All posts by river

De ce nu?

N-am sărbătorit, pînă acum, niciodată Sf. Valentin. Pentru că ma situam în barca celor tradiţionalişti, conservatori, naţionalişti – spuneţi-i cum vreţi – care nu vedeau rostul unei sărbători din afară, ridicîndu-mi adesea întrebarea, dacă noi aducem americănisme, de ce să nu trimitem, la rîndul nostru, peste ţări, românisme? Ca mărţişorul, de exemplu… N-am fost, prin urmare foarte de acord nici cu alte asemenea manifestări (frumoase în fond), cum ar fi Halloween-ul. De ce să nu sărbătorim Dragobetele, de ce Sf. Valentin, ca zi a îndrăgostiţilor, m-am întrebat, bunăoară…

Astăzi zic, de ce nu? Cînd, de Dragobete am auzit abia după ce am auzit de Sf. Valentin? Şi de ce să import jafuri armate, omoruri pe stradă, concepte prost înţelese de democraţie şi libertate? Prefer, în naţionalismul, tradiţionalismul sau conservatorismul meu – spuneţi-i cum vreţi – dacă tot e de importat ceva sau copiat americănisme, să import şi să copii lucruri frumoase.

Şi aş importa şi o zi a recunoştinţei şi una a îmbrăţişărilor şi una a sărutului şi una a cîntecului şi una a prieteniei şi încă…

So, Happy Valentine’s Day românilor de pretutindeni, îndrăgostiţilor din toată lumea!

Identitate la Nord si Sud si Est si Vest

Mă apucasem de sărutat
la scoarţa copacilor mei,
la amiază.

Mă implorase pădurea.

Se crăpase deja, buza de sus,
şi-mi amorţise limba
de-atîta lins lichenii,
cînd ajunsese pădurea,
să nu mai ştie
dacă-o iubesc la Nord
sau salivez la Sud,
gemîndu-mi întruna
că nu ţine minte
dacă, vreodată,
au existat în ea, semne cardinale.

Şi-a fremătat pădurea!

Şi m-a rugat nebună,
să-i mai aduc,
pe seară,
o lamă de topor.

A doua zi,
pe scoarţă,
erau, stîngaci cioplite,
litere aiurea.

Să aibă pădurea, încotro să apuce…

Top 5

Teoretic, am de răspuns la o grămadă de lepşe. Practic, momentan, nu am să dau curs decît celei venite de la (tot) Sabinuţ, respectiv, TOP 5 filme preferate.

Iacă, pe scurt:
5 + Sweet Charity

4+Buterflies are free

3+ Pulp Fiction

2+ Billy Elliot

1 + Forrest Gump

Cu menţiunea că, dacă pentru Forrest Gump mi-a fost uşor să aleg locul I în topul personal, pe restul, le-am pus în ordinea extragerii bileţelor din bască :))…

Laura? tu ai un top preferat?

Mos Ilie

Ilie Constandache a implinit, zilele trecute, 103 ani. Nici chipul, nici mintea, nici sufletul nu o arata insa, pentru ca “Mos’ Ilie” este neobosit, trebaluieste toata ziua prin curte, are o memorie de invidiat si un optimism aproape frapant. “Iaca, ce sa fac, am inceput sa imbatrinesc”, au fost primele cuvinte cu care Mos’ Ilie ne-a raspuns, rizind, la binete si cit se poate de bucuros de vizita. A noastra, si a primarului Daniel Octavian Taranu, care a tinut sa-l serbeze si in acest an, cu un tort, o sticla de sampanie si un cadou simbolic, pe veteranul “cetatean de onoare” al comunei Vultureni, judetul Bacau.

Odata onorariile implinite, Mos’ Ilie si-a deschis cartea vietii si-a inceput sa depene din ea cele mai frumoase amintiri. Cele mai frumoase, la propriu, pentru ca cele urite, ca cea a “ploii de obuze” din 1916, de la Marasti-Marasesti-Oituz, il tulbura si-i incetoseaza ochii.

