All posts by river

Campania MEA nascuta din dezamagirile MELE

Ma descurajeaza faptul ca, de obicei, simt nevoia de a scrie ori cand sunt extrem de nervoasa, dezamagaita si lehamitzita, ori cand sunt extrem de fericita… Zic extrem pentru ca, in restul clipelor, starile opuse convietzuiesc de minune in mine.

Acum sunt extrem de dezamagita… Dar prefer sa trec peste, si sa declar sus si tare, in nervii mei, ca imi vine sa imbratzisez. Era o povestioara cu-n nene care a initiat o campanie de imbratzisari… Pe cuvantul meu, si mie imi vine sa initiez aici macar, in urbea mea, o campanie de imbratzisari. Sincere, fara conotatzii, fara ipocrizie, din senin. Sa merg pe strada si sa ofer o imbratzisare aiurea, dar sincera, primului om care imi iese in cale.

Oare s-ar schmimba putin ceva in noi, daca am sti sa primim imbratisari din senin?…

Iz…

Trecand ieri, dupa multa vreme, prin curtea spitalului, m-a izbit miros de suferintza. Dar mai ales, iz de umilintza, nu a mea, ci a celor pe care, cu catziva ani in urma, i-am condus – pentru ca era in atributziile mele de serviciu sa o fac – pe ultimul drum…

File de jurnal…

23 noiembrie 2005…

Azi am ingropat trei morti. Unul decedat in decembrie 2002, unul in august 2005 si unul gasit spanzurat in fata Stadionului, in mai, neidentificat. Mers la politie pentru a lua adeverintele necesare, mers la starea civila pentru a lua adeverintele de deces si adeverintele de inhumare. Mers apoi la morga, pus decedatii in sicrie si mers apoi, pe -5 grade Celsius in Cimitirul Sarata, randurile 20 A, 20 B, 21 B si aruncat, da, da, aruncat
sicriile… Fara o lumanre, fara o slujba, fara nimic… Mi-a ramas pe marker miros de oameni mortzi. 
Am plans.  Am inca, in nari, miros de formol si carne putrezita si senzatia de picioare inghetzate.

22 Martie 2006

Vom ingropa pe moshu Dumitru si pe baba Anica…  Moshu’ Dumitru mai acu’ o luna si-a lasat paduchii pe scaunul din fatza biroului. Despre baba Anica se spune ca cica ar fi bagat-o in mormant nemernicu’ de fi-su si femeia lui. 2 dosare mai putzin… Am inca in nari miros de carne putrezita si senzatia de picioare inghetzate…

27 februarie 2008

Nu, nu am fost gropar…

Ghici, ghici cine-i aici?

Sub un fir de păpădie,
o gîzuță aurie
se-întreba care anume
este rostul ei pe lume?

Și, privind în jur, șăgalnic
își spunea: “Cît de amarnic,
eu să stau aici pitită
să nu fiu deloc zărită!
De cîntat, nu știu să cînt,
aș sări, dar n-am avînt…
Oare ce-aș putea să fac
nu cunoașteși nici un leac?

Oare cine-mi poate spune
dacă port și eu un nume,
dacă pot s-ajut cumva
dimprejur pe cineva?!…”

Și-uite așa, plîngînd în șoapte
se făcu din ziuă, noapte
și-n întreaga mea gradină
doar gîzuța mai suspină…

Dar…. Încet! Vedeți cumva
o lumină de-undeva?
Dintr-un fir de papadie
o lumină aurie?

From Desenele mele

Iarba parcă-i din sclipici!!!

Ceee drăăăguț!!!… UN LICURICI!!

La un pahar de rouă

Prinsă-n iarbă, ghemuită,
o Păpușă ciufulită
urmărea cum fiecare
-fluture, omidă, floare-
în oricare ziuă nouă,
în ceșcuța sa de rouă,
povestește vis din noapte
și oricare alte fapte
care-n zilele trecute
fost-au toate petrecute…

From Desenele mele

Azi, la rînd, a fost Furnica
(vorbareață mititica!)
să ne spună o poveste:
“Despre-o Gărgăriță care,
vai! e-ndrăgostită tare
de-un…Bondar, un oarecare

ce stă-ntins, cu burta-n soare
cît de lungă ziulica…
Nu-i de capul lui nimica!”

