All posts by river

Măcar o dată pe unde am mai fost

From Oameni lumina

Sunt oameni care poartă în ei o lumină aparte, oameni a căror lumină ți se arată, necunoscându-i chiar, dintr-un cuvânt, dintr-un gând pe care ajungi să-l citești aparent din pură întâmplare, așa cum a fost el – gândul-cuvântul – redat de emițător, într-un context sau altul, acel context fiind uneori chiar o rețea de socializare. O astfel de lumină – care te face să-ți dorești apoi să-l și cunoști pe cel care o poartă – a fost, pentru mine, cea întrezărită în persoana unui tânăr băcăuan, a cărui menire e în plină împlinire, iar o primă dovadă a acestei meniri în împlinire a fost hirotonirea lui, pe 24 iunie 2015, la Catedrala Romano-Catolică Sfânta Maria Regina din Iași. Numele lui este Mădălin Bărbuț (26 ani) și este, în prezent, vicar la Parohia Fericitul Ieremia Valahul din Roman.

L-am descoperit pe Mădălin Bărbuț undeva prin 2011, pe rețeaua de socializare Facebook. Nu mai știu – și nici relevanță nu cred să aibă – cine, cui a cerut „prietenia” virtuală. Ce știu însă fără nici o îndoială este că gândurile, cuvintele, fotografiile postate de Mădălin îmi apăreau, în „news feed”, încărcate cu lumină, iar urmarea citirii acestor gânduri era – și a rămas – un zâmbet pe chipul meu. Și un profund sentiment de admirație-respect.

From Oameni lumina

Căutări pentru regăsiri, în Africa: praf și duioșie

Până în vara lui 2015, când ne-am și întâlnit (după ce mi-am făcut curaj să-i mărturisesc că mi-ar plăcea mult să scriu, așa cum pot eu, puțin din povestea sa), am urmărit cu drag devenirea lui Mădălin prin postările sale în general și prin relatările sale scurte despre experiența trăită în Africa, în mod special. Pentru că Mădălin Bărbuț – pe atunci student la Institutul Teologic Româno-Catolic „Sf. Iosif” din Iași (absolvent, anterior, al Colegiului Național Catolic „Sf. Iosif” din Bacău) – a avut o experiență de șase luni (2012 – 2013) în Africa – Coasta de Fildeș, mai exact în localitatea Djebonova (sat de pe lângă orașul Boake).

„După primii patru ani de studii la Institut – a povestit Mădălin – se face un an de practică pastorală. Este vorba despre așa-numitul an Pastoral. Trebuia să alegem dacă rămânem în țară pentru a-l face sau dacă alegem străinătatea. Eu am ales străinătatea pentru că am simțit că am nevoie să întâlnesc noi mentalități și modul în care este perceput Dumnezeu în altă parte decât în țară. Am ales, așadar, Coasta de Fildeș…”.

Odată ajuns aici, Mădălin a luat la „pas” experiența sa, în strădania de a descoperi o lume mai puțin știută din care facem totuși, cu toții, parte, dar, se poate spune, și pentru a se descoperi pe sine. Despre această lume, despre acest colț de Africa, Mădălin ne spune: „Am călătorit într-o epocă în care am fost și noi. O lume surprinzătoare, cu mult praf la propriu pe de o parte, dar cu o viață liniștită, unde bărbații în general stau, iar femeile muncesc foarte, foarte mult. Legat de asta îmi amintesc că într-o zi m-a surprins cum doi bărbați s-au oprit pe drum să-i pună pe capul unei femei un lighean mare și greu, cu fructe, legume și ignam – un fel de cartof mare cât o sfeclă”…

Până la ajungerea „acasă” – „pentru că acolo a fost acasă pentru șase luni” – călătorii au fost nevoiți să treacă peste controale foarte serioase – „fuseseră revolte!” -, au fost întâmpinați totodată de oamenii din sat într-un mod cu totul înduioșător.

