Ca tot vorbeam (acum, candva, cu cineva) de distante, si poeti si lumi, nu stiu cum se face (adica stiu, dar ma prefac), ca iubirea ramane, desi traita diferit, una dintre putinele noastre constante. Chiar, oare cum iubesc saltimbancii?
Category Archives: Marturisiri
Dincolo de rețele, pânze de păianjeni…
În prima decadă a lunii ianuarie 2014, ideea unui proiect inițiat de o instituție de cultură băcăuană “a devenit virală” – pentru a fi și eu “pe val” cu exprimările! – pe Internet. Cu maximă rapiditate, ideea, una caritabilă și frumoasă în și prin sine, a fost “asumată” de un public larg utilizator de rețele virtuale de socializare și împărtășită prietenilor și prietenilor prietenilor și tot așa, de a ajuns minunata idee și-n presa națională, incluzând aici și blogosfera.
După fix o lună de la lansarea proiectului și excelenta promovare în online cel puțin a scopului acestuia, rezultatele “așteptate” sunt, însă, neașteptat de slabe. Spre zero chiar, raportându-ne numeric, la sutele, poate miile de oameni care și-au exprimat virtual, prin “like & share” susținerea cauzei.
 |
| From Evadarile noastre muzicale |
La fel, în ultima perioadă – și nu cred că n-ați constatat și voi – concerte la care acum doi-trei ani ușile cluburilor în care urmau să fie susținute se închideau cu mult înaintea începerii lor din cauza/datorită publicului foarte numeros, acum abia de numără câteva zeci – iar când spun câteva zeci mă refer la zeci sub 50! – de participanți. Ba, am asistat chiar la concerte la care publicul am fost doar noi, câțiva prieteni, 10 – 15 oameni… Vorbesc despre concerte sau spectacole de orice gen, la prețuri decente, susținute de trupe și artiști renumiți care acum doi-trei ani, în această urbe a noastră, umpleau sălile pub-urilor/cluburilor la refuz.
S-ar putea motiva lipsa publicului de acum, prin cea de bani sau printr-o piață locală suprasaturată de astfel de evenimente? Nu, nu cred! Dacă ar fi așa, evenimentele anunțate de organizatori pe rețele de socializare n-ar avea SUTE de “attending”-uri. Adică de confirmări de participare. N-ar avea mii de “like”-uri și “share”-uri. N-ar avea nici trupele și artiștii atâtea comentarii de la fani prin care cei din urmă le solicită celor dintâi venirea în spectacole în urbea lor.
Dincolo de concerte și spectacole, realitatea este aceasta în orice altă situație: expoziții, lansări de carte, acte caritabile, mitinguri etc. Pe rețelele de socializare, aproape toată lumea e prezentă peste tot. Prin “like”, “share”‚ “comment”, “attending”, citate de (cele mai) multe ori eronate și rupte aiurea din context, lumea e activă! În sălile de spectacole, însă, în cluburi, în galerii, în librării și biblioteci, în stradă, se țes pânze de păianjeni…
N. B. Nu, nu am vrut să evidențiez ca alții – culmea, cei mai mulți provenind din categoria “like&share&attending” și citate! – că rețelele de socializare sunt nocive. Ba, dimpotrivă, am vrut să spun că este cât se poate de util să ai cont pe o astfel de rețea. Vei vedea mai ușor adevărul despre cel de lângă tine…
N. B. 1 Ideea-proiect de care vorbeam la început se numește “Bilet în așteptare” și a fost lansată de Teatrul Municipal “Bacovia” Bacău. Amănunte? Peste tot în rețelele de socializare.
