Tag Archives: madalina rotaru

Stare

8 ianuarie

Niciodată nu ştiu cu ce stare mă trezesc în zorii următoarei zile. Ba, de câte ori am încercat să-mi programez ceva anume de ascultat, de exemplu, la cafeaua de dimineaţă, tot de atâtea ori am eşuat, dacă putem spune aşa, într-o cu totul şi cu totul altă stare după somnul de noapte, după vreun anume vis sau coşmar, astfel că delicioasa cafea a fost, de fiecare dată, acompaniată de altceva…

În dimineaţa asta, provocată de poveştile mai puţin frumoase din visul de noapte, m-am trezit cu starea aceea de adolescent nonconformist care crede – şi chiar o face!- că poate schimba el lumea!

From Desenele mele

Cafeaua este, bunăoara, o definiţie a “stării“.

Ozzy Osbourne – I Don’t Wanna Stop

BUNA DIMINEAŢA, oameni neastâmpăraţi de pretutindeni, poftă bună la cafea şi poftă de schimbat cum numai voi ştiti s-o faceţi, în mai bine, lumea! 🙂

Oamenii – zapada

Abia așteapta pe-nserat
– dacă te vei fi culcat! –
oameni cu fețe ciudate,
cu cojoace aruncate,
sa își spună câte-o vorbă…
Ziua, vorbele-s în tolbă!

From Desenele mele

Să se laude cum, care
dintre ei este mai mare,
ce băiat sau ce fetiță
le-a pus ochi, nas și guriță,

și ce tare s-au distrat
– chiar dacă au înghețat –
copilașii, să își vadă
mândri Oamenii – Zăpadă!

vol. ”La un pahar de rouă”, Mădălina Rotaru, Bacău, 2012

Tu cum simti Craciunul?

În urmă cu un an, în drum spre Iaşi, pe înserat fiind, un orăşel ornat până la refuz de beculețe țiuitoare și strident luminoase, colorate, de Crăciun, ar fi rămas pentru mine un orășel banal, dacă prin geam n-aș fi zărit un om cu o pungă albă de un leu, cu portocale, făcându-și cale prin mulțime și zăpadă, cu ajutorul unui baston alb… Am realizat, în acea secundă, că atât de ”enervantele” pentru unii dintre noi ”melodii – țiueli” ale beculețelor luminoase care ornează iarna orașele, pentru alții sunt fiorul Sărbătorilor de Iarnă. Unii simt cu ochii, alții cu auzul, pentru alții mirosul este simțul suprem, iar pentru unii, atingerea… De atunci, acel orășel a devenit pentru mine un Punct turistic. Plecând de aici, de aveți răbdare și fior de sărbătoare, vă invit, în cele de mai jos, să citiți o mică poveste…

(Mari BUCUR, Cutiute)

Nu-l pot vedea pe Moș Crăciun, nu pot vedea luminițele și globurile care le ornează casa, școala, orașul. Crăciunul, cu toate ale lui calde și sfinte, îl pot totuși… auzi. Aceasta însă, și cu ajutorul nostru, pentru că veniturile foarte modeste ale familiilor lor nu-i poate lăsa pe micuți să simtă bucuria, cu adevărat, a Crăciunului. Este povestea lui Fernando si a Corinei, doi copii nevăzători, extraordinar de frumoși, deștepți și ambițioși, din comuna Nicolae Bălcescu, județul Bacău.

(MARI BUCUR, Tablouri de iarna, Panze)

Ei au opt ani și sunt elevi în clasa întâi la Centrul ”Norocelul” din cadrul Asociației ”Sprijin pentru Părinți” Bacău, coordonat de un om minunat, psiholog Adriana Roșu. Zi de zi, ei fac naveta pentru a nu rata nimic din cele ale învățăturii, părinții, deși cu o situație financiară extrem de modestă, știind cât de importante sunt ”de-ale învățăturii” pentru copiii lor. Iar lor, copiilor, le place învățătura.

