Category Archives: Marturisiri

Minoritarul sunt eu

Editorial, Ziarul de Bacau, 25 iulie 2013

O bunică blondă cu ochi albaștri aflată, într-o zi ca multe altele, într-un parc, a fost surprinsă de o discuție dintre doi copilași de circa 5 anișori, “paznici” la gura toboganului-castel în care încerca să se strecoare și nepoțica ei de 2 ani, o fetiță cu ochi negri, păr cârlionțat și ten măsliniu. “Auzi, da’ tu ești țigană? Zi, tu ești, cumva, țigană?”, întrebau insistent “paznicii”, uitându-se hotărâți, dar nu lipsiți de inocență, la fetița care, neînțelegând ce se întâmplă, râdea fericită că și-a găsit parteneri de joacă.

Bunica, deslușind sensul “interpelării”, s-a ridicat de pe bancă liniștită, s-a îndreptat către copilași și i-a întrebat blând: “Dar voi, voi sunteți țigani? Ce înseamnă, oare, să fii țigan?”. Atât. Că s-a lăsat tăcere, iar “paznicii”, neștiind ce să răspundă, pentru că de bună seamă au fost învățați doar că trebuie să se ferească de țigani, nu și ce înseamnă “țigan”, nu mai vorbim de faptul că tenul măsliniu, ochii negri și părul cârlionțat nu sunt definitorii pentru acesta, au deschis tulburați porțile “castelului” și-au pornit o frumoasă joacă în trei. Bunica blondă este mama mea, iar fetița cu ten măsliniu, fiica mea. Întâmplarea asta mi-aduce aminte, cu amărăciune acum – în acea vreme nu înțelegeam deși mă tulbura – de două colege de școală primară puse în pauze “la colț” de către ceilalți elevi și în timpul orelor, în ultima bancă, de către învățător.

Întâmplarea asta mi-aduce, apoi, aminte, de-o zi de vară 2006 și de Măria. O cunoscusem datorită – da, datorită serviciului meu în domeniul asistenței sociale din care tocmai demisionasem – într-una din anchetele pe care trebuia să le efectuez la domiciliul beneficiarilor de ajutor social. Prinsesem cumva drag de ea, cum se zice, era de o frumusețe fizică rară și de o curățenie impecabilă. Nu avea diplome de studii superioare, de fapt nu absolvise nici măcar patru clase. Dar avea un bun-simț și o înțelepciune rare. Și mai avea și fuste colorate. Cu asta se îndeletnicea, de altfel, cu croitul de fuste colorate și cămăși pentru membrii comunității ei. Proaspăt demisionată și intrată în mass-media, am gândit că Măria “mea” ar putea face subiectul unui reportaj. Înainte de a mă hotărî să-i calc pragul casei, întâmplarea a făcut s-o zăresc pe stradă. Am strigat-o, ne-am apropiat și ne-am pus pe vorbe. Ca două cunoștințe vechi, fericite de revedere.

Din timp în timp însă, fericirea și conversația ne erau tulburate de câte cineva “cu garda sus” care, apropiindu-se de noi, mă întreba dacă nu cumva am nevoie de ajutor. Alții treceau pe lângă noi cu priviri încurcate, deviindu-și drumul în dreptul nostru, ocolindu-ne, neînțelegându-ne gesturile, râsetele, entuziasmul. N-am dat, aparent, importanță. Dar după ce ne-am luat rămas bun, sentimente contrarii m-au copleșit. Și, sunt convinsă, sentimente contrarii au copleșit-o și pe Măria mea…

From Diverse

“Așa, și? Care-i faza?” – vor întreba, bunăoară, unii. “Nu-i nici o fază – le voi răspunde – tocmai asta este, că nu e nicio fază!”. Reamintindu-mi că suntem, la maturitate, în primul și în primul rând rodul educației primite în timpul “celor șapte ani de acasă”. Reamintindu-mi că nu ne naștem cu prejudecăți ci suntem învățați să le avem. Dar mai ales reamintindu-mi că, din fericire, prin (auto)educație, ne și putem trata de ele. Este suficient să închidem ochii pentru un moment de reflectare și, chiar de-i greu, să încercăm să ieșim din balta ignoranței, să cercetăm, să căutăm, să citim în permanență istoria scrisă nu doar de cei pe care am fost învățați să-i auzim, ci și pe a celorlalți.

