Se crăpase de ziuă și odată cu ea
se crăpase în facere scoarța copacului meu.
“Împinge, respiră!”
-striga liniștea dimprejur,
„Împinge, respiră!”
-cîrîiau păsări din țările calde.
“Împinge, transpiră!”
-suduia în focuri un soare nebun.
Cu întreg Universul la rădăcini
s-a rupt scoarța copacului meu,
și-a respirat,
și-a inspirat,
a transpirat
și m-a născut.
În prefacere, acum,
mă naște scoarța copacului meu
de cite ori, în cădere,
uit că transpir
să respir,
să inspir.
Filă-n cotor de poveste,
în fiecare dimineață, face echilibristică
ori forme de noduri din ieri, cu azi și mîine.
I se întîmplă, desprinsă de poveste,
să se trezească uneori, în loc de trup,
cu crengi înmugurite de bizare senzații.
Geppetto o naște, cu har, dovada minciunii.
Nu-i nimic – ea rîde- e dimineață doar,
fac echilibristică și uite, prin ochiuri de noduri,
cum păsări senine mint cuiburi în mine,
E dimineață doar,
fac echilibristică
și uite, formele mele sînt noduri…
Zîna de cîrpă dansează fără sonor,
scuturînd indecent, din rochiță,
nasturii verzi.
Ursul de pluș îi trage ocheade
și-i face timid, pintre baloane,
semn de liberă cale.
Cînd sînt indiscretă port ciorapii verzi.
Îngenuncheată după ușă,
mai trag din cînd în cînd cu ochiul,
prin gaura cheii,
la liniștea de la Castel.
Am locuit și eu cîndva acolo,
cu zîna de cîrpă și ursul de pluș.
Aveam vreo 18 ani,
ne agățam împreună de cozi de baloane
și,
cu ochii deschiși,
în rîs haotic,
ne proiectam pe pereți
pășuni iluzorii,
cai verzi să ne pască…
Să nu mă cerți,
atîta doar,
din cînd în timp,
uit să mai fiu mare!
Ca-n vremea aceea,
– o știi! – cînd,
uitînd că sînt mică,
mă transformam cu roșu pe buze
și-mi greșeam cu negru, colțul ochilor.
Îmi plăceau, pe atunci,
pantofii cu toc și,
cu șalul mamei pe umeri,
la braț cu sofisticată poșetă,
mă defilam pretinsă domnișoară,
în fața oglinzii, pe coridor…
Să nu mă cerți, atîta doar,
dacă acum, din gînd, în timp,
fără să suni,
mă vei găsi naivă,
încolăcită la perete
sau poate în fața oglinzii,
ori pe coridor,
la piept atît, cu o zînă de cîrpă.
Lipsită de fard,
în rupte sandale,
dezgolită de șal
și fără poșetă,
să nu mă cerți!
Din cînd… în timp,
uit să mai fiu mare
și-mi place să zbor…
Gata,
plec să mă rătăcesc
puțin, măcar puțin, prin frunzele astea
nebune de toamnă,
să mă foșnesc,
mă răsfoiesc,
să înnebunesc,
să mă-ocrotesc,
ba, să mă scutur,
ba, să mă vîntur,
adică nu, doar să mă flutur
și să mă gudur
frunză la rîndu-mi,
sub tălpile cui o vrea să mă calce,
sau poate, doar să mă culce,
să mă răsfoiască,
să mă-înnebunească,
să mă-ocrotească,
ba, să mă scuture,
ba, să mă vînture,
adică nu, doar să mă fluture
și să mă gudure,
puțin, măcar puțin, prin frunzele astea,
nebune, de toamnă…
Am să scriu, da! Am să scriu în noaptea asta, intens, pînă mi se topește cărbunele și-apoi tot am să scriu, pînă mi se rod unghiile și cînd n-o să mai am unghii, o să scriu cu buricele degetelor pînă se topesc și ele și n-am să mă las, am să scriu în continuare, pînă la coate și pînă la umeri, am să scriu pe toți pereții, mă scriu pe mine pe ei, mă înscriu.
Pentru zilele acelea scriu, da, și pentru ca – în nopțile-n care, nedefinindu-mi chipul, forma și culoarea, vorbesc la pereți – pereții, prin înscrisu-mi, să-mi poată răspunde…
S-a cocoțat pe creanga aia din arboru’ de-acolo, neașteptînd – cu minte, cum îi spuseseră alții – să treacă vara fără niscaiva copilării. Fără cîteva kilograme de cireșe, de afine și mure, vreo trei Vămi sau, cine știe, patru, fără cîteva arsuri de mare, niște simțuri, multe simțiri, bătăi din palme și fremătat din călcîie.