(Mari BUCUR – Felicitari, 3 dimensiuni,A5, DL, A6)

Văzându-i zi de zi, zi de zi, artista plastică Mari Bucur s-a îndrăgostit de ei. Și mi-a scris, într-o zi, un e-mail… Cum că ar vrea tare mult să-i ajute, simțind nevoia de a le dărui, de Crăciun, acestor copii absolut minunați ceva care să-i bucure cu adevărat. Și să ne sfătuim, cumva, cam cum ar trebui să procedăm și care ar fi acel dar care i-ar face pe micuți să simtă, din plin, că e Crăciun…

(Mari BUCUR – Felicitari)

Cu sprijinul doamnei Adriana Roșu, am descoperit: copiii sunt îndrăgostiți de povești și de muzică – firește, nu-i așa? Iar câteva materiale audio, în acest sens, ar fi un cadou minunat pentru ei. Atâta doar, copiii nu au la ce să asculte un CDDouă aparate radio-CD și niște CD-uri cu povești/colinde ar fi, am ajuns noi la concluzia, cadourile pe care acești copii minunați, Fernando și Corina le merită! Pentru aceasta, însă, avem nevoie de ceva mai mult sprijin. Astfel ne-a venit ideea:

(Mari BUCUR, Tablou de iarna – panza)

Mari își pune la bătaie tablourile si felicitarile realizate din dragostea ei pentru copii, iar Mădălina, adică eu, – poeziile pentru copii. Dacă găsiți că povestea lui Fernando și Corina, atât cât am putut eu să v-o spun aici, în câteva cuvinte, se poate transforma într-un vis frumos de Crăciun pentru ei și pentru voi, vă mulțumim! Și dacă vă plac și tablourile lui Mari și poeziile mele pentru copii, vă propunem un târg: să le cumpărați, iar noi, cu banii, cu dovezi la vedere, vom achiziționa pentru Corina și Fernando aparatele de radio cu CD, plus CD-uri cu povești și muzică, în funcție de fondurile strânse.

O cutiuță fermecată de-a lui Mari este 180 de lei si poate fi achizitionata de la Galeriile Frunzetti din Bacau, la alegere. Un tablou de iarna – panza costa 200 lei, iar preturile felicitarilor sunt 2 lei – 5 lei – 7 lei.

O cărticică La un pahar de rouă, 20 lei. Mai am zece volume pe care îmi doresc, astfel, să le transform în cadouri de Crăciun pentru Corina și Fernando.

Dacă vreți să fiți alături de noi în această campanie, ne puteți contactata aici sau printr-un mesaj pe FB, până pe 21 decembrie, pe mine pentru carticele, pe Mari, pentru minunile ei… 🙂

Vă mulțumim! 🙂

Oamenii mari incep sa descopere drogurile

Da, da, chiar asa, oamenii mari – medici, profesori, autoritati etc. – incep sa dea de gustul drogurilor. De gustul amar, desigur, acel gust pe care ti-l lasa tie, ca parinte, vestea – incredibilă? – că propriul tău copil, copilul tău atât de bine educat acasă și cu note mari la școală, consumă, totuși, droguri. Oamenii mari încep sa descopere că acel ”mie nu mi se poate întămpla!” este o minciună…

Cam asta ar fi- și-o spun cu bucurie!! – concluzia la care au ajuns niște oameni mari – adulți adică, dar și mari în funcții – reuniți pe 15 noiembrie 2012 la Spitalul Județean de Urgență (SJU) Bacău într-o, culmea, nici nouă și nici banală dezbatere pe marginea consumului de ”etnobotanice”, consum care în rândul adolescenților cu precădere este tot mai mare. Dezbaterea a avut loc în cadrul unei întâlniri de lucru organizată de Cartel Civic ”Viață, Mediu, Sănătate” Filiala Moldova și SJU Bacău.

Bine, bine, avem concluzia. Mai departe însă? Mai departe, îmi permit să cred, va trebui să înțelegem că atât vina, cât și responsabilitatea în ceea ce privește comportamentul copiilor noștri ne aparține. Nouă, tuturor. Inclusiv copiilor de la o anumită vârstă! Plecând de la fiecare din noi în parte, înțelegând și informându-ne asupra problemei în sine și a implicațiilor ei, cooperând apoi cu toți factorii implicați poate că am găsi mai ușor răspunsuri la întrebări aparent fără: de ce tocmai mie?, cu ce am greșit?, unde am greșit? etc.

