Notă: Povestea și desenul de față le datorez caramicii care, la postul anterior, m-a întrebat de ce norișorul meu nu are nas și căreia îi mulțumesc, desigur, că mi-a dat ocazia să spun și altor curioși cam cum stă treaba… 😀

Poveste cu nas

Norișorul meu, de bună seamă, are și el un nas și chiar unul mare. Are, însă, și o poveste cu totul specială…

Într-o zi de toamnă, s-a trezit Norișorul, că pe vîrful nasului i-a poposit… un Fluturaș. “Am văzut și am încercat să mă odihnesc pînă acum pe atîtea năsucuri mici! Dar nu mi-a fost odihna bună. Aveam cît de curînd să-mi dau seama că, pe cît de mici, pe atît de în vînt erau. Altele, cîrne și haioase în aparență, erau murdărice, altele tremurau mereu nevoase din nări și, încă, unele, pe cît de mici și de delicate păreau, pe atît de iscoditoare și răutăcioase se dovedeau a fi. Nu mai spun de nasurile care nu puteau decît să adulmece suspicioase și fandosite că nu-i în lumea asta toată aromă potrivită lor!“, a spus Fluturașul. “Ce fericit, însă, trebuie să fii tu, cu nasul tău mare! E ghiduș și vesel nasul tău, mustăcește atît de copilăros, i se citește bucuria cînd inspiră parfumul naturii și ce loc minunat pentru odihna unui fluture! Este, categoric, cel mai sincer, mai ospitalier și mai frumos nas pe care-am poposit pînă acum!”, a mai spus Fluturașul și a început să se bînțuie fericit în jurul pînă acum atît de detestatului năsuc al Norișorului.

Norișorul s-a emoționat atît de tare de toate povestea asta încît a rămas, pe veci, prieten cu Fluturașul. Iar acesta, din anotimp în anotimp, îl ia ba la joacă, ba pentru odihnă. Iarna asta i-a luat nasul în căsuța lui, îl ține bine ascuns între aripi, să-i fie cald, să nu înghețe…