Iar dacă lipsa timpului nu ne lasă să cercetăm, este suficient să ne acordăm măcar o dată un moment cu noi înșine, în care să recunoaștem că, chiar dacă poate nu o știm, stăm, de fapt, zi de zi, de veacuri, la aceeași masă cu oameni fără sex, religie sau etnie. Că prietenii noștri, chiar dacă poate nu o știm, sunt și albi, și negri, și roșii și albaștri, și verzi, sunt curcubeu. Că, de veacuri, zi de zi, ascultăm și ne copleștește muzica lor, citim cărțile lor, urmărim filmele lor, că ne folosim de invențiile lor, admirăm operele lor de artă și că atunci când facem toate aceste lucruri, nu vedem diferențe de culoare, sex, religie etc. Vedem doar un tot unitar, o aceeași nevoie, umană nevoie, de a iubi, a fi iubit, a primi și a dărui. Iar înțelegând aceasta, vom înțelege ce înseamnă, dincolo de iubire, compromisul și acceptarea. Dacă totuși prejudecata ți-e mai presus de momentul tău cu tine însuți, nu-i nimic, noi, cei (auto)vindecați de ea, te vom accepta exact așa cum ești. Adică fără etnie, religie sau orientare sexuală, bântuit doar de o nefericită, pentru tine, prejudecată. Da, știu, “you may say I’m a dreamer, but I’m not the only one”.

Concert

Mi-e greu sa descriu in cateva cuvinte ce ma motiveaza sa fiu uneori voluntar pentru vreo actiune. E scopul, desigur, siguranta, pe undeva, a unei finalitati fericite a actului meu. Pentru a doua oara, am ales sa fiu voluntar si pentru Asociatia Lumina Bacau, organizatie care are grija, mare, mare grija de psihicul si fizicul unor copii si tineri pana in 22 de ani, care au fost diagnosticati cu boli limitatoare de viata, dar si de psihicul familiilor acestora.

From Evadarile noastre muzicale

In aceasta seara, pentru a doua oara, imi revine rolul si marea onoare de a fi voluntar al Asociatiei. In aceasta seara, de la ora 19.00, la Sala Ateneu a Filarmonicii “Mihail Jora” Bacau, va voi spune o poveste despre oameni extraordinari, copii, psihologi, artisti. Dupa ce va voi spune povestea, artistii, pardon ARTISTII ne vor canta. Blues. Vali Racila, Raul Kusak si Eugen Amarandei. Iar banii obtinuti de la voi, publicul, vor ajunge, prin gestionarea lor de catre Asociatia Lumina, la acei copii si tineri de mai sus.

Vali SirBlues Racila – Candy Man

Buna dimineata, oameni dragi din lumea mare, pofta buna la cafea si pofta de faurit minuni, sorbind impreuna din ea! Pentru ca, sa va mai spun ceva, prea putinul nostru chiar poate face minuni! 🙂

Tigana

“Auzi, da’ tu esti tigana? Esti tigana?”, este intrebata o fetita de doi ani cu ochi negri, piele maslinie si par carliontat, de catre doi baietei de cinci ani. Paznici ascunsi in toboganul-castel.

Fetita, blocata pe scara, nedeslusind intelesul intrebarii, rade. E fericita ca si-a gasit prieteni…

From Diverse

“Zi, tu esti, cumva, tigana?“, intreaba paznicii, din nou.

“Zi parola sau nu treci de castel”, continua in gand, amar, deslusind intelesul intrebarii, o bunica blonda, cu ochi albastri.

Bunica se ridica, se indreapta spre paznicii de la castel si-i intreaba bland: “Dar voi, voi sunteti tigani? Si daca da si daca nu, ce inseamna tigan?”.

Tacere.

Fetita cu ten masliniu este lasata sa intre in castel…

Mic exercitiu amar de educatie

De când mă știu, chiar dacă în anii copilăriei nu conștientizam asta, am fost adepta, în ceea ce privește formarea educației unui om, a aplicării principiului “puterea exemplului”. Văzând, astfel, în familie – prima responsabilă de ceea ce și cum un om are să ajungă la maturitate – că, de exemplu, resturile menajere, ambalajele, hârtiile etc., într-un cuvânt “gunoaiele” sau “mizeria” se aruncă la coșul de gunoi, atât atunci când ești în casă, cât și afară, am ajuns să fac, de bună seamă, la fel.