From Diverse

Trecînd peste părerea mea, însă, iată cîteva date statistice:

De la începutul anului 2012, pană în luna octombrie inclusiv, persoanele MAJORE care au ajuns în Unitatea de Primiri Urgențe Bacău cu consum DECLARAT de ”etnobotanice” au fost în număr de 40. În aceleași interval, în urgențe la Pediatrie au ajuns 250 de copii și adolescenți. Acestea sunt datele furnizate de reprezentanții Spitalului Județean de Urgență Bacău. La rândul lor, reprezentanții Centrului de Prevenire, Evaluare și Consiliere Antidrog Bacău au declarat că numărul persoanelor – părinți de consumatori, prieteni și consumatori – care s-au adresat cel puțin o dată pentru consiliere este, de la începutul anului, de peste 120. Majoritatea consumatorilor sunt adolescenți între 16 și 18 ani, iar în 2011, cel mai tânăr consumator de ”etnobotanice” declarat la nivel național era în vârstă de OPT ANI si este din BACĂU

Centrul Antidrog Bacau își are sediul în str. Condorilor, nr. 4, Bacău, judetul Bacău și ușile deschise.

Un alt punct si de la capat la Crucea Rosie Bacau

Filiala bacauana a Crucii Rosii anunta incheierea, astazi, 15 noiembrie 2012, a unui nou program derulat cu succes in folosul semenilor. Este vorba despre “Centrul de ingrijiri la domiciliu” dedicat persoanelor varstnice din judet aflate in situatie de risc, derulat in perioada 15 iulie – 15 noiembrie 2012, cu finantare de la Consiliul Judetean Bacau.

In cadrul programului, 50 de batrani din comunele Traian, Rachitoasa si Secuieni, judetul Bacau, au beneficiat, prin voluntarii Crucii Rosii si personal specializat, de servicii sociale de ingrijire la domiciliu, servicii medicale, consiliere etc. dar si de hrana calda, produse igienico-sanitare, imbracaminte, lenjerie de pat, incaltaminte provenite din donatii. Desi ajuns oficial la final, Crucea Rosie Bacau spera in continuarea proiectului, lucru posibil prin implicarea si sprijinul prin donatii din partea comunitatii.

FOTO: Crucea Rosie Bacau

Aceasta nu este o poveste

NOTA: (ne)Povestea lor e mereu aceeasi, dar de fiecare data altfel. Aceasta “nePoveste” a fost publicata in luna iulie 2012, in editita tiparita a Ziarului de Bacau. Am incercat sa o redau ca atare, asa cum mi-a fost ea dezvaluita de insusi personajul principal. Multumesc pentru realizarea acestui material, tanarului din poveste, Centrului de Prevenire, Evaluare si Consiliere Antidrog Bacau si colegilor mei de redactie. 🙂

ACEASTA NU ESTE O POVESTE

“Fara dragostea parintilor mei, as fi fost distrus”, isi incheie confesiunea un tinar din Bacau de 25 de ani, aflat ca multi altii, in lista beneficiarilor de servicii speciale oferite de Centrul de Prevenire, Evaluare si Consiliere Antidrog (CPECA) Bacau. Iar pentru ca este unul dintre “multi altii”, numele sau nici macar nu este important. “Deocamdata, cel putin, pentru ca dupa ce ma voi recupera, imi doresc ca prin implicarea directa in campanii de prevenire antidrog, sa devin un exemplu pentru cei din jur; unul la care sa priveasca bine si sa ia aminte citi mai multi dintre cei tentati vreodata sa incerce sa consume droguri”, ne spune chiar tinarul. A vrut sa ne spuna povestea lui din acelasi motiv: crede in puterea exemplului si spera ca odata citita viata lui, aceasta sa-i puna pe ginduri pe cit mai multi: pe consumatori sa-i faca sa aiba curajul sa-si recunoasca problema pina nu e prea tirziu – “doar asa poti spera ca te vei vindeca” – iar pe cei tentati sa consume vreun drog, sa nu sa se lase prada ispitei.