Oglinda mea de iarna
Editorial Ziarul de Bacau, 6 decembrie 2013
Da, știu, lumea – așa zice ea – nu mai simte, în ultimii ani, acel fior pe care, în copilărie, îl resimțea din plin de Sărbătorile de Iarnă. Mai știu și că motivele sunt, în mare parte, întemeiate. Rutina de zi cu zi, apăsările financiare, lupta pentru supraviețuire într-o Românie abandonată de cei care ar trebui să o crească frumos, pe de o parte și, pe de alta, explozia de evenimente și chemări la acte caritabile mai mult acum decât în alte perioade ale anului, în ciuda apăsărilor, precum și agresiva ofertă a comercianților cu produse, obiecte și jucării de Crăciun scoasă la înaintare cu mult timp înainte de Sărbători, toate contribuie la rătăcirea fiorului. Suntem frustrați, agasați, lipsiți de timp și ne criticăm unii pe alții că s-a pierdut spiritul Crăciunului, că Sărbătorile nu mai au farmec, că am devenit roboți și că totul este doar o făcătură.
Așa o fi, nu zic nu, dar, îmi permit să cred, am devenit roboți împreună. La fel cum împreună putem reactiva fiorul de Crăciun în noi și nu numai în noi, iar asta acceptând să ne privim pentru câteva minute, din când în când, în oglindă.
 |
| From Desenele mele |
Privindu-mă în ea, Oglinda mea îmi spune: “Recunoaște, în rutina ta, în agasările și frustrările tale, în fiecare zi, odată cu venirea oficial a iernii, te surprinzi, ca în copilărie, că tragi cu ochiul pe furiș, pe geam, în speranța vederii primului fulg de nea. Parfumul de portocale amestecat cu aroma cafelei de dimineață , gândul la fericirea copilului tău atunci când va conștientiza pentru prima dată splendoarea peisajului de iarnă, pomul de Crăciun, toate ți se înfățișează pe dinaintea ochilor și a simțurilor tale – îmi vorbește Oglinda.
Și, nu-i așa că te auzi și o auzi pe sora ta, voi copii fiind, strigând cu uimire, «Mama, tata, a venit Moșul!»?. Și-i revezi pe mama și pe tata curajoși, senini, fericiți într-o epocă așa-zis de aur, că Moșul a reușit, cu doar o portocală și o păpușă de cârpă să le facă fetele cele mai fericite din lume, nu-i așa? Și mai revezi curtea bunicilor și te regăsești alături de verișoare, mirate toate de pașii mari pe zăpadă care se opresc brusc, în mijlocul grădinii, fără să ducă undeva anume, semn că Moșul de «aici și-a luat zborul» după ce a strecurat minuni la voi sub brad. Privește – îmi spune Oglinda -, privește acum atent, părinte la rândul tău, odată cu așternerea primei zăpezi, la chipurile copiilor!”
Fiorul a revenit. Și-i răspund Oglinzii mele: „Da, ai dreptate, tu, Oglinda mea, România asta abandonată de oameni mari la stat este iubită de copii. La ei e, de fapt, fiorul. Cu seninătate și curaj voi cânta, așadar, împreună cu ai mei, mari și mici, în Seara de Ajun, și-n acest an, tainelor din crengi de brad. Și voi striga în cor cu cei dragi ai mei, mari și mici, și-n acest an, «Mama, tata, a venit Moșu’!». Mă trec fiori deja și-ți mulțumesc pentru asta, de pe acum, Oglinda mea!”
O poveste
Editorial 7 noiembrie 2013, Ziarul de Bacau
În urmă cu un an, viața unei familii oarecare din Bacău avea să se schimbe definitiv. În mod miraculos, că tot nu mai crede lumea în miracole, după alt aproape un an de când familia a deschis cu ușoară teamă, dar și încredere deplină, ușa Serviciului de Adopții din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Bacău. Teamă, nu tradusă prin incertitudine, decizia fusese luată, de fapt, cu mulți ani înainte, încă de pe vremea în care soțul și soția erau doar prieteni, adolescenți îndrăgostiți, împărtășind, printre altele atâtea, și visul de a adopta un copil. Teamă, mai curând, pentru drumul pe care urmau să-l aibă, strict procedural, de parcurs până la a-și vedea visul împlinit. Teamă insuflată de cei din jur, de mulți alții care trecuseră deja prin situații similare, teamă insuflată de canalele media prin titluri prevestitoare, parcă, de cele mai cumplite chinuri în acest proces.
