 |
| From Muze peste tot |
Jonglez cu răsăritul
de parcă
de parcă aș fi
cel mai mare circar
al lumii
azi minge de foc
din palmă în palmă
să ard
mâine, cine știe,
el ghem de ață
eu fus
mă înșir să mă deșir
iar ieri răsăritul
mi-a fost elixir
pentru când
din gând în gând
cu gândul la tine
uit să respir
 |
| From Muze peste tot |
Poate că… poate că unor oameni le e dată aparent întâmplarea unei întâlniri și numai pentru a le face cunoscută profunzimea sensului/rostului unui… zmeu.
Iar odată ce ai înțeles CUM se rostește și se simte cuvântul ”ZMEU”, lumea începe să capete și ea alte sensuri, lumescul la fel, precum și sinele.
Am ajuns la Atelier odată cu ploaia
eram în sandale și fără umbrelă
Un pahar, te rog, să-l umplu cu ploaie
și-o foaie de hârtie îți cer
Fata de la bar, un fel de mesager,
pahar cu lămâie mi-a dat
un zâmbet senin și cinci foi de hârtie.
Pe una din ele, la mijloc și sus
stă scris din cerneală, caligrafie:
Revoluția.
 |
| From Muze peste tot |
Eram în sandale și fără umbrelă
paharul cu ploaie era
și-n mine, și-n fata de la bar
legând generații,
Revoluția.
de simțit fără sandală
de smintit
când le iei la talpa goală
 |
| From Muze peste tot |
Și totuși, unde te grăbești cu trezitul?
Să-mi sorb la cană răsăritul,
împământenitul
și-apoi
împăduritul
 |
| From Muze peste tot |
 |
| From Muze peste tot |
norii cu înceruitul
la mijloc neîngăduitul
și în puf de păpădie
împământenitul
ceai de cer de mai
îți cer să mai stai
 |
| From Muze peste tot |
A fost odată ca dintotdeauna, o fetiță cu idei. Avea atâtea năstrușnice și inedite și colorate idei, frumoase idei despre oriceoriundeșioricând că nu se sfia să le împrăștie peste tot, senin, cu entuziasm, habar neavând ce generează ideile ei. Nu știa pentru că n-avea așteptări. Fetița cu idei nu știa ce-i ”așteptarea”, iar starea ei preferată era de neașteptare…
Hei, era strigată, din senin, pe stradă fetița cu idei! Îmi place de tine, ai așa multe și frumoase idei! Fetița se fâstâcea și, neștiind ce să răspundă, își scotea ideea de fericire și se punea călare pe ea. Atât de fericită era în clipele acelea, că umerii începeau să-i zvâcnească tare, tare, tare, mai tare decât inima ei, îi zvâcneau umerii până se prefăceau în aripi. Ideile fetiței aveau formă de fluturi.
Din fiecare zvâcnet de umeri și transformare a brațelor în aripi se nășteau, astfel, alte și alte idei. Fluturi idei.
Într-o zi, fetița cu idei s-a întâlnit cu un om mare și acesta i-a spus: dă-mi o idee și împreună o vom duce mai departe! Fetița i-a dat. Atunci a făcut cunoștință cu ”așteptarea”.
Fetița cu idei și-a dat seama că locuiește pe ”Love Street”, când, într-o zi, de-atâta așteptare, de-atâtea așteptări, stomacul ei n-a mai avut fluturi. Ci gol. Și așteptare…
 |
| From Muze peste tot |
Nu m-am gândit niciodată că plinul lunii ar fi dat de ceva anume, am privit-o, fascinată, în formele ei, ca luna plină și atât, i-am pus, ce-i drept, ochi și nas și gură, i-am zis că ”lună, ce frumoasă ești, ce luminoasă!” sau, dimpotrivă, ”uf, luno, iar ești plină, iar nu mă lași să dorm!”, i-am scris poezii, i-am dedicat poezii scrise de marii poeți, dar gândul efectiv al plinului lunii nu mi l-am zămislit niciodată. Adică, da, e plină luna… și atât.
Aseară însă, imediat după povestea cu fermierul Ted, odată cu stingerea becului, Elisa mea de patru ani mi-a definit, senină, fascinată, entuziasmată, pentru prima dată conștient mie, plinul lunii. ”Mamaaaa – zice, uite ce mumos se vede afală, ce se vede?”. ”Luna, mama, luna. E lună plină”, zic. Iar ea, caldă, fericită, senină, entuziasmată, fascinată, privind prin perdele, explică: ”Da, mama, e plină CU LUMINĂ!”… Până aseară, nu m-am gândit niciodată că plinul lunii e dat de ceva anume…
 |
| From Muze peste tot |
Și m-am întors de pe o parte pe alta, dintr-o lume în cealaltă, odată cu ivirea zorilor, că ce-am mai bun de făcut dacă nu să-mi trăiesc lumile așa cum mi-s date, ca atare, una în vis, alta în realitate. După o vreme ajungi să te simți confortabil în amândouă, de-a dreptul fascinat de ele, lume a lunii, lume a soarelui. În lumea lunii, bunăoară, nu este cafea. Acum, că-i soare, da!
 |
| From De-ale jurnalistilor |
Uneori
gândul meu
cu Nichita Stănescu
cel viu
mă (cu)prinde
în stare de panică