Și s-a bălăngănit pe creanga aia din arbou’ ăla, o zi și o noapte și-apoi încă ”niște multe” zile și nenumărate nopți, copilărindu-se așa, în bătaia unora de joc care au uitat defintiv de joacă. Le-a arătat ea, cum știe mai bine, că prin a te copilări nu faci decît să-ncerci și uneori să reușești să te descarci de ”niște multe” zilnice, cumplite, apăsătoare, mizerabile griji și obsesii.
O să continue, da, le-a spus, să se copilărească astfel, nu numai vara, dar și-n alte resturi de-anotimp, cocoțîndu-se mereu pe cîte o creangă din cîte un arbor’, pînă cînd se vor fi epuizat toate pădurile.
M-am descoperit cu ceva timp în urmă, chiar pe aici pe undeva, nelămurită, în joaca mea zilnică, de ceea ce mă inspiră sau, mă rog, care-i inspirația primă, cea care, de bună seamă, odată instalată provoacă imediat următoarea-mi inspirație și tot așa. Acum, chiar acum, nu știu dacă joaca mea în paint a fost inspirată de muzica în surdină sau dacă desenul, pe măsură ce prindea formă, mi-a inspirat alegerea muzicii. Din start pot lămuri doar faptul că, atunci cînd mă pocnește în moalele sufletului cheful de odihnă pură, mi se întîmplă să deschid paint-ul, neștiind efectiv cum urmează să mă joc, ci doar că mă voi juca. Acum, chiar acum, a ieșit asta:
Terminată joaca, mi-am adus aminte – cu siguranță m-am procopsit și cu un zîmbet!- de ”Ascuțirea simțurilor de vară” la care continui, după o săptămînă de la citire – să muncesc. Care o fi propriu-mi (bun)simț și ce mi-l inspiră?
Azi, în drum spre casă m-au fericit deopotrivă parfumul și văzul unor trandafiri de curte, auzul mai apoi, al unui tril de vrăbiuță ascunsă într-un gard viu. Atingerea imediată a unei frunze mi-a înfiorat degetele mîinii stîngi, pentru ca, o picătură de apă provenită de la un aparat de aer condiționat, izbită de frunte, să mă elibereze o secundă, suprem, de arșiță. Gustul mi-a fost și el fericit, odată intrată în casă, de boabele dulci ale unui porumb fiert. Laolaltă, pentru cîteva secunde, toate acestea m-au trimis să mă copilăresc puțin, în grădina bunicilor.
Pe drum, am avut însă, la fel de acut, și senzația de inspirație pentru a scrie cîteva versuri. A ieșit desenul. Acest desen. După, m-am conștientizat (din nou) în povestea asta halucinantă, din care nu știu cum să ies. Pentru că povestea asta este zilnic, aceeași, bîntuită de simțuri. De bunele mele simțuri și inspirații de care, încă, nu mi-s lămurită și pe care, dacă stau mai bine să mă gîndesc, mai bine le las așa. Nelămurite.
Am un sertar, anume l-am numit. E singurul sertar în care n-am făcut niciodată curățenie, pentru că e singurul, între toate sertarele palpabile și ne- din lume, din care, efectiv, nu am ce să arunc. Nimic nu se învechește în el, nimic nu se-alterează, nimic nu se împute în el, niciodată, de bună seamă, tocmai pentru că-i anume…
Îmi place uneori să mă ascund, în sertarul anume, fără să-mi fie teamă că ar fi nevoie, vreodată, de-o explicație sau vreo justificare pentru asta. În sertarul anume miroase a praf de nori pentru preparat înghețată, a nuci prăjite cînd am chef, a toamnă cînd e primăvară, a ploaie cînd e soare sau invers, că-n sertarul asta ai voie orice, oricînd, oriunde și oricum.
N-am nici măcar nevoie de cuvinte pentru a mă defini, ascunsă în sertar, pentru că aici nu există nimeni care să aibă noțiunea de curiozitate asupra definiției mele. În acest ceva anume o să port mereu, pînă la adînci bătrîneți, ca-n povești, neîntinate, visarea, nostalgia, iubirea și fericirea a tot ce trăiesc zilnic, în formă pură, împreună cu toți palpabilii din jurul meu, adică Voi.