„La vederea unui alb, de fiecare dată, pe stradă, toți copiii vin să te înconjoare, să te atingă – povestește Mădălin Bărbuț. Un copil mi-a cerut un fir de păr de pe mână. M-a înduioșat. E înduioșătoare toată această întâmpinare a lor, curiozitatea amestecată cu ușoară teamă”…

Zi de zi, timp de șase luni, viața lui Mădălin pe meleagurile africane a însemnat un întreg proces în parcurgerea conștiinței/conștienței de sine. Nu i-au lipsit suferințele, fricile, dar nici bucuriile și împlinirile. „La o lună după ce am ajuns acolo, am fost nevoit să mă operez de apendicită. Mi-a fost tare teamă. Nu cunoșteam spitalul – spitalele arată groaznic! -, nu cunoșteam nimic despre actul medical de acolo. În plus, pentru că a trebuit să țin regim, cred că din 100 de zile, 90 am fost nevoit să mănânc numai orez, pentru că bucătăria lor, deși foarte gustoasă și variată, este foarte picantă. Mi-a fost foarte greu în acele zile. Pe de altă parte – își amintește tânărul vicar – am intuit în acei oameni o liniște aparte, personală, a lor. La o zi după ce am fost operat, m-am trezit cu oameni de acolo la spital. Îmi zâmbeau și atât. Nu spuneau nimic. Apoi am remarcat că, de fapt, această liniște este o caracteristică a lor: vezi oameni adunați în diferite locuri care stau împreună un timp destul de lung fără să-și spună nimic”.

Această liniște, precum și tot ce i-a fost dat să vadă și să trăiască lui Mădălin în prezența comunității Djebonova, el le-a „tradus” ca fiind simplitatea prin care acești oameni percep lumea: „Sunt niște simpatici. Dacă vorbim despre ei – a zâmbit Mădălin – cred că sunt niște oameni foarte calzi, asta și pentru că este foarte cald acolo unde locuiesc ei. Au o liniște a lor, iau viața ca atare”…

From Oameni lumina

Divinitate, ritualuri și percepții

Această liniște a oamenilor din comunitatea în care Mădălin s-a aflat – alături de încă un coleg de Institut – a regăsit-o și în modul în care ei participă la slujbe. „În misiune – povestește tânărul slujitor al lui Dumnezeu – am fost împreună cu încă un coleg, de lângă Iași. Există un preot romano-catolic român care este misionar în acea comunitate, de circa nouă ani. În fiecare zi mergeam și țineam Sfânta Liturghie sub un copac, în vreo casă sau în capelele lor”…

La Dumnezeu, ne explică Mădălin, oamenii de acolo ajung prin dans, astfel că pentru fiecare celebrare a lor, ei au un dans. „Au cumva dansul în sânge”. Fascinant (pentru noi) este și ritualul înmormântării, așa cum misionarul băcăuan l-a descoperit și ni l-a dezvăluit. „O înmormântare, la ei, durează trei zile, înmormântarea propriu-zis având loc doar sâmbăta, iar momentul este unul cu muzică și bucurie. Murise cineva chiar lângă locul unde eram noi stabiliți. Îmi amintesc că muzica a răsunat la propriu de vineri până duminică, zi și noapte. Înmormântările, la ei, sunt prilej ca rudele să se întâlnească, să-și facă daruri și să pună la cale viitoare căsătorii”.

Surprinzătoare și frumoase sunt și alte obiceiuri, cum ar fi cel al atașamentului și recunoștinței. „Ei iau viața ca atare, nu se plâng. Îmi amintesc că atunci când am ajuns acolo, toți ne întrebau ce le-am adus. Asta pentru că acolo este o mentalitate că dacă cineva îți oferă un lucru, se creează automat o legătură între tine și el. Iar dacă eu, cel care am primit ceva, îl respect pe cel ce mi-a dat, atunci acesta din urmă va avea mereu grijă de mine să nu mor de foame”, a povestit Mădălin Bărbuț.