A cîntat și Greierașul
îmbrăcat în costumașul
special croit de-Omidă
din fir roșu-cărămidă
din mătasea dintr-o dudă
(chiar de plouă, nu se udă!!)

Și, sorbind de prin ceșcuțe
rouă dulce, cafeluțe,
toți din iarbă se simt bine!

Hai, nu vii și tu cu mine?…

Dupa 12 ani…

La varsta de 17 ani, am hotarit ca trebuie sa ma bag in politica. N-aveam, desigur, nimic in comun cu politica sau politicul. Ba…nu, mint! Singura mea legatura era legata de simpatia pe care i-o purtam lui Petre Roman. Asa, ca era la moda.

Cum spuneam deci, la virsta de 17 ani m-am hotarat sa intru in politica. La aripa tanara, evident. Mi-am luat frumusel buletinul si am plecat la sediul PD, unde am semnat nu’sh ce hartiutze prin care mi se confirma ca, din acel moment, cu drepturi si obligatzii, am devenit in mod oficial membru de partid. Cata mandrie pe mine! Cata inflacarare, visam cu ochii deschisi ca voi fi cooptata in tot felul de activitati interesante, ca talentul meu de a scrie poezii va fi observat si de ceilalti prin intermediul unei eventuale reviste de partid, ca voi merge la concerte gratis la trupele preferate si, mai important ca orice ca voi reusi sa ajung sa dau mana cu Petre Roman!!!

Anii au trecut, talentul meu literar nu a fost scris in nici o revista de cultura a partidului, concertele erau oricum in aer liber, gratuite, iar visul de a ma intalni cu Petre Roman s-a pierdut undeva, in negura timpului…

Acum douazeci de minute suna telefonul… Telefonul parintilor la care ma aflam intr-o scurta vizita, vecini de palier fiind. Cu uimire, il vad pe tata intinzandu-mi receptorul:

Voce: “Alo? Domnisoara Madalina Cristescu?”

Eu: “Da, ma rog, doamna Madalina Rotaru, dar eu sint!”!”

Voce: “De la Partidul Democrat sint. Sinteti membra a Partidului, nu?”

Eu (razand) : “Daaa, m-am inscris in partid cand aveam 17 ani, acum am 29…”

Voce: “Multi inainte! Am sunat sa va informam ca, stiti, PD s-a transformat in PD-L. Si va invitam sa va luati noul carnet de membru de partid”

Eu: “hahahahahaha Stiti… nu mai am culoare politica…”

Voce: “Este decizia dumneavoastra, si v-o respectam, dar stiti, domnul….candideaza la Primarie…Sunteti de acord sa ramana numele dvs., sa-i sustineti candidatura?…”

Am ras. Mult. Inca mai rad… Auzi tu, dupa 12 ani…

Uite-asa se face stirea…

Acum nu ca nu as fi putzin flatata de ceea ce mi s-a intamplat… Inainte de asta insa,sunt dezamagita. Nici macar furie nu o pot numi pentru ca, dezamagire a fost! Nu am fost niciodata de acord sa fac copy-paste, nici macar dupa un comunicat de presa ca apoi, sub el, sa ma semnez eu. Cu atat mai mult nu as face asta unor colegi de-ai mei. Sa le iau adica articolul si sa ma semnez intr-un alt ziar, ca apartinandu-mi…

Ieri mi-a aparut un material la ziarul la care lucrez. Astazi, am avut “surpriza” sa descopar o copie aproape identica a articolului meu, intr-un alt ziar. De data asta central. Intamplator (sau nu) la unul la care sunt abonata prin e-mail…

Copy from:

http://www.ziaruldebacau.ro/index.php?articol=27118

Paste to:

http://www.gandul.info/societatea/peste-o-mie-de-barbati-vor-concediu-de-paternitate.html?3932;2376779

SAU:

Ziarul de Bacau / Social

Tot mai multi barbati in postura de mamici
De Madalina Rotaru, 11.02.2008

Comenteaza Articolul Trimite Articolul Tipareste Articolul

De la an la an, numarul barbatilor din Bacau care solicita indemnizatie pentru cresterea copilului pina la 2 ani, respectiv 3 in cazul copilului cu handicap, este tot mai mare.