În ciuda birocrației, în ciuda unor modificări legislative care, deși anunțau ușurarea drumului n-au fost și nu sunt așa, dar cel mai mult în ciuda faptului că soțul și soția erau bombardați de sfaturi și povețe care mai de care mai “înțelepte”, legate în special de alegerea “culorii” copilului, drumul n-a fost, totuși, atât de anevoios. Iar asta pentru că la capătul lui, soțul și soția știau că îi așteaptă un miracol. Iar miracolul a venit într-o zi de 6 noiembrie 2012, atunci când, la câteva zeci de kilometri de Bacău, a avut loc marea întâlnire tradusă și prin cea mai puternică emoție și senzație de “fluturi în stomac” trăită atunci și de atunci încontinuu, nu în doi, ci în trei.
 |
| From Desenele mele |
După un an de la descoperirea acestei mari emoții, soțul și soția, acum mama și tata, simt nevoia să dea niște răspunsuri tuturor celor care le-au fost, dar mai ales celor care nu le-au fost alături, precum și tuturor celor care s-au gândit și numai pentru o clipă, o singură dată în devenirea lor, la posibilitatea adopției unui copil:
“Suntem, la fel ca orice alți părinți, cei mai fericiți părinți din lume, firescul făcându-și loc în viața și în casa noastră. Procedural vorbind, a fost greu, epuizant pe alocuri din punct de vedere emoțional. Am urmat însă CU BUCURIE toți pașii legali, călăuziți cu devotament de o echipă de profesioniști de la DGASPC Bacău. Am știut din prima secundă, atunci când primul contact cu viitorul nostru copil a fost doar o fotografie, că el este, că el a fost dintotdeauna. După un an de la începerea procedurii, copilul ne-a fost încredințat în vederea adopției, iar după trei luni instanța a hotărât încuviințarea. De când suntem trei, lumea a devenit nu doar mult mai plină de sens, dar și nedescris de frumoasă. O emoţie continuă e lumea noastră, stoluri, roiuri de fluturi în stomac. Și știm că așa va rămâne, o emoție, cu toate grijile și temerile care, deopotrivă, se intensifică din secunda în care devii părinte, uneori până la blocare mentală în identificarea de soluții. Tot CU BUCURIE însă, trecem, de fiecare dată, peste blocaje. Și am vrea să vă mai mărturisim ceva pentru a fi înțeleși odată pentru totdeauna: în dragoste nu este loc de prejudecăți și de condiții. Dacă totuși ele vă bântuie, de preferat este să vă vindecați înainte de a trece pragul vreunui Serviciu de Adopții. Dacă nu reușiți definitiv, urmați-vă, totuși, visul și treceți acest prag. Copilul vă va vindeca!”.
Pseudoscriitori si un fals verdict
Aș minți să spun că Bacăul duce lipsă de evenimente dedicate spațiului literar-cultural. Numai de la debutul acestei toamne, în municipiu, au avut loc două mari manifestări – Toamna Bacoviană și Festivalul Concurs – Internațional de Creație Literară “Avangarda XXII”, manifestări desfășurate pe parcursul mai multor zile și la care au participat (ca în fiecare an, de altfel), de ordinul zecilor, oameni ai condeiului (și pseudocondeieri – că la cei din urmă mă voi referi cu precădere ) din toată țara și de peste Prut. Mă bucură enorm toate aceste întâlniri, la fel cum mă bucură existența mai multor cenacluri literare, aici, în urbea asta aparent moartă cultural.