Odată Anul Pastoral încheiat și cu acesta misiunea sa în Africa, Mădălin s-a reîntors la Institut pentru a-și finaliza anul cinci și șase de studii. Despre experiența de acolo, ne spune că i-ar plăcea să o repete, cumva. „M-aș duce oricând în vizită. Sunt conștient că acolo este o parte din mine. De altfel, mi-am propus ca în viață să trec măcar încă o dată pe unde am mai fost pentru a sta exact pe aceleași bănci și a mă privi”…

From Oameni lumina

Menire în continuă împlinire

Mădălin Bărbuț (26 de ani), vicar la Parohia Fericitul Ieremia Valahul din Roman, a absolvit în 2015 Institutul Teologic Româno-Catolic „Sf. Iosif” din Iași, iar într-o zi de marți, 24 iunie, a fost hirotonit la Catedrala Româno-Catolică „Sfânta Maia Regina” din Iași. Despre această zi, Mădălin mi-a spus: „A fost o Așteptare de 11 ani. Cu o zi înainte (de hirotonire, n.r) îți spui: mâine voi fi preot. Te întâlnești cu limitele tale pentru că ești om și ai mare încredere în Dumnezeu”. Prima slujbă, Mădălin a ținut-o pe 28 iunie 2015 în satul natal: „A fost… A fost foarte multă lume, au fost educatori, profesori, colegi, prieteni. Am simțit recunoștință”.

La întrebarea – pe care am știut că risc ridicând-o, pentru că eu, personal, nu mai aveam nevoie de vreun răspuns – de ce ai ales să fii preot, Mădălin a zis doar atât: „Știința (în sensul de rațiune, n.r.) nu poate răspunde la întrebarea de ce? am ales asta. Pentru că nu e de ce?, ci CUM?. E un sentiment care-ți oferă liniște. Alegem ceea ce ne face bine. Pentru mine, preotul rămâne omul Speranței. Și cu asta cred că am spus tot”.

From Oameni lumina

O mărturisire

Sunt oameni care poartă în ei o lumină aparte, oameni a căror lumină ți se arată, necunoscându-i chiar, dintr-un cuvânt, dintr-un gând pe care ajungi să-l citești aparent din pură întâmplare, așa cum a fost el – gândul-cuvântul – redat de emițător, într-un context sau altul, acel context fiind uneori chiar o rețea de socializare. Despre un astfel de om-lumină v-am spus.
Mărturisesc că am fost botezată și am rămas creștin-ortodox. E, poate, acest fapt un cu atât mai mare semn – pentru mine – că, dincolo de religia pe care fiecare o poartă, dincolo de culoare și alte asemenea criterii, gândul bun, comunicarea, liniștea interioară și respectul față de seamăn sunt temelii ale unei lumi bune, frumoase, cu iubire și pace…

FOTO: ARHIVA PERSONALĂ A LUI MĂDĂLIN BĂRBUȚ
Material apărut în cotidianul Deșteptarea în data de 19 februarie 2016

Că o dată

From Vama Veche, 1 mai 2014

A fost CÂNDVA când îl purtam pe Dumnezeu în mine fără să știu. Să știi, să ȘTII că-l porți pe Dumnezeu în tine nu e, însă, niciodată prea târziu. Că o dată (nu odată) ce L-ai înțeles nu mai ai nevoie de nici o demonstrație și nici ca altora să ți-L justifici prin vreo explicație. E acolo, în tine, și-atât. Te ține cu bucuria de mână și cu Iubire îți șterge de urât…

În acest spațiu, fumatul este OBLIGATORIU!

Tevatura pe marginea legii care prevede interzicerea fumatului în spații publice a stârnit, la rândul ei, în mine, o mică regândire a conceptelor de libertate și drept. De altfel, despre încălcarea unor drepturi și libertăți este tevatura în sine. S-au format tabere pro și contra fumatului în pub-uri, restaurante și cafenele de parcă singurul război din care n-am făcut parte până acum ar fi ăsta. De parcă n-avem atâtea alte războaie (iar eu rămân la premisa că orice război, înainte de a fi unul exterior este al interiorului fiecărui „ostaș„ în parte), de parcă n-am avea, spuneam, atâtea alte războaie de dus.