Un fum de marijuana

“Totul a inceput de la o tigara de marijuana, in urma cu aproximativ patru-cinci ani. A fost pura curiozitate si consumam foarte rar. Imi placea starea, nimic mai mult. Apoi au aparut coffee-shop-urile. Am zis ca sa incercam, auzind ca sint legale si similare ca efecte”, si-a inceput istoria de consumator de droguri, tinarul bacauan. De aici nu a mai fost decit un pas pentru ca viata lui sa capete alte directii. Fiind accesibile si dindu-i “o stare de bine”, de la consumul “foarte rar”, a ajuns imediat la “rar”, “des”, “din ce in ce mai des”, “zilnic”, “de mai multe ori pe zi”. Consuma peste tot, ne-a marturisit. Iesea de la serviciu – tinarul din poveste este angajat – si pleca sa “ia ceva”. “In parc, la insula, in cluburi, la piscina, in padure, in case «bintuite» – toate aceste locuri sint bine cunoscute de cei ca mine. Am ajuns sa consum si la volan”, a povestit tinarul o poveste stiuta prea bine, din pacate, nu de zeci de adolescenti si tineri, ci de sute, ne-o spune tot el. A reusit sa se ascunda la serviciu, a reusit sa nu dea de banuit acasa. “Dar ma simteam vinovat. Pe de alta parte, eram sigur ca «de a doua zi» voi putea sa ma las”, ne spune.

“A doua zi”

Acea “a doua zi” a venit in urma cu un an. Numai ca ea a devenit “a doua zi” dupa numeroase recaderi. “Acum un an am realizat ca am, de fapt, o problema. Am renuntat sa mai consum, dar, la scurt timp, in urma unei depresii, am inceput din nou. Mi-am zis ca pot rari consumul. N-am reusit. Atunci mi-am dat seama ca trebuie sa fac ceva”, marturiseste bacauanul. Atunci a iceput sa realizeze si ca toti banii cistigati la serviciu se duceau pe droguri, ca aspectul lui, pe care altadata punea pret, nu mai conta. Nu-l mai interesa ce imbraca si cum arata. “M-am apucat de alcool. Am zis ca e mai sanatos. Din mai rau in mai rau, insa: am ajuns sa-mi dau banii pe amindoua. Incepusem sa constientizez ca am probleme tot mai mari de memorie si ca eu, vorbaretul de altadata, nu mai stiam sa ma exprim. M-am speriat. Si am inceput sa caut, disperat, dupa ajutor”, isi continua istorisirea, tinarul de 25 de ani.


Lupta cu sine, dependenta de droguri si dependenta de dragoste

Consumatorul al carui nume nu conteaza – “spuneti-mi voi, cum vreti!” – a inceput, la propriu, lupta cu dependenta de droguri in urm cu aproxiamtiv doua-trei luni. A realizat insa ca este greu sa duci lipsa aceasta de unul singur. Si si-a identificat o alta dependenta. Buna de data aceasta. Dependenta de dragostea familiei sale. “Mi-am facut curaj si intr-o seara, am spus parintilor mei ca am o problema. Mi-a fost teama, mi-a fost rusine, totodata. Stiam cit rau le voi face. Pe de alta parte, simteam ca ei sint principalii oameni din viata mea care ma pot ajuta. Au ramas socati. A doua zi insa, au venit cu mine la Centrul Antidrog, hotariti sa lupte impreuna cu mine. Am avut dintotdeaua din partea familiei, tot ce am avut nevoie. Nu am ce sa reprosez parintilor. Imi reprosez, totul mie. Fara dragostea lor insa, fara intelegerea lor, as fi fost distrus”, ne spune dependentul. La CPECA Bacau a inceput sa redevina el insusi. Greu, dar progreseaza. “De doua ori pe saptamina vin aici. Si incep sa simt ca ma vindec. Nu sint inca recuperat. Dar am ajuns la stadiul la care pot trece pe linga vinzatorii de droguri fara sa intorc capul spre ei. Si ma pot abtine de la consum . E greu, dar, cu sprijinul pe care l-am gasit aici, la Centru, stiu ca ma voi recupera”, ne spune hotarit, cinstit, tinarul consumator.

“Nu va mintiti singuri!”