Perioada vietii de care este cel mai atasat este cea in care, pret de doi ani, a strabatut lumea, pe mare. “Am avut frate capitan de vas, a venit la mine intr-o zi si mi-a zis sa vin cu el, sa vad ce-i in lume. Se intimpla prin ‘37″, isi aminteste bunicul. Astfel a intrat in contact cu civilizatia din tari precum Turcia, Grecia, Egipt, Anglia sau Spania. In cei cinci ani de scoala ai lui, invatase cite ceva despre locurile acelea, dar nimic din carti nu se compara cu ce a vazut in realitate. “Am vazut toate smecheriile, dom’le! Eram pe atunci parca mai tinar decit acum”, chicoteste batrinul si continua, de data aceasta, putin amarit: “Am spus atunci, ca noi, romanii, sintem cu cel putin 10 ani in urma. Acum spun ca ce-am vazut in Anglia, sa mai traim noi inca pe atita cit am eu si nu mai ajungem sa vedem”.

Pentru ca s-a imbolnavit, s-a intors acasa si a lucrat ca ceasornicar, undeva in alt oras. A venit apoi la Bacau, unde si-a cistigat existenta facind “toate lucrurile din lume, ca de, nu e lucru pe care mos’ Ilie sa nu stie sa-l faca”. A facut la viata lui, “ca omul daca vrea si are bunavointa, face orice!”, cosuri, butoaie, unelte, ceasornicarie, geamgerie, a arat, a semanat, a cultivat bucata lui de pamint, trecind astfel peste toate relele din lume. De fapt, acesta este si secretul virstei sale: “Am fost constient de directie, am invatat, am citit mult, nu am abuzat de oameni si am avut ambitie”, spune, sfatos, Mos’ Ilie. Uraste betivii si hotii pentru ca astea sint cele mai rele din relele lumii. “Cine munceste nu are nevoie sa bage mina in sacul altuia. Dumnezeu, oricum, nu doarme!”, da povete bunicul.

La cei 103 ani ai sai, veteranul comunei Vultureni este neobosit si optimist. Isi doreste, ne spune mucalit, sa mai traiasca doar cit sa vada cum merg treburile de-acum inainte. Daca ar putea, s-ar reintoarce in tarile acelea fascinante, mai ales in Anglia. “Nu cred insa ca-mi ajunge pensia”, zice, rizind, bunicul. Ne stringe miinile, ne conduce in prag si din urma ne striga: “Sa fiti sanatosi, s-ajungeti ca mine… si eu ca voi!”.

Acestea sint dorintele lui Mos’ Ilie, la aniversarea a unui secol si trei ani.

Mos Ilie e unul dintre miile de motive pentru care imi place munca mea
FOTO: Liviu MAFTEI

Prea uman

La finele săptămînii trecute, cei aflaţi întîmplător sau nu, pe malul Lacului Bacău, au putut admira cîteva lebede, poposite în zonă – mi-a spus Gabi – prin noiembrie 2008. Nimic nou, nimic impresionant, poate, pînă aici. Este normal ca acolo unde sînt condiţii, să poposească, pentru iernat, lebede. Ineditul a constat în aceea că, pentru prima dată, păsările s-au arătat prietenoase faţă de oamenii noştri, pescari în mare parte. S-au apropiat de mal şi au acceptat chiar mîncarea pe care aceştia le-o aruncau… Povestea, mai pe larg, am relatat-o cu mult drag, aici

“Pescarii hrăneau un pui de lebadă – nu aruncau cu sticle si bolovani in el cum ne-am fi asteptat“, mai spunea Gabi, pe site-ul Centrului Regional de Ecologie Bacău.

Astăzi, am aflat că, între timp, puiul de lebădă este posibil să fi căzut pradă propriei naivităţi(?). Vestea am primit-o tot de la Gabi, care a aflat-o, la rîndul lui, din două surse. “Două persoane diferite mi-au spus că un pescar din grupul de “pelicani” din gura
canalului a reuşit să agaţe puiul cu o strună, de gît. A încercat să-l tragă pe
mal, din fericire, struna s-a rupt şi lebăda a scăpat. Cel mai probabil cu un
cîrlig înfipt în gît…”, spune Gabi.

Eu nu mai spun nimic. Nu e normal, nu e frumos, nu e uman. Sau poate, mă înşel, poate e prea uman. E prea în firea noastră să fim aşa.