Bacovia însuși stă de vorbă cu scriitorii în Casa-i Memorială, destul de des, activiștii cenaclurilor literare găsind în salonul poetului, eventual și printre mângâieri de clape de pian, tihna lecturii propriilor creații. Ceea ce mă doare însă, uneori până la indignare, este lipsa aproape totală, din belșugul acestor întâlniri, a tinerilor condeieri… Mi s-a spus de către cei din “garda veche” că tinerii nu au interes pentru poezie. Că ei, gardienii, merg adesea prin școli și licee să-i încurajeze pe tineri la actul creației și participarea la cenacluri. Dar că tinerii nu vin. Că nu-i interesează. Mai mult, nu există întâlnire la care poeții Bacăului – mulți doar autointitulați astfel – să nu se ridice să aclame: poezia a murit!
 |
| From Desenele mele |
E un laitmotiv al întâlnirilor de taină ale acestor condeieri, de ani. Iar asta pe mine mă intrigă.
Cum să moară, domnilor, poezia? Poezia n-a murit. Poezia, pur și simplu, pe alocuri, nu este lăsată să se nască. Sau să trăiască. Culmea, taman de către susținătorii vehemenți ai decesului ei. Și, culmea, taman de către cei care – scuzată-mi fie îndrăzneala, dar am și eu ceva carte – numai poeți nu sunt, cel mult versificatori. Gândindu-mă la trecut, nu pot să nu-mi amintesc reticența cu care am fost întâmpinată, eu adolescentă cu vise mărețe, de către aceiași de azi, astfel de versificatori băcăuani, dar cu patalama, atunci când am îndrăznit să dau curs invitațiilor lor de a participa la cenacluri și lecturi. Desigur, după vreo două experiențe eșuate, am renunțat. Și la cenacluri și la visele mărețe. Aveam 16 ani, luasem vreo două-trei premii la concursuri naționale de creație literară, debutasem deja în revista Ateneu, aveam încurajări de la profesorii mei de literatură legate de condei. După două ședințe de cenaclu toată încrederea în mine s-a evaporat, însă. Și nu, nu datorită criticilor reale, constructive, care mi s-au adus ci, din cauza agresivității cu care am fost EU judecată și nu poezia mea. Cu indignare mi-amintesc că, de fapt, nu încercările mele scriitoricești erau analizate ci generația mea, prin mine. Agresiv, fără argumente, cu stigme, fără a se (ne) lăsa loc de replică.
În acest an, la Toamna Bacoviană și la Avangardă, aceeași poveste. Cu cât mai “pseudopoeți”, cu atât mai înverșunați în critici s-au manfiestat la adresa generației tinere. O generație care a lipsit, cu două-trei excepții, aproape cu desăvârșire de la manifestări. Și nu, nu pentru că n-ar fi vrut să vină ci pentru că nu a fost invitată, pentru că este considerată incapabilă, impotentă, iar asta doar din cauza stagnării într-un anumit tipar al celor “vechi”.
N-am acoperit, prin rândurile de față, nici măcar o treime din indignarea mea, dar mă opresc aici cu speranța că – felicitări revistei Ateneu pentru invitații Colocviilor din acest an! – măcar o concluzie se poate trage. Apropo, biblioteca mea geme de literatură tânără. Poezie cu vers din cel mai răscolitor cu putință, poezie adevărată de care marii poeți ai neamului, marii poeți dispăruți ar fi onorați, dacă nu intimidați, să o aibă semnată de membri ai cenaclurilor lor. Poezia n-a murit. Poezia înseamnă evoluție. Evoluați, așadar!
O clasa politica sterila
Adoptarea de către aleșii “de sus” a Legii privind eutanasierea câinilor comunitari, dincolo de orice interpretări legate de etică și suflet, nu face decât să demonstreze ceea ce, cu câteva zile în urmă, exprimasem deja pe aceeași temă: problema câinilor comunitari nu a scăpat de sub control, e menținută așa.