Nu vrea sa se autovictimizeze. Nici sa spuna lucruri care nu i s-au intimplat. “Eu sint un caz fericit. Nu am avut, vreodata, nevoie de internare sau dezintoxicare. Nu mi-am pierdut serviciul. Dar m-am mintit pe mine insumi. Copii, parinti, nu va mintiti de unii singuri! Cel mai bine este sa nu incerci niciodata. Dar daca ati ajuns totusi, consumatori de droguri, nu va mintiti ca va puteti lasa singuri!”, ne spune. Si ne izbeste: “Intr-o zi, doua fete de 12-13 ani, in fata unui magazin de droguri, se intrebau ce «cadou» sa cumpere unui prieten, de ziua lui. Am ramas socat“, a spus scurt, tinarul. Dupa ce se va recupera, isi va finaliza, printre altele, studiile universitare pe care, la un moment dat al vietii sale, n-a mai reusit sa le termine, ele devenind neimportante in fata “unei false stari de bine de citeva minute pe zi” si a unui calvar de citiva ani. La Centrul de Prevenire, Evaluare si Consiliere Antidrog Bacau, tinarul al carui nume nu conteaza – “spuneti-mi cum vreti voi!” – a ajuns cautind pe internet “solutii de scapat de dependenta de droguri”. “Am ajuns aici si sint fericit!”.

“La țigani”

NOTA: Material documentat si scris de mine (Mădălina ROTARU) si aparut, din cauza unor probleme tehnice care nu au permis publicarea on-line, exclusiv in editia tiparita a ZIARULUI DE BACAU, joi, 21 iunie 2012. MULTUMESC pentru sprijin domnului Andre Muit, președintele Asociației Betania din Bacău, voluntarilor olandezi, copiilor de tigani din Izvoare si, desigur, colegilor mei de redactie

“La țigani” sau despre puterea vindecatoare a unei “vacante” petrecute la Casutele Sociale din Izvoare, cartierul blamat al Bacaului

“Vindecarea – în primul rând cea sufletească – poate veni când și de unde nu te aștepți. Pentru noi, vindecarea a venit din acest loc” – sunt cuvintele unui grup de olandezi, femei și bărbați, aflat de câteva zile în Bacău. “Acest loc” nu reprezinta însă, nici pe departe, orașul în sine, cu străzile lui asfaltate, trotuare noi, instituții de cultură, mall-uri, cinematografe, parcuri cu flori și oameni bine îmbrăcați și nu reprezintă nici frumoasele lui împrejurimi. “Acest loc” este cartierul Izvoare, “ghetoul” “Casutele Sociale”, un loc cât se poate de real, populat de adulți pentru care conceptul de “se poate mai bine de atât” este aproape în totalitate compromis și de copiii lor pentru care acest concept este o necunoscută. Despre rostul și – paradoxal – frumusețea vieții pe care le găsesc în “acest loc” câțiva olandezi – numiți “voluntari” aici, dar apelați ca “boschetari” și “narcomani” în țara lor și despre bănuiala unor copii a ideii de “mai bine” este vorba în toată această de mai jos aparent incredibilă, dar cât se poate de adevarată poveste a anului 2012.

From Jul 20, 2012

De câteva zile, “ghetoul “Căsuțele Sociale”, cartierul Izvoare, municipiul Bacău, România 2012, freamată. Printre gunoaie și mirosuri înțepătoare într-o parte, clowni caraghioși cu nasul roșu “se fac de râsul” zecilor de copii care nu doar că nu au mai văzut vreodată așa ceva, dar care n-au avut vreodată habar de asta, iar femei și bărbați care vorbesc pe altă limbă le descoperă farmecul jocului, le construiesc șotroane și-i învață să bată, a fericire, din palme. În altă parte, tot pe altă limbă, alți bărbați, hotărâți, lucrează de zor, umăr la umăr cu locuitorii sărăcăcioaselor căsuțe. Ridică noi încăperi, vopsesc pereți, construiesc adăposturi pentru purcei și găini. Casnicele, mai vesele ca niciodată, deretică în jur și nu se opresc să se tot minuneze de ceea ce li se întâmplă.

From Jul 20, 2012

Cam aceasta este atmosfera, în aceste zile, “în ghetou”. Cei de vorbesc pe alta limba sint 14-15 olandezi, iar gazdele lor, țiganii de la Căsuțe. Împreună descoperă sau redescoperă sensul propriilor vieți, olandezii – oaspeți și țiganii – gazde făcând deopotrivă parte din categoria persoanelor marginalizate la ele în țară. Concret, grupul de olandezi – aflat pentru a doua oară “în vacanță la Căsuțe”, cum ne-a mărturisit liderul, Barry Jansen – este alcătuit din “oameni ai străzii” și dependenți de droguri dintr-un orășel din Olanda. Iar viața lor bate, la fel ca și a locuitorilor din Izvoare, filmul: olandezii au venit în Bacău, la Căsuțele Sociale, pentru… recuperare. Metodă care se dovedește a fi de un real succes. Concomitent, locuitorii de la Căsuțe descoperă noțiuni ca “nediscriminare”, “munca în echipă”, “prietenie”, “auto-sprijin” sau “self-support”.