Nu fără legătură cu cele de mai sus, am ajuns să cred în și să promovez ideea voluntariatului de orice fel, găsind că puterea exemplului stă, dincolo de educația primită în anii copilăriei, și la baza dezvoltării spiritului civic. În mod particular, am promovat și voi continua să susțin și să promovez activitățile cu caracter ecologic, am apreciat și voi continua să apreciez, astfel, pe toți acei copii și tineri implicați în acțiuni de salubrizare a unor zone din comunitate, considerând ca ei sunt un exemplu pentru ceilalți.

Am participat eu însămi la astfel de activități și, fără vreo afiliere la vreun ONG, particip zi de zi, negăsind nimic înjositor în a mă apleca, de exemplu, pentru a culege un ambalaj de pe trotuar pentru a-l duce acolo unde-i este locul. Adică la coșul de gunoi.

From Diverse

Pe de altă parte, entuziasmul meu a început, de ceva vreme, să mai scadă în ceea ce privește aplicarea “puterii exemplului”. Iar aceasta se întâmplă, recunosc, nu fără a mă simți oarecum vinovată, de când sunt mamă și de când copilul meu acționează după puterea exemplului pe care familia – reiau, prima responsabilă de ceea ce și cum un om are să ajungă la maturitate – o “exercită” în procesul educării și dezvoltării lui. Cu alte cuvinte, pe cât de mândri suntem ca părinți de faptul că o zgâtie de numai doi ani jumătate face deosebire între “curat” și “murdar” și conștientizează că “mizeria” are un loc al ei, adică nu pe lângă coș, ci în el, pe atât de surprinși de un sentiment de reticență suntem atunci când zgâtia se aruncă să culeagă de pe trotuar “mizeria lăsată, mami, de un om needucat”, pentru a o duce la coșul de gunoi.

Ne încurajăm copilul, desigur, să facă asta cu vreun pet, cu vreo pungă, dar atunci când îl vedem că se îndreaptă hotărât spre vreo bucată, mă scuzați de “indecență”, de hârtie igienică, absorbant, prezervativ etc., bucuria noastră legată de spiritul civic al micuțului scade brusc. Și uităm pe moment de “puterea exemplului” pozitiv, lăsându-ne pradă gândului și întrebării cu gust amar: “oare chiar este de datoria copilului meu și de datoria mea să strângem mizeria celor lipsiți de educație?”. Răspunsul va rămâne în aer ori de câte vom fi nevoiți să pășim cu scârbă și furie, da, furie, pe lângă vreo bucată de hârtie igienică folosită, vreun absorbant sau prezervativ în special și oricare altă mizerie în general…

Iar acum, exercițiul: voi, toți cei care aruncați mizeria acolo unde nu-i e locul, întoarceți-vă în timp și aplecați-vă, copii fiind voi înșivă, pentru a o ridica. Sau priviți în viitor și imaginați-vă propriul copil aplecându-se pe trotuar pentru a strânge hârtia igienică, absorbantul, prezervativul, mizeria pe care voi, ca părinți, ați lăsat-o în urmă!

Da, Doamne, sa iau Bacul!

Nu, nu sunt elev de clasa a XII-a, au trecut ceva ani (ce vremuri, domnule!) de atunci, sunt cuprinsă, însă, uitându-mă la proaspăt absolvenții de liceu ce tocmai susțin examenul de Bacalaureat, de emoții mai mari decât atunci când și eu am trecut prin această etapă. Și-mi vine să-mi rod unghiile, și-mi transpiră palmele și mi se taie picioarele de emoție și-mi spun încontinuu, o să fie bine, o să trec cu bine peste Bac și de data asta!

Examenul de Bacalaureat despre care vorbesc este examenul pe care copilul meu, acum în vârstă de 2 ani, îl va avea de trecut peste ceva ani. Și nu pot să nu zâmbesc acum, la gândul că examenul MEU de Bacalaureat a fost, de fapt, examenul de maturitate al părinților mei. Ce vreau sa spun e lesne de înțeles… Continuarea, aici, adica in Ziarul de Bacau.