În acest război, însă, „al fumatului”, despre libertatea și dreptul CUI vorbim? Și despre „cucerirea” căror granițe? Că mie, între dreptul/libertatea de a alege și a-ți asuma statutul de fumător (conștientizând, astfel, că fumul pe care-l generezi odată cu aprinderea unei țigări nu e chiar plăcut unei respirații naturale) și dreptul de a respira mi se pare o mică-mare diferență…

From Muze peste tot

Pentru unii, interzicerea fumatului în anumite spații reprezintă o încălcare a libertății personale. Ok, poate că așa este, în fond fiecare are dreptul să-și interpreteze libertatea după cum vrea. Pe de altă parte, ce faci cu dreptul de a respira natural, nemodificat – drept care este un dat, nu o alegere –, cu acest drept al prietenului tău nefumător ce faci?

Propun fumătorului (începând cu mine, pentru a nu fi acuzată de ipocrizie!) un mic exercițiu de imaginație. Cum ți-ai gândi libertatea și dreptul de a alege dacă într-o zi vei vedea pe ușa unui pub un anunț scris cu litere de-o șchioapă „ÎN ACEST LOCAL, FUMATUL ESTE OBLIGATORIU!” și NU ”În acest local, fumatul este permis!”? 🙂

Percepțiile Elisei

From Muze peste tot

Ca niciodată, astăzi înainte de somnul de prânz, Elisa mă întreabă, privind icoana de pe perete cu Isus:
-Mami, cine e domnul ăla?
-Isus, mami!
-Aaa, e Domnul ăla cale locuiește în Cel? (Nu-mi asum această informație pentru ea, nu a primit-o de la mine 🙂 )
-Da, mami!
-Și el ale casa acolo?
-Da, mami!
-Și ale și pat?
-Da, mami, cred că da!
-Ale chial și jucălii?
-Cred că da, mami!
Câteva secunde tăcere…
-Mami!! Dal Domnul ăsta palcă seamănă cu Moș Clăciun!
Zâmbesc.
-Te iubesc, mami!
-Și eu te iubesc, Eli!

Noi începuturi cu Lumină

From Parteneriate cu Muze Colorate

În ultima săptămână din ianuarie 2016, am asistat, cu drag (și doare!), la o nouă acțiune a Asociației Lumina din Bacău, în cadrul proiectului ,,Îngrijiri paliative- măsuri integrate pentru incluziune socială”, implementat de către Asociaţia Lumina în parteneriat cu Direcţia Generală pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bacău.

Am urmărit constant activitatea echipei de la demararea proiectului (în martie 2015) și cu interes și apreciere față de munca pe care aceasta o duce atât de frumos, de senin, de luminos în încercarea de a contribui la dezvoltarea pe viitor a unei rețele profesioniste de lucrători în domeniul îngrijirilor paliative, adică acele îngrijiri care dau calitate ultimelor clipe trăite de o persoană căreia medicii i-au spus ”nu se mai poate face nimic” precum și apropiaților acesteia.

From Parteneriate cu Muze Colorate

Miercuri, 27 ianuarie, de la ora 17.00, inimoșii de la Lumina au fost primiți pentru o sesiune de ”răspândire” a informațiilor utile legate de domeniul îngrijirilor paliative, de către viitorii asistenți medicali și lucrători sociali, în prezent cursanți ai Școlii postliceale sanitare din Bacău.

