Printr-o (fericit!) eronată înțelegere sau formulare a unui anunț, dar fără îndoială prin dorința și asumarea acestei ”erori” de către toate părțile implicate, am ajuns să fac parte dintr-un stagiu de voluntariat, de o lună (21 februarie – 21 martie 2018), la Centrul Delfinul pentru copii cu autism al Asociației Betania din Bacău.

Tot fără nici o îndoială, experiența pe care am trăit-o a fost atât de profundă pentru mine și… reparatorie pentru sufletul meu, credințele și principiile mele de viață, că aproape am ieșit din conștientizarea faptului că, într-un anumit sens, ar putea exista și un capăt al acestei experiențe…

În alt sens totuși, acesta fiind cel despre care simt nevoia să împărtășesc, nu este capăt. Pentru că, pentru că odată ce intri în contact cu o lume ”altfel”, despre care știai că există, dar prea puțin o cunoșteai, orice capăt devine un perpetuu început…

Terminând stagiul, singurul cuvânt pe care îl găsesc potrivit a-l adresa personalului ”Delfinul”, deși cuvântul nu poate acoperi întregul emoției care a pus stăpânire pe mine, este: MULȚUMESC! Iar gândul imediat următor, adresat concomitent MIE și COMUNITĂȚII este: CUM ȘI CU CE POT AJUTA?

E o întrebare imposibil să nu se agațe de tine, la prezentul continuu, odată ce ai înțeles că A DA sens, prin ceea ce faci, unor vieți ”altfel” decât a ta, înseamnă, de fapt, A PRIMI sens pentru propria-ți viață, ”altfel” și ea decât a celorlalți.

Ce vreau să spun este că, practic, nu știu cât am făcut voluntariat, a fi voluntar înseamnă, pentru mine, a te implica în mod activ, într-un fel sau altul, într-o acțiune prestabilită, cu sarcini clare și obiective de îndeplinit, lucru pe care, de fapt, nu l-am făcut. De aici, poate, și acel ”CUM ȘI CU CE POT AJUTA?”, cu rezonanță mult mai puternică și care nu-mi (mai ) dă pace.

Am avut marea șansă însă, să fiu observator în cadrul orelor de terapie în grup pentru beneficiari ai centrului, copii cu tulburări din spectrul autist, ADHD (deficit de atenție însoțit de tulburare hiperkinetică) și alte tipuri de tulburări de dezvoltare.

Fiind observator, am intrat prea puțin eu însămi în contact cu acești copii, suficient totuși, cât să-mi doresc mai mult și mai mult, interacțiune cu ei.

Suficient cât să mă determine să merg la propriu în librării, și nu doar pentru un stagiu, pentru a căuta întru a parcurge literatură de specialitate. Pentru că DOAR observând sau DOAR citind nu oferă o imagine de ansamblu corectă.

Suficient, observând ȘI citind, cât să mă facă să înțeleg ce puțin cunoaștem (și ) despre această Realitate, pe de o parte a copilului cu TSA/ADHD/alte tulburări, pe de alta, a vieții unei familii cu membri în aceste situații, deopotrivă a muncii fabuloase a lucrătorului cu astfel de cazuri și, nu în ultimul rând, a contextului socio-economic-cultural în care se petrec toate acestea…

Suficient cât să-mi doresc o nouă îmbrățișare din partea acestor copii, un nou zâmbet, un progres.

Suficient cât pentru a conștientiza din nou (dureros) cât de ușor punem etichete, cât de ușor ne trecem unii pe alții cu vederea, cât de ușor refuzăm a ne asculta unii pe alții.

Suficient cât pentru a mă pune mereu în situația de a mă raporta la acești copii ca fiind, de fapt, EU ALTFEL, nu ei.

Suficient cât să nu contenesc a spune, după fiecare experiență de acest gen, MULȚUMESC! și a întreba, măcar din când în când: ca voluntar, prin tot ceea ce sunt EU și ȘTIU să fac: ”CUM ȘI CU CE POT AJUTA?”.

Un răspuns va veni mereu (și) de la Centrul Delfinul pentru copii cu autism al Asociației Betania din Bacău. E suficient să dai un telefon sau să bați, la propriu, la ușă…