 

De la inceputul lui 2008, la Directia de Munca si Protectie Sociala Bacau s-au prezentat numerosi tatici pentru depunerea documentatiei in vederea obtinerii indemnizatiei de crestere a copilului. Asa se face ca, in prezent, din totalul de 5235 de persoane beneficiare de acest drept, 1124 (21,5%) sint barbati.
Totodata se inregistreaza cresterea ponderii persoanelor de sex masculin care solicita reintoarcerea la lucru, prin stimulent.
De acest drept, urmare a intreruperii perioadei de concediu de materninate, beneficiaza la aceasta ora, 506 bacauani: 284 femei si 222 (44%) barbati.
“Majoritatea celor care renunta la indemnizatie in favoarea stimulentului sint persoane care, fie ocupa posturi de conducere sau au salarii foarte mari, fie nu au venituri extraordinare, dar se tem sa nu-si piarda locul de munca” a declarat Gheorghe Apostu, directorul executiv al Directiei de Munca si Protectie Sociala Bacau. (Madalina ROTARU)

SI:Ziarul GANDUL:

Bacau, Judetul taticilor grijulii

Peste o mie de barbati vor concediu de paternitate
12 FEBRUARIE 2008

0 foto 0 audio 0 video 0 alte fisiere

Numarul barbatilor care solicita indemnizatie pentru cresterea copilului de pâna la doi sau trei ani (în cazul copiilor cu handicap) este din ce în ce mai mare, potrivit reprezentantilor Directiei de Munca si Protectie Sociala Bacau. Astfel, din totalul de 5.235 de persoane care beneficiaza de indemnizatia pentru cresterea copilului, 1.124 (21,5%) sunt barbati. Totodata, se înregistreaza cresterea ponderii persoanelor de sex masculin care solicita reîntoarcerea la lucru, prin stimulent.

De acest drept, ca urmare a întreruperii perioadei de concediu de crestere a copilului, beneficiaza în prezent un numar de 506 bacauani: 284 femei si 222 (44%) barbati. „Majoritatea celor care renunta la indemnizatie în favoarea stimulentului sunt persoane care fie ocupa posturi de conducere sau au salarii foarte mari, fie nu au venituri extraordinare, dar se tem sa nu-si piarda locul de munca”, a declarat, corespondentului Mediafax, Gheorghe Apostu, directorul executiv al Directiei de Munca si Protectie Sociala Bacau.

 

La multi ani, Taticul meu, te iubesc mult!!!

Ce cadou as putea eu, Taticul meu, sa-ti daruiesc de ziua ta?… Banalul after shave, deodorantul str8 care stiu ca-i preferatul tau… Dar in afara de asta, Taticul meu, ce as putea sa-ti daruiesc? Pentru ca vezi tu, Taticul meu, asa ne-ai conceput, sa nu ne putem multumi cu a ne darui unii altora doar atat, un produs infashurat frumos, cochet intr-o bucata de hartie…

