Imi vin obsesiv in minte versurile imnului pe care-l cantam cu atata-nflacarare pe vremea cand luptam pe front: “noi, pentru ce murim? nu-mi pasa, habar n’am… si-am zis cinci, sase, opt, la naiba cu visele, nu ma intrebati ce vor, da, eu am sa mor!” Nu mai stiu acum pe care front ma aflu si-as vrea sa mai cant ceva cu inflacarare, vreun imn pe care sa-l strig din toti rarunchii, sa explodeze imnul meu in toate zarile, sa se catzere pe munti, sa se scalde in mare, sa se tavaleasca in lanurile cu maci rosii. La lupta camarazii mei, fratii mei, ostenii mei! Nu mai conteaza frontul, o sa ne ridice piatra pe care o sa ne scrie cinic numele si-o data-n an o sa vina sa ne cante ceva, nu imnul nostru, ca noi aflat-am raspunsul intre timp, ci altceva, ceva metalic, cu sunet greu, versuri lalai, poate chiar fara rima.
Si-a inceput sa rada si sa planga printre raze de soare amestecate cu “fasii de ploaie” la cele doua curcubee care s-au napustit brusc peste… “Somewhere, over the rainbow…”
