Si ma pocneste asa, din senin, cate o lipsa de inspiratie de-mi vine sa urlu! Si n-ar fi nimic daca n-as fi atat de ingramadita de idei legate de asemanarea dintre niste biete frunze galbene, amuzate, cu niste tandre maini… Sau de imaginea unui trotuar acoperit de palme ca si cum toata lumea, brusc, in toamna se rastoarna, merge in palme si-aplauda din talpi frenetic, fara sens, fara directie si poate, cine stie, fara noima.
As descrie chiar un oras intreg ingalbenit de depresia toamnei si pe mine, unica, nostalgica, balacindu-ma in fum de frunze arse, visand la casa unui bunic, a celui mai bun si drag bunic din lume care a fost odata ca niciodata, as descrie apoi mirosul de nuci amestecat cu struguri vinetii, un scranciob verde si patru nepoate,
As povesti apoi, despre un cantec cu “a venit, a venit toamna, acopera-mi inima cu ceva”, despre o imbratisare in frunzele din parc, despre iz de vodca ieftina, un teatru de vara si-o gashca poate, prea fudula,
As schita povesti de dragoste-n Copou, adevarate si provocatoare din care s-au nascut, in alta toamna, doi copii,
As inventa desene din cuvinte si cantece din foi de ziar,
Si as mai fredona despre-o podea de naruit in casa unei zane bune…
Ma pocneste insa, asa din senin, cate o lipsa de inspiratie de-mi vine sa plang!
Si-atunci, imi aleg o melodie care sa ma descrie cu tot ce vreau de fapt, sa spun, imi aprind o tigara, poate beau cate ceva si poate plang putin, putin, putin de tot, atat de putin….