Să-mi fie scuzat că îndrăznesc să gândesc astfel, dar această lege nu este doar praf în ochiul alegătorilor, ci și (încă) o demonstrație a faptului că-n țara asta, țara mea, clasa politică pe care am ales-o este sterilă. Pentru că, mă scuzați din nou, dar promulgarea unei legi de acest gen, care să dea posibilități și nu verdicte traduse în drepturi sau obligații, nu este decât o nouă definire a expresiei „a arunca pisica în curtea vecinului”, în cazul de față, cățelul. Cu alte cuvinte, oalele se vor sparge, și de acum înainte, în capetele autorităților locale, în timp ce aceia cu aspirații la un post ceva mai sus decât cel de primar s-au spălat pe mâini: „vă obligăm prin lege să optați pentru ucidere”, cam așa văd eu legea asta multdiscutată. Și ceva vrajbă în plus între oameni mai văd.
 |
| From Diverse |
Ceea ce vreau să spun este că, dincolo de faptul că nu există asumare la nivel înalt, legea (nici) în forma asta nu rezolvă nici pe departe problema câinilor fără stăpân. Pentru că, în timp ce un primar va omorî pentru că legea îi permite, altul nu o va face (tot pentru că lege îi permite), aducerea câinilor de la sat la oraș va continua să existe, iar populația canină va rămâne cel puțin constantă pe străzi, dacă nu va crește. La fel și costurile acestei tărășenii. Despre asta, dacă aveți timp și urechi să ascultați, v-ar putea explica frumos și coerent iubitorii responsabili de animale.
Pe de altă parte, nici o lege care să permită uciderea în masă, necontrolat, nu e dorit! Câinii nu au nicio vină în toată treaba asta. O lege prin care să se prevadă, însă, drepturi pentru animale și obligații pentru oameni, asta ar rezolva problema. Obligații precum amenzi drastice pentru cei care-și abandonează animalele bătrâne și/sau bolnave, amenzi drastice pentru cei care refuză sterilizarea animalelor în condițiile în care nu vor pui de la acestea, amenzi drastice pentru cei care încurajează aciuarea câinilor pe lângă locuințe prin hrănirea acestora, refuzând totodată să-și asume până la capăt îngrijirea lor, sancțiuni și închisoare pentru cei din urmă în situația înregistrării unui nou caz de atac al acestor câini asupra oamenilor… Sancțiuni, totodată pentru orice act de violență asupra animalelor, pentru orice ucidere nefondată, toate concomitent cu derularea de campanii de promovare a responsabilității umane în relația cu animalele și acordarea de mici facilități posibililor adoptatori. Toate acestea ar fi, cu siguranță, și mai ieftine și cu efecte pe termen lung.
Nu omorând câinii, dragi politicieni sterili, rezolvați problemele, ci educând oamenii. “Legea” voastră privind posibilitatea eutanasierii maidanezilor nu ne va scăpa de câini, dar va menține, cu siguranță, hienele printre noi.
Later edit: Proiectul de lege privind eutanasierea câinilor fără stăpâni a fost contestat de un grup de 30 de parlamentari, urmând ca actul normativ să fie analizat, pe 25 septembrie, de Curtea Constituțională a României.
Intre vagabonzi si Rosia Montana
Editorial Ziarul de Bacau, 6 septembrie 2013
Am primit, iar, pe Facebook, invitații la două „evenimente” care m-au făcut să zâmbesc însă, mai amar ca altădată pentru că nu pot ignora contextul în care au fost create. Ambele, de către oameni dragi mie și destupați la minte, iubitori de animale, dar susținători de cauze contradictorii: „Bacăul susține eutanasierea!” și „Bacăul spune NU eutanasierii!”. Desigur, este vorba despre câinii fără stăpân. Spre dezamăgirea ambelor tabere, nu-mi manifest în niciun fel participarea. Mi-am manifestat-o, însă, clar, încă de la apariția de acum mulți ani, a problemei.