Dragul meu Tatic, imi aduc aminte ca stiai, cand eram mici, raspunsul la orice intrebare… Stiai ca usturimea unei zgarieturi trece cu pansarea locushorului acela ranit, cu o frunza de patlagina. Ca macrishul are frunzulitza in forma de inimioara, atunci cand ne vedeai ca papam de fapt trifoi… Ca paianjenii sunt foarte folositori la casa noastra si de aceea nu-i bine sa-i strivim sub papuc. Stiai, Taticul meu de ce ninge, de ce ploua, de ce-i soare… Stiai cate-n luna si-n stele si ne faceai sa radem mult si zgomtos, asa ca tine… Mai tii minte cand ne-ai facut arcuri cu sagetzi din nuielushe de alun?… Ce mandre eram ca nimeni pe lume, nici cei mai vestiti eroi, n-aveau asa arcuri ca ale noastre. Si ce mandre eram, printesele lui tata, infashurate in cearshafuri albe, locuind intr-un castel de nisip sau de cuburi roshii, verzi si-albastre…Ti-aduci aminte cum iti rasuceai mustatza, visator, cand spuneam poezii pe scena casei de cultura? Si cum mergeam in crang sa culegem viorele?…

Taticul meu, sunt atatea pasari care canta in geamul meu si-as vrea sa te mai intreb cum se numesc ele, de ce-si fac cuib aici, de ce sunt galbene cu negru, de ce merg si nu tzopaie… Stii ca ascult acum Bob Dylan? Stii ca ascult in fiecare zi Bob Dylan si ca-mi vine sa plang de cat de frumos canta si-ti multumesc in fiecare zi pentru asta?…

Dragul meu Tatic, anul acesta m-am gandit ca nu-i suficient doar sa iti spun ca te iubesc, anul asta simt nevoia sa-ti si scriu asta, s-o strig in gura mare. Si nu intamplator, Taticul meu. Astazi vreau sa strig in gura mare ca stiu ca esti mandru de noi, fetele tale, toate trei, stiu ca in zbuciumul tau zilnic, in momentele de ignoranta fata de noi, tu tot la noi te gandesti. Stiu ca muncesti atat de mult, pana la a uita de tine, pentru noi… Dar, Taticul meu, a venit vremea sa inchizi putin calculatorul, sa tragi aer in piept si sa primesti asa cum se cuvine cadoul de la noi. Adica pe noi, gandurile noastre, iubirea noastra toata…Astazi, de ziua ta, Taticul meu, m-am gandit sa-ti daruiesc dorul meu tot. Pentru ca mi-e dor de tine, Taticul meu, chiar daca suntem usa in usa si te vad in fiecare zi… Te iubesc mult, Taticul meu, la multi ani!…

Regizorul suntem noi

Primele sedintze in care s-au intrunit la inceput de an aleshii nostri i-a gasit pe aceshtia preocupatzi de problemele care faceau obiect de disputa, picanterie si aparent fina ironie si in sedintzele din a doua jumatate a anului trecut. Altfel spus, citand Poetul, la Bacau, „toate’s vechi si noua toate” … Aeroportul, bazinul, podul, gropile din asfalt…
Concluzie:
Nu stiu voi, dar eu una m-am plictisit ingrozitor sa particip luna de luna la asa-zis “sedintze” de consiliu local si judetean, in care aud mereu aceeasi placa, vizionez aceeasi piesa de teatru, roluri interpretate execrabil, in numele “binelui public”, de o adunatura de actorashi cu pretentzii de alesi ai urbei…
Nimic nu-i face sa-si schimbe repertoriul, nimic nu-i determina sa-si abandoneze limbajul grosolan si ideile fixe in care nici macar ei nu mai cred. Mai mult, abia asteapta parca, sa se intample ceva rau pentru a avea motiv intemeiat de “hai sictir!” si cearta. Nimic bun nu s-a intamplat vreodata in urbea asta a noastra, nimic bun nu se va-ntampla, toti sunt vinovatzi de asta si vinovat nu-i nimeni…
Nu reushesc sa trec insa peste hotararea-mi de a nu mai participa la astfel de scenete, fara a ma-ntreba (retoric?) daca se mai poate face totusi ceva. Daca se va gasi vreodata un regizor apt sa distribuie roluri – aceleasi, de edili – unor actori adevaratzi…
De fapt, daca stau bine si ma gandesc, in toata aceasta poveste, Regizorul e de vina. Iar Regizorul suntem noi!