Am ajuns la Atelier odată cu ploaia
eram în sandale și fără umbrelă
Un pahar, te rog, să-l umplu cu ploaie
și-o foaie de hârtie îți cer
Fata de la bar, un fel de mesager,
pahar cu lămâie mi-a dat
un zâmbet senin și cinci foi de hârtie.
Pe una din ele, la mijloc și sus
stă scris din cerneală, caligrafie:
Revoluția.
 |
| From Muze peste tot |
Eram în sandale și fără umbrelă
paharul cu ploaie era
și-n mine, și-n fata de la bar
legând generații,
Revoluția.
 |
| From Muze peste tot |
Albinuțe, fluturi, flori
Greieri, melci și buburuze
S-au desprins de printre muze,
O feerie de culori!
Și ce zumzet, ce mirare
Ce emoții, bucurie
Toate fost-au mărturie
Pe sub razele de soare!
Ați ghicit de ce vorbesc,
Sincer, nu mă îndoiesc!
Nu-i de nici o căutare:
Grupa mică la Serbare!
 |
| From Muze peste tot |
Ateneul era blocat de liceeni rebeli, cu creste și plete și rași în cap, cu tatuaje și tăieturi de iubire la încheieturi, așezați pe culoare, turcește. A reușit să se strecoare printre ei, derutată de prezența lor acolo, atunci.
Odată ajunsă în stradă, domni la costume scumpe, fețe necunoscute, patroni de cluburi de cai, primari și avocați trecuți bine de prima tinerețe o așteptau pe scaune în cerc. S-au apropiat de ea, au mângâiat-o ”părintește” pe creștet, i-au trecut degetele prin păr pe lângă ureche și-au șoptit.
”Ce încerci tu, de fapt,să faci? O armată de îngeri rebeli? O anarhie cu îngeri? Te plătim să taci! Sau…”.
”Nu știu despre ce vorbiți”, le-a spus cu noduri în gât, de spaimă netrăită până atunci.
”Tu chiar crezi că lumea-i frumoasă, nu-i așa? Încetează să-i faci să-și vadă frumosul. Încetează recrutarea de îngeri!”, i-au spus.
Se amurgise bine și tot ce-și dorea, după ce și-au scos degetele din părul ei, era să înțeleagă ce se întâmplă, cine sunt domnii, ce-i cu toți acei tineri care blocaseră Ateneul până pe scara de incendiu la un eveniment ca acela și de-atunci, încercând să înțeleagă de ce nu-i funcționează telefonul,de ce e ora atât de târzie și de ce nu putea să-și sune copilul.
”Tu chiar crezi că lumea-i frumoasă, nu-i așa? Încetează să-i faci să-și vadă frumosul. Încetează recrutarea de îngeri!”, i-au spus.
”Faptul că văd în fiecare ceva frumos, faptul că-n fiecare dintre ei sălășluiește frumosul nu face lumea să trăiască în armonie. Știu asta!”, le-a strigat. ”Nu sunt înger, nu fac recrutări, nu știu despre ce vorbiți și nici ce vreți de la mine!”. S-a pus, în fugă cu picioare de plumb, pe traversat străzile pe care atunci se afla, parcă, pentru prima dată, se amurgise bine,luna era roșie și plină și ea fugea, fugea, fugea să-și afle copilul.
Opriți-văăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă!
Alarma sirenei de război a devenit deșteptător.
Din așternuturi boțite cu flori de pace și-a luat copilul la piept…
”De ce plângi, mami?”
”De fericire, mami, lacrimile sunt, uneori, de fericire…”.
”Să plângi așa, toată ziua, mami”.
”Plâng, mami, plâng”…
 |
| From Muze peste tot |
E marți deja, e ora 4 a.m., iar eu, sub clar de lună, dau de-o oră sens neînțelesului. Că-n orice gând, doar, de neînțeles e musai să se ascundă un înțeles, iar unul dintre sensurile neînțelesului e tocmai acesta din infinite alte înțelesuri.
Încet, încet, mă dezmorțesc, iar din dezmorțiri treptate, una câte una, îmi trag eu însămi sensuri proprii. Așa, în câte o noapte ca asta. De marți, de iunie, sub clar de lună…
 |
| From Muze peste tot |
Într-o zi, aparent fără motiv, un om mare a izbucnit, în plină stradă, în plâns.