Iubesc animalele – în cazul de față câinii – și consider că orice abuz conștient asupra lor este sancționabil. M-am născut, însă, om. Și trăiesc așa cum natura lucrurilor mi-o cere. Pe de o parte, animalic, instinctual, lupt pentru supraviețuire, pe de alta, înzestrată fiind cu liber arbitru, încerc ca prin lupta mea să dăunez cât mai puțin celor din jurul meu. Din nefericire, totuși, liberul arbitru al unora nu ține cont de existența liberului arbitru al celuilalt. Nici în cazul de față, al câinilor vagabonzi. Care câini, rațional vorbind, n-au nicio vină în toată povestea asta. Astfel, s-a ajuns la o ură de nedescris între oameni, injurii și împroșcări de venin între semeni greu, pentru mine, de suportat. Și s-a ajuns la o clasă politică pentru care menținerea acestei stări este un scop în sine.
 |
| From September 9, 2013 |
I-am ascultat adesea pe susținătorii drepturilor animalelor. Dintre aceștia, însă, am constatat, o parte sunt înfocați susținători doar ai drepturilor UNOR animale. Ca atare, am renunțat la a-i mai asculta. Ei gândesc unidirecțional, sunt, pardon, limitați. O altă parte se dovedește a fi cu adevărat susținătoare a drepturilor tuturor animalelor și, deopotrivă, iubitoare de semeni. Cei dintâi împart lumea în două categorii de oameni: iubitori și neiubitori de animale. Fiind unidirecționali, ei n-au cum să vadă că, de fapt, la mijloc este vorba despre iubitori de animale responsabili și iresponsabili și de neiubitori de animale, cea din urmă categorie, a neiubitorilor, în ciuda aparențelor, fiind aproape nesemnificativă. Din păcate, ca și cea dintâi. Ce ne facem așadar, cu iubitorii de animale iresponsabili, pentru că, în opinia mea, aici este marea problemă. Din cauza acestora, cred, câinii au devenit, în anumite zone, pericol public, iar iubitorii de animale responsabili știu și recunosc asta. Cum s-a ajuns aici? Simplu, prin abandonul de către iubitorii iresponsabili, pe străzi, a animalelor bolnave sau bătrâne (așa faceți și cu bolnavii și bătrânii voștri?). Prin refuzul vaccinărilor și castrărilor câinilor în cazul în care nu-și pot asuma responsabilitatea creșterii și a puilor. Prin lăsarea câinilor masculi din proprietate să-și „facă damblalele” cu câini-femele fără stăpân. Prin hrănirea câinilor comunitari – fără a se gândi că animalele, mai mult ca oamenii, prin natura firii lor, își pot procura singure hrana – adunându-i astfel, pe lângă blocuri. Prin neaplecarea, pentru a ridica puii abandonați sau câinii bolnavi pentru a cauta o soluție reală pentru ei. Toate acestea, iresponsabilii iubitori de animale continuă să le facă neținând cont de consecințe. Fără a se gândi, adică, la celelalte animale și la noi, oamenii, ca și ei. La noi, cei care, iubind deopotrivă animalele, plantele și oamenii, mai presus de ele ne iubim totuși pruncii și ne iubim pe noi înșine pentru că așa este firesc să fie. La noi, cei care nu dorim soluții extreme, dar care considerăm că aceia care încalcă drepturile oamenilor și ale animalelor, deopotrivă, trebuie aspru pedepsiți.
Problema n-a scăpat de sub control. E menținută așa. Să fim realiști, autoritățile împreună cu ONG-urile – puține! – ale căror membri fondatori și voluntari sunt iubitori responsabili de animale au puterea și trebuie să rezolve problema. Promovând, responsabil, iubirea față de animale și sancționând drastic acolo unde nu există responsabilitate. Iar modele de punere în aplicare a unor politici coerente ne oferă, cu vârf și îndesat (și) în acest caz, majoritatea celorlalte țări. Când se va crea un astfel de „event” am să dau cu toată inima „attending”.