După proiectarea unui scurt film de prezentare a Asociației Lumina și a proiectului în demarare, echipa de implementare a intrat în interacțiune cu studenții, prin abordarea unor teme specifice legate de îngrijirea paliativă, ce este aceasta, cui se adresează, de cine este oferită, cum și de ce, dar și prin prezentarea unor studii de caz și a metodei terapiei cu cai (hipoterapia), metodă pe care Asociația Lumina o implementează de circa doi ani cu mare succes. Dezbaterile s-au încheiat cu un post-test la care participanții au fost rugați să răspundă în scris, câtorva întrebări și situații.

Câteva din principiile Îngrijirilor Paliative care mi-au atras atenția și care explică, de fapt, ce sunt ele și DE CE sunt atât de importante: Tratăm pacientul, nu boala; Îmbunătățim calitatea vieții pacientului și familiei; Susținem viața și considerăm moartea ca un proces normal; Nu grăbim, nu amânăm moartea; Considerăm pacientul și familia ca unitate de îngrijire; Sprijinim familia pacientului în timpul vieții acestuia precum și după…

Proiectul ,,Îngrijiri paliative- măsuri integrate pentru incluziune socială”, implementat de către Asociaţia Lumina în parteneriat cu Direcţia Generală pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bacău, se derulează în perioada martie 2015- aprilie 2016 şi este finanţat cu sprijinul financiar al Programului RO10-CORAI, program finanţat de Granturile SEE 2009-2014 şi administrat de Fondul Român de Dezvoltare Socială.

Deasupra turmelor

From Muze peste tot

De-atâtea numărători de oi, am învățat să păstoresc nopțile mele albe, nopțile mele grele de atâtea turme de oi câte gândurile mele.

Azi noapte, după păstorit, în ora în care am adormit, pe Cer albastru-senin se făcea că de pe un acoperiș pe altul am sărit. Cu teamă m-am aruncat, până când, până când spatele, simțit-am, mi s-a încordat și-n tumbe, râzând liniștitor, în înalt m-am purtat.

Ce liniște în oile mele, ce albe, ce blânde, frumoase!
Și uite, uite, am învățat să zbor ca între ele, în ziuă, să mă cobor ușor…

O personală, despre demnitate și sine

From Muzele sustin!

Am participat cu bucurie, pe 14 ianuarie 2015, la vernisajul expoziției de pictură naivă purtând semnătura tânărului băcăuan Răzvan Laurențiu Lăcătușu, ce a avut loc la Universitatea ”George Bacovia” din Bacău. Văzusem, cu câteva zile înainte, pe Facebook, evenimentul creat, dar invitația personală pe care doamna conf. univ. dr. Ramona Florea, Decan al Facultății de Științe Economice, Juridice și Administrative al Universității amintite, mi-a adresat-o, a fost cea care mi-a și purtat efectiv, pașii, până acolo. Și pe Răzvan îl știam, intrasem cu el în contact (doar viziual, ce-i drept), cu câteva luni înainte, la expoziția aniversară dedicată Bădiței Ioan Măric și artistei ”naive” Catinca Popescu, nu știam însă, atunci, că el însuși este un artist.

Am aflat, participând la vernisajul expoziției personale, că aceasta nu e nicidecum prima, Răzvan Lăcătușu având deja la activ alte patru expoziții, participări la concursuri cu specific, la simpozioane pe temă și chiar câteva premii și diplome de onoare. Mai puțin, poate, contează însă toate acestea, importantă fiind, dincolo de ele, bucuria pe care, așa, din scaun cu rotile, o poartă și o răspândește Răzvan, pentru el însuși și pentru noi, prin ceea ce face. Adică prin pictura lui naivă.

Ajungând de mic la Palatul Copiilor, la Cercul de pictură coordonat de profesor Veronica Călin, Răzvan a fost descoperit și îndrumat de primul lui mentor spre descoperirea artei naive. ”Intuindu-i lui Răzvan potențialul, l-am rugat pe domnul Ioan Măric să-l îndrume. Și iată, i se potrivește de minune arta naivă. Se văd în lucrările lui Răzvan preocuparea de a se autoperfecționa, bucuria de a crea precum și latura psiho-terapeutică”, a spus prof. Veronica Călin.

