Se mai intampla si insomnii, iar in noptile acelea ce ai mai bun de facut decat sa te apuci de visat cu ochii deschisi, urmarind transformarea lunii in conversatie cu stelele ei? Banuiesc ca-i mare iubire la ele, acolo sus, si fascinante povesti trebuie ca-si spun, altfel nu-mi explic nemiscarea lor pentru atatea ore…
Ba, acum, chiar acum, imi pare ca se uita la trezitii de timpuriu, de jos, ca ne intorc noua povestile pe toate partile, ne rasfoiesc pe fiecare in parte. Daca noi, oamenii, suntem pentru luna si stele carti in biblioteca de literatura universala?
Și sunt dimineți de toamnă- ca acestea – în care nu că n-aș avea vreun gând de împărtășit cu treziții, dar în care mai presus de gândul – de bună seamă frumos – pe care l-aș împărtăși cu ei, e simțirea, parcă, respirației tuturor netrezitelor încă, ne- și cuvântătoare de pretutindeni.
Să ascult iarba, să înghiontesc, prin pași, ghinde și castane, să mă pitulez în boabe de struguri, să zic ”somn bun, dragă știrbă lună!”, ”bună dimineața, soare!”.
nu vor să se trezească și pace,
sunt de-a dreptul caraghioase
cum se sucesc ele de pe-o parte pe alta
prin flori,
prin stele,
prin ramuri de pruni și soc și corcoduși,
în pietre, în aer,
peste tot
că muzele sunt peste tot
chiar încăpățânate
și se văicăresc
și-mi strigă
”mai lasă-ne puțiiiin
puțiiiin de tot!”
Supa de muze e unul dintre acele feluri de hrană de care nu te poți sătura, ba, mai mult, de ce o savurezi, de aia ți se pare mai bună. Marele, extraordinarul avantaj în prepararea supei de muze e că ele, muzele, nu se termină niciodată, fiind la îndemna oricui e dispus să le simtă, să le vadă, să le pipăie, să le culeagă și să prepare din ele supă. Muzele sunt peste tot, muzelor le place să se facă pentru hrana ta, o supă.
Frecvențele mele sunt distanțele, duratele, neașteptările, iubirile, pe ici pe colo incert, în cercuri albe, pescărușii și ciorile mele. Am învățat să le ascult ca să vorbesc pre limba lor. Cu distanțele, duratele, neașteptările, iubirile, pescărușii și ciorile mele. Ne dăm binețe în aceleași răsărituri, amiezi și apusuri. Ne bem cafelele în regăsiri fără căutări.
Nu vi se intampla sa va treziti, uneori, cu gandul la acei CINEVA ale caror nume nici macar nu le stiti, nu le-ati stiut niciodata, dar care, la