Dincolo de problema asta, însă, al cărei început de rezolvare se putea găsi odată cu primul caz de copil ucis, mă doare altceva. Contextul de care vorbeam în prima frază. Roșia Montană, adică. Un subiect fierbinte pe care, cu bună știință, cei interesați refuză să-l dezbată, încercând, ca de fiecare dată conștient, prin readucerea în atenția maselor a unor (aceleași) amanate probleme (precum cea a câinilor comunitari) să orbească mulțimea. Sper ca de data aceasta să nu reușească!
Lipsa de suflet sau de educatie?
Editorial aparut in Ziarul de Bacau, 30 august 2013
S-a încetățenit ideea că un părinte care-și abandonează pruncul e „fără suflet”. Presa, în general, pentru a da încărcătură nefericitelor evenimente de acest gen, folosește până la a-i încuraja pe toți să o facă, expresii de felul. Greutatea știrii “trebuie” să cadă, de bună seamă, pe trauma victimei-copil, în timp ce cuvinte dure – „animale!” – se folosesc în comentarii, pentru definirea mamei, în general, neîncercându-se, totuși, negândindu-se și la o altă abordare. Jurnalistic vorbind, pentru că studiile de specialitate arată că, de fapt, victimă într-o astfel de situație este și părintele biologic, cel care – să nu-mi spuneți că în perfectă cunoștință de cauză! – a ales să-și abandoneze pruncul. Pentru a nu cădea pradă ignoranței, clarific de la bun început: nu vorbim (nici aici) despre excepții.
 |
| From Diverse |
Zilele trecute, un prunc abia născut a fost găsit într-un lan de floarea-soarelui de pe lângă Bacău. O poveste urâtă, dar cât se poate de adevărată printre sute altele la fel. Rata abandonului, în România, e mare, statisticile arată, cel puțin în județul Bacău, cu precădere după „instalarea” crizei economice, noi creșteri ale ratei abandonului și abuzurilor de toate felurile asupra copiilor, întreruperi de sarcină tot mai multe și tot mai multe adolescente gravide. Majoritatea cazurilor se petrec în mediul rural. Presa scrie despre mame “fără suflet”, cititorii comentează „animale”, „curve”. Fără a se lua în calcul contextul, fără a se aștepta rezultatele anchetelor sociale și pronunțarea instanțelor. Și fără a se lua în calcul faptul că trăim într-o Românie la extreme, una a săraciei și una a opulenței. Cea din urmă, manifestată cu precădere în aceeași clasă politică ignorantă, cu bună știință, în ceea ce privește realele probleme ale celor de i-au ales. Lipsa de școli e una dintre ele.
Ca fost salariat într-o unitate de asistență socială, ca mamă, ca formator pot să spun cu mână pe inimă că eu n-am întâlnit până acum copii fără suflet, nici incapabili. Întâlnesc însă, zi de zi, adulți needucați sau, dacă vreți, ajunși fără suflet, de fapt fără discernământ. Iar asta, din varii motive ce n-au ținut, la vremea copilăriei lor, de ei. Adulți, foști copii abuzați, abandonați, neșcoliți pentru că, în genere, sărăcia lucie nu le-a permis și care acum, la rândul lor abuzează, abandonează și nu educă. Pentru că nu știu ce e aceea educație, pentru că n-au cunoscut iubirea și pentru că realitatea lor de astăzi este realitatea nefericitei lor copilării. Îmi permit să spun, așadar, că cei care fac astfel de fapte nu sunt lipsiți de suflet. Ci de șansa de a fi fost iubiți și educați. Și nu pot să nu mă gândesc că de educația cuiva suntem responsabili toți, părinți, școală, societate. Și mă mai gândesc la o vorbă veche a cărei direcție a fost – corect! – schimbată și care circulă de ceva timp pe rețele de socializare: ne luptăm noi, ca părinți, pentru a lăsa copiilor noștri o lume mai bună, ce-ar fi, însă, să luptăm pentru a lăsa lumii copii mai buni?
Ce faci cu timpul cand nu-l ai?