Cu bucurie

Ca niciodată, fetiţa noastră de doi ani, miercuri seara, o seară de mai 2013, înainte de culcare, a abandonat joaca de dinainte de somn şi, luându-şi biberonul în primire, s-a întins nostalgică aşa, cumva, în pătuţ, cu privirea proptită în a mea. Aştepta, oare, ceva de la mine?

From Desenele mele

M-am aplecat, ca de obicei, asupra ei şi, înainte de a-i da pupicul de noapte buna, i-am şoptit, trădată de o emoţie fără margini: “Ştii, de astăzi, oficial tu eşti fetiţa mea şi a lui tati şi suntem cei mai fericiţi părinţi din lume!”. Răspunsul ei a fost… o mângâiere cu mânuţa pe obrazul meu, o mângâiere ca de om mare parcă, plină de linişte şi căldură, ca o mare uşurare după o mare grija, ca o asigurare totodată: “Mami, tati, şi eu sunt cea mai fericită fetiţă din lume că vă am…”.

Încă sunt stăpânită de emoţia acelei mângâieri şi ştiu că, de fapt, ea nu va trece niciodată. Pentru că nu pot să nu mă gândesc că, de fapt, fetiţa noastră de doi anişori şi patru luni este aşa, adică a NOASTRĂ şi în VIAŢA noastră, încă dinainte de ianuarie 2013 când ne-a intrat şi în casă.

Povestea a început în urmă cu mulţi ani, când eu şi soţul meu eram încă doar doi adolescenţi liceeni de 16 ani, îndrăgostiţi unul de altul şi care, în visarea de atunci ce n-a încetat niciodată până la vârsta de 33 ani, ne gândeam la copiii noştri, unul dintre ei cu siguranţă adoptat…

În februarie 2012, am trecut pragul Serviciului pentru Adopţii din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bacău (multumiri infinite pentru profesionalism si implicare!), hotărâţi să ne împlinim visarea. Am urmat CU BUCURIE, chiar dacă epuizaţi emoţional de ceea ce avea să urmeze, dar şi epuizaţi de toată procedura în sine, toţi paşii legali. În noiembrie 2012, odată cu prezentarea dosarului fetiţei şi a fotografiei, am ştiut şi eu şi soţul meu că EA ESTE, că ea a fost dintotdeauna. În ianuarie 2013, micuţa ne-a fost încredinţată în vederea adopţiei, iar în mai 2013, instanţa a hotărât încuviinţarea adopţiei.

E greu de spus, în câteva cuvinte, cum este viaţa noastră acum. Lumea a devenit nu doar mult mai plină de sens,dar şi nedescris de frumoasă. O emoţie continuă e lumea noastră, “fluturi în stomac”, stoluri, stoluri: fiecare zâmbet al ei, fiecare sărut, fiecare poznă, fiecare joc şi fiecare joacă împreună, mofturile de fetiţă simandicoasă, lacrimile de copil îmbufnat, chiar crizele inerente de furie, specifice vârstei şi capacităţii ei de înţelegere, grija ei ca a unui om mare faţă de mama şi tata de a sta pe trotuar ca să nu-i calce “titi” (maşina), grija faţă de mama şi tata atunci când, în parc, ei se aşează pe o bancuţă înfierbântată de soare (Ni, mama, ni, tata, ni biba, ade, ade! – Nu, mama, nu, tata, nu buba, arde, arde!), stângăcia serioasă prin care ne ajută la curăţenie, luând mopul sau mătura şi făraşul în primire (ei, ei, ni, mama! – eu, eu, nu mama!), pupicul ei de noapte buna şi zâmbetul ei prin care ne dă, în fiecare dimineaţă, bineţe…

Lumea noastră e o emoţie continuă, da. Şi ştim că aşa va rămâne, cu toate grijile şi temerile care, deopotrivă, se intensifică din secunda în care devii părinte, uneori până la blocare mentala în identificarea de soluţii. Dar despre asta, tot cu bucurie, altădată…

Nota Bene: Am facut aceste marturisiri, cu bucurie, la solicitarea Ador Copiii – comunitatea familiilor adoptive. Accesand site-ul oficial al organizatiei, veti gasi si alte povesti si informatii interesante legate despre adoptie, cu bune si rele. 🙂