Sau aşa

Pricina

Toţi ai mei dragi nepoţei,
trei năzbîtii – prichindei
Victor, Tudor, Măriuca
au zbughit-o ca năluca
auzind că în grădină
se dezbate-o mare vină:

“Ce-i cu atîta tărăboi
jos, în iarbă, la trifoi?”

“Ce să fie, ce să fie…
-spuse tuşa Ciocîrlie-
Astăzi, dis de dimineaţă
am surprins o oaie creaţă
dînd tîrcoale, pe furiş
la trifoi şi la măcriş.
Şi-apoi… ştiţi care e treaba,
că, în toată verde-ograda,
deşi plină de trifoi,
unul singur e de soi
şi-are patru, nu trei foi…
Şi văzîndu-l gras şi verde,
zicînd: Las’ că nu mă vede
nimeni la această oră
că se dănţuie în horă,
Oaia hoaţă, scai în laţe
a dat ‘foiul să-l înhaţe!
Eu, de sus, am fluierat
şi grăbită-am alertat
să veniţi urgent încoace
să vedem ce-avem a face!”

Şi-astfel, desluşind pricina,
vinovatul şi cu vina
începu proces de soi,
între oaie şi trifoi:

oaie (www.openclipart.org)

“Ascult, Oaie, ce-ai de spus
la acuzele de sus?
-spuse aspru Victoraş-
Astăzi nu plec în oraş
pîn’ nu aflu de la tine
că mai ai pic de ruşine!
Haide, sincer, recunoaşte
că trifoi ai vrut a paşte!…”

“Dar… n-am vrut să-l pasc defel,
ci, să-l pun la piept niţel,
să-mi aducă norocel”
-zise oaia îndrăzneaţă.
“-Vezi? De ce eşti nătăfleaţă,
un trifoi, un firicel
(zise şmecher, Tudorel)
ar putea noroc s-aducă?…
Norocel ţi-aduce o nucă!”

“Da, dar nuca este tare,
aş putea s-o mestec oare?…”
-spuse oaia salivînd
şi în sec tot rumegînd…

“Deci aşa! Ăsta ţi-e gîndul
că norocul…. fu ca vîntul
dacă nu-i bun de păpat
iute, repede-a zburat!
-chicoteşte şi Maria.

“Gata cu bazaconia:
eşti o oaie vinovată!
haide, fugi, pleacă de-ndată!”

Şi… oiţa pofticioasă,
creaţă şi cam mincinoasă
de acum… tot neamul ştie
nu mai vine-n ani o mie
în livadă pe la noi.
Nici măcar pentru-un trifoi!

Cum te simţi?

Să tot fi fost pe la vreo miercuri seară – nu va mai conta, peste o vreme care miercuri seară – cînd, răsfoind youtube-ul după nu mai ştiu ce “melodie de moment”, am dat, pentru prima oara, de Travka.

Un simplu clik, în încercarea de-a găsi un răspuns la o banala întrebare: “Cum te simţi?”

Şi am aflat! Şi-am înţeles, “gangul meu preferat este viaţa ta”…

Asta da criză!

Nu vreau să vorbesc de criză. Nu de criza de care se tot aude în ultima vreme şi despre care nici nu ştiu mare lucru sau, mai bine spus, despre care nu vreau să ştiu mare lucru.

Poate pentru că, dacă e să fac un rezumat al celor 29 de ani ai mei de pînă acum, realizez că, în criză, sînt de cînd mă ştiu. Copil fiind, duceam lipsă de portocale. Am resimţit uneori, la şcoală, criza notelor bune. M-am confruntat, da, şi cu lipsa unui răspuns, adolescentă fiind, din partea celui de care m-am îndrăgostit. Nu mai pun la socoteală crizele financiare din timpul facultăţii.

Criză de rîs, de plîns, de nervi, de idei, de subiecte, de prieteni sau de timp…

Dimineaţă m-am trezit fredonînd “Iubire fără acte”. O ascultam în anii de liceu cînd, de fapt, am şi descoperit-o, la una din emisiunile de seară difuzate de postul de radio StarB. Şi, sorbindu-mi cafeaua, fredonînd şi rumegînd la versuri, m-a izbit: Asta da criză!!!

(Re)Ascultaţi…