Deodată, trecători copii necunoscuți l-au înconjurat și, cu dojană, i-au spus: ”Eeeei, dar un om așa de mare și plânge! Uite, ce urât ești! E rușine ca un om așa de mare să plângă! De ce îi superi și-i faci de rușine pe copiii tăi? Vaaai, ce rușine! Un om așa mare și să plângă!”
Atunci, atunci ceva s-a întâmplat! Uitându-se la copiii aceia mulți, necunoscuți, care-l certau, neștiind ce să facă cu atâta rușine și de atâta rușine, omul mare, uitând aparent motivul pentru care a izbucnit în plină stradă în plâns, a început și mai tare să plângă. Să urle, să zbiere, să se rostogolească de atâta plâns…
de simțit fără sandală
de smintit
când le iei la talpa goală
 |
| From Muze peste tot |
Și totuși, unde te grăbești cu trezitul?
Să-mi sorb la cană răsăritul,
împământenitul
și-apoi
împăduritul
 |
| From Muze peste tot |
 |
| From Muze peste tot |
norii cu înceruitul
la mijloc neîngăduitul
și în puf de păpădie
împământenitul
ceai de cer de mai
îți cer să mai stai
 |
| From Muze peste tot |
A fost odată ca dintotdeauna, o fetiță cu idei. Avea atâtea năstrușnice și inedite și colorate idei, frumoase idei despre oriceoriundeșioricând că nu se sfia să le împrăștie peste tot, senin, cu entuziasm, habar neavând ce generează ideile ei. Nu știa pentru că n-avea așteptări. Fetița cu idei nu știa ce-i ”așteptarea”, iar starea ei preferată era de neașteptare…
Hei, era strigată, din senin, pe stradă fetița cu idei! Îmi place de tine, ai așa multe și frumoase idei! Fetița se fâstâcea și, neștiind ce să răspundă, își scotea ideea de fericire și se punea călare pe ea. Atât de fericită era în clipele acelea, că umerii începeau să-i zvâcnească tare, tare, tare, mai tare decât inima ei, îi zvâcneau umerii până se prefăceau în aripi. Ideile fetiței aveau formă de fluturi.
Din fiecare zvâcnet de umeri și transformare a brațelor în aripi se nășteau, astfel, alte și alte idei. Fluturi idei.
Într-o zi, fetița cu idei s-a întâlnit cu un om mare și acesta i-a spus: dă-mi o idee și împreună o vom duce mai departe! Fetița i-a dat. Atunci a făcut cunoștință cu ”așteptarea”.
Fetița cu idei și-a dat seama că locuiește pe ”Love Street”, când, într-o zi, de-atâta așteptare, de-atâtea așteptări, stomacul ei n-a mai avut fluturi. Ci gol. Și așteptare…
 |
| From Muze peste tot |
Nu m-am gândit niciodată că plinul lunii ar fi dat de ceva anume, am privit-o, fascinată, în formele ei, ca luna plină și atât, i-am pus, ce-i drept, ochi și nas și gură, i-am zis că ”lună, ce frumoasă ești, ce luminoasă!” sau, dimpotrivă, ”uf, luno, iar ești plină, iar nu mă lași să dorm!”, i-am scris poezii, i-am dedicat poezii scrise de marii poeți, dar gândul efectiv al plinului lunii nu mi l-am zămislit niciodată. Adică, da, e plină luna… și atât.
Aseară însă, imediat după povestea cu fermierul Ted, odată cu stingerea becului, Elisa mea de patru ani mi-a definit, senină, fascinată, entuziasmată, pentru prima dată conștient mie, plinul lunii. ”Mamaaaa – zice, uite ce mumos se vede afală, ce se vede?”. ”Luna, mama, luna. E lună plină”, zic. Iar ea, caldă, fericită, senină, entuziasmată, fascinată, privind prin perdele, explică: ”Da, mama, e plină CU LUMINĂ!”… Până aseară, nu m-am gândit niciodată că plinul lunii e dat de ceva anume…