EDITORIAL, Ziarul de Bacau, 20 august 2013
Pentru că a devenit banală până la agasare treaba asta cu lipsa timpului și pentru că nu de puține ori am fost întrebată cum de am eu timp să și scriu/muncesc, să și citesc, să merg la concerte sau să mă uit la vreun film, când, Doamne!, mai și desenez, mai ies în parc cu fata, cu soțul, cu prietenii, când mai gătesc, mai spăl, mai calc și dacă mai dorm, pentru că toate aceste întrebări au devenit banale aproape până la agasare, ziceam, simt nevoia să dau, acum, un răspuns. Unul singur, clar și răspicat: ei, bine, n-am timp!
Dacă aș avea timp, aș amâna, de bună seamă, totul. Mi-aș amâna rutina, mi-aș amâna trăirile, pornirile, răbufnirile, prieteniile și însingurările, mi-aș amâna căutările și găsirile. Mi-aș amâna familia, prietenii, colegii, iar prin asta m-aș amâna pe mine. Viața mea ar fi continuă amânare. Dar nu, n-am timp de amânări. Pentru că, vedeți voi, prezentul, trecutul și viitorul sunt, toate, eu.
 |
| From Diverse |
Desigur, mai cad uneori pradă uitării vremii mele și-atunci, abandonată, pentru câteva zile, în ceea ce în mod curent se numește lipsa timpului, mă trezesc obosită mai mult ca oricând, mai panicată de ideea că am atâtea de făcut ca în orice altă zi, mai speriată de scurgerea vremii ca niciodată. În acele zile, de fapt, cad pradă amânării. Și zac așa, până când, de la amânare, ajung să ies de tot în afara timpului meu, trecut, prezent și viitor.
Și-atunci, iau trotuarele la bătătorit să-mi caut reflexia-n vitrine printre cochete, mute manechine de plastic, ca revenind în stradă să mă izbească în priviri chipuri inexpresive de manechine-n mișcare. Să mă izbească, apoi, o terifiantă imagine a unei lumi trăinde în afara timpului ei, într-o cumplită amânare. Ca, odată (re)conștientizând toată această amară amânare, să (re)încep să zâmbesc. Ca, odată (re)începând să zâmbesc, zâmbetul să mi se (re)întoarcă. Ca, odată zâmbetul (re)întors, să-mi (re)amintesc că eu cred în puterea zâmbetului, că zâmbetul n-ar trebui să lipsească de pe nicio prescripție medicală, din nicio farmacie, din spitale, din școli, de la locurile de muncă, de nicăieri. Și că, în primul și în primul rând, zâmbetul nu are voie să lipsească niciodată, dar niciodată din propriile case și minți. Îmi reamintesc, așadar, că n-avem timp de nezâmbet și că zâmbetul e fără preț.
Revin astfel, ușor, în timpul meu, ies din amânare, mă-ntorc la casa mea, la familia mea, la prietenii mei, la cărți, la concerte, la gătit, spălat, călcat, la rutină. Revin la mine. Și da, mai și dorm. Suficient cât să mă trezesc a doua zi odihnită să o iau de la capăt cu trăitul. Atâta timp cât sunt.
O framantare
La fel cum, uneori, ai senzația că marea e acolo doar pentru tine!
I se poate întâmpla, oare, unui artist pe scenă ca, imediat după ce a întâlnit preț de o secundă privirea cuiva din mulțimea în extaz, să simtă că e acolo, de fapt, doar pentru acel purtător de privire? Să se detașeze de mulțimea în extaz, fără a se trăda pe sine, pentru a-și regăsi cântarea doar în acea privire? I se poate întâmpla artistului să-și identifice concertul doar cu un fan?
 |
| From Diverse |
Pentru că unui fan, de bună seamă, i se întâmplă adesea să trăiască sentimentul detașării de rest, având certitudinea, imediat după intersectarea, preț de o secundă, cu privirea artistului, că el, artistul, e acolo doar pentru el. Nu-i așa? 🙂