From Jul 20, 2012

“Văzând ce-i aici, îmi dau seama de cât de bogat sunt!”

Acestea sunt cuvintele rostite cu patos, dar și cu noduri în gât de către Theo, “timidul grupului” de olandezi, cum îl caracterizează Barry. Theo, în vârstă de 42 de ani, a ajuns în urma cu doar câteva luni, după câțiva ani de decadență psihică și dependență de alcool, beneficiarul unui inedit program de protecție socială tip “Self-support” și care în prezent este derulat în colaborare olandezo-română la inițiativa și sprijinul necondiționat al președintelui Asociației Betania din Bacău, Andre Muit. Povestea lui Theo, pe care el a acceptat să ne-o împărtășească pentru a o duce mai departe, nu este, culmea!, necunoscută pentru atâția alții din toată lumea, dar este, de buna seamă, impresionantă prin particularitățile ei.

“Am avut o soție pe care am iubit-o, am o fiică nemaipomenită, am avut o casă minunată și un serviciu foarte, foarte bun, în constructii (sudor, n.r.). Am avut însă un accident de muncă în urma căruia m-am ales cu o afecțiune la un genunchi. Nu am mai fost primit din această cauză, la slujbă. Toate acestea s-au întâmplat în urmă cu circa șapte ani. Am intrat în depresie, abandonându-mă, cu sticla de băutură în mână, televizorului. Inevitabil, a apărut divorțul și am ajuns în stradă”, ne-a povestit timid, îngândurat, dar cu deschidere, Theo. În urmă cu trei luni, olandezul a intrat în programul special de tip “self-support” pornit practic și derulat de… oameni ca el: oameni ai străzii și dependenți de droguri și care au pus singuri bazele unui adăpost de noapte, acolo, în orașul lor, Nijmegen, Olanda. “Pentru prima dată după mulți ani, am redescoperit la adăpost încrederea în mine, atâta deschidere și înțelegere și apreciere pentru cine și ce sunt nemaiprimind de ani, de la nimeni. Eram distrus psihic, intrasem într-o depresie cumplită și nu-mi înțelegeam menirea pe pământ. Știți– și buzele îi tremură – niciodată n-am avut, până la acești oameni de la adăpost, încredere în mine sau în cei din jur. Viața este foarte greu de înțeles atunci când, odată ce te-au adus pe lume, părinții nu te învață cum să-i faci față…”, ne-a spus Theo. Și a continuat, neașteptând întrebări, neîncercând să caute justificări sau vinovați pentru anii petrecuți în stradă: “Barry mi-a propus să vin împreună cu cei care au fost și anul trecut aici, la voi. Odată ce am călcat în acest cartier, cunoscându-i pe acești oameni și văzând ce-i aici, îmi dau seama, de fapt, de cât de bogat sunt. Mi-am regasit utilitatea, ajutând și înțelegând acești oameni. Aici mă vindec!”.

Da, incredibil, aici se vindecă Theo, aici, se vindecă 14-15 olandezi numiți la ei acasă, cu tenta peiorativă – cum sunt numiți de altfel, peste tot în lume, cei cu probleme similare – “boschetari” și “drogați”. Și da, incredibil, ei îi vindecă cumva pe locuitorii din cartierul de căsuțe sociale.