From Muzele sustin!

Elev al Școlii Populare de Artă din Bacău, Răzvan și-a croit încet, încet, cu muncă și pasiune, un drum pe care, din scaunul lui cu rotile, nimic nu-l împiedică să circule. Un drum frumos, al regăsirii de sine și al comunicării cu exteriorul prin culoare. Picturile sale – am remarcat – poartă încă amprenta mentorului său, Bădița Ioan Măric (ex. Cafeneaua Cocoș, Dansul urșilor, Pisici pe gheață, 1 Decembrie). Există însă, lucrări din care iese o lumină aparte, iar acea lumină este exclusiv a lui Răzvan: Gramofonul lui Bădița, ”ansamblul” Zodiile (12 lucrări) – Protecție divină (1 lucrare), Familia Floare sau Lîngă Florența. Acestea din urmă sunt lucrări din care se vede, așa cum au spus-o la vernisaj și Ioan Măric, prof. Carmen Voisei sau prof. Aurel Stanciu, talentul, unicitatea, metodica și stilul în perfecționare ale lui Răzvan Lăcătușu.

From Muzele sustin!

Fără a fi critici de artă, au simțit nevoia să vorbească frumos și să-și arate admirația față de Răzvan și lucrările sale și alți prezenți – din drag – la cea de-a cincea sa expoziție: psihologi, terapeuți, prieteni.

Răzvan Lăcătușu este pentru mine nu numai un tânăr talentat, ci și un model de viață – este mărturisirea sinceră, tare, tare sinceră!, a conf. univ. dr. Ramona Florea -, un tânăr care ne arată că, în viață, putem învinge orice obstacol, oricât de greu sau de nedrept ni s-ar părea, că putem rămâne frumoși, că putem visa și lupta pentru idealurile noastre, că putem învinge și reuși împreună”.

From Muzele sustin!

(Lucrarea Protecție divină)

Răzvan ne-a vorbit și el: ”Îmi place să pictez,îmi place arta naivă și poate pentru că arta naivă e arta unei lumi ce crede în basme și vorbește în poezie și poate pentru că operele naivilor emană o puternică forță de atracție, nu numai datorită valorii estetice, cât și celei psihologice. Și, îmi mai place să pictez și să expun ce pictez pentru că arta este capacitatea de a dărui celorlalți fără să te întrebi de câștiguri și, în mod gratuit, să oferi frumosul. Este ce pot și eu să fac pentru toți cei care fac mai mult pentru mine decât eu pentru ei”…

Răzvan, ai toată admirația mea! 🙂

Expoziția – care poartă numele Laur – a fost posibilă prin parteneriatul dintre Universitatea ”George Bacovia” și Școala Populară de Artă Bacău.

Porți

From Muze peste tot

Și într-o noapte mi-a zis
când eu eram între îndoială și vis

Am construit în mine o poartă deschisă
pentru cei ce vor să intre (dacă iubire poartă),
pentru cei ce vor, uneori, să iasă
și să se întoarcă.

Și-am mai făcut o poartă
pentru ca toți cei care,
intrați fără iubire în mine,
după ce mă vor fi hălăduit
și mă vor fi hulit și neiubit
să poată ieși
în credința că poarta mea
nicicând
nu se trântește la plecare,
poarta aceasta-i numită iertare…

Al doilea Mic tratat despre război

From Muze peste tot

Iar dintre războaie (un război, pentru mine, înainte de a fi al exteriorului, rămâne unul ce ține strict de interior), poate că cel mai greu de dus este cel împotriva înrăirii. Lupta pentru neînrăire e cumplită, de lungă durată și profund dureroasă, dar mai cumplită decât lupta în sine mi se întrevede – de la exterior, odată ce vei fi învins înrăirea – pierderea acestei lupte. Pentru că, odată pierdută lupta împotriva înrăirii, înrăindu-te, nu-ți dai seama că TE-ai învins… Al doilea Mic tratat despre război