From Jul 20, 2012

“Self-support” sau drumul spre vindecare

Despre programul special de protecție socială în care se află în țara lor olandezii voluntari în țara noastră, ne-a vorbit, înainte de Theo, evident, Barry. Barry cel de 17 ani în stradă și care, în urma cu vreo trei ani, a simțit că trebuie să facă ceva pentru a găsi un rost. Un rost al lui și al câtorva “prieteni de trotuar”. “Ne-am «răzvratit» împotriva sistemului și ne-am zis: suntem mai mult decât niste boschetari. Dar cum să te pui cu societatea, cu autoritățile, când, odată ce ai ajuns în acest stadiu ești tratat ca paria? Era clar că trebuie să ne regăsim singuri resursele”, ne-a mărturisit Barry. Au căutat soluții și au găsit. O clădire dezafectată de la marginea orașului. Au început să lucreze umăr la umăr pentru a o transforma în adăpost de noapte. “După o vreme, autoritățile locale, văzând că se poate să ne autogospodărim, ne-au oferit un spațiu în centrul orașului, actualul adăpost de noapte al oamenilor străzii”, povestește Barry, administratorul însuși al centrului. La început au fost patru-cinci, au ajuns opt, iar acum se extind ca grup și beneficiari totodată ai propriului program, la 15-16 persoane. O persoană locuiește efectiv în adăpost, ne explică Barry. Ceilalți vin, pleacă, fiecare având atribuțiile sale specifice: unii se ocupă de curățenia adăpostului, alții de îngrijiri medicale – “știți, pentru oameni ca noi, sănătatea lasă de dorit” – orice ar face însă, fac împreunî și întru propriul sprijin. “Se numește «self-support». Ne autofinanțăm, desfășuram tot felul de activități, strângem bani pe care-i investim în alte activități și tot așa. Ne căutăm rostul, ne redescoperim. Așa am ajuns și aici. Pentru a ne ajuta, ajutându-i și înțelegându-i pe alții. Iar pentru asta îi mulțumim domnului Muit, cu care colaboram tare frumos”, ne mărturisește Barry.

From Jul 20, 2012

“La țigani”…

In Izvoare, la Căsuțe, parte din grupul de olandezi prezent acum (15 persoane care vor sta până la finele lunii iunie) a ajuns la inițiativa președintelui Asociației Betania Bacău, Andre Muit, prima data, anul trecut. “Am fost atât de impresionați de condițiile de trai și modul de viață ale acestor oameni, că ne-am regăsit puterea de a crede în noi înșine, prin nevoia de a-i ajuta pe ei. Suntem ca în vacanță aici, dacă vreti. În ciuda tuturor lucrurilor, acești oameni ne-au primit cu bucurie și s-au arătat fericiți să lucreze umăr la umar cu noi pentru a-și renova cât de cât adăposturile. Iar copiii… Copiii sunt adorabili. Politicoși, isteți, afectuoși. Nu avem probleme cu nimeni de aici. Ne-am împrietenit și suntem fericiți. Pentru că ne ajutăm pe noi și îi ajutăm pe ei”, ne-a mărturisit Barry cu toată sinceritatea și vădit mulțumit de el însuși, de prietenii lui olandezi și mai nou prietenii lor țigani din Izvoare.

From Jul 20, 2012

O lecție

Pentru această lecție, toate mulțumirile “personajelor” din poveste merg spre Asociația Betania din Bacău și voluntarii ei. “Faptul că cei care au simțit pe pielea lor ce înseamnă să fie marginalizați au arătat atâta deschidere în a se implica într-un proiect în care să lucreze tocmai cu oameni marginalizați, pentru mine este o mare realizare. Aplecându-ne asupra lor, persoane cu situații similare, deopotrivă copii și adulți, pot fi recuperate. Iar exemplele vorbesc de la sine. Sunt fericit că proiectul ia amploare și că deja pentru luna august s-a anunțat pentru ajutor la Căsuțe un al doilea grup de voluntari olandezi aici – persoane marginalizate acolo”, ne-a spus Andre Muit, președintele Asociației Betania Bacău. Acum, chiar acum, în Izvoare, la Căsute, olandezi și copii de țigani amenajează cu zâmbetul pe buze, bătând din palme și învârtindu-se în dansuri în pauze, un șotron. Pe care, împreună, vor învăța să-l joace. Pentru două săptămâni acum și alte două în august și poate și la anul și peste doi sau trei, pentru câteva ore pe zi, oameni aparent fără identitate din Nijmegen, un oraș din Olanda și din Bacău, România, trăiesc o lecție incredibil de banală de viață: aceea că oamenii, pretutindeni, sunt de fapt, la fel, toți cu aceleași lăuntrice nevoi: de a iubi, a fi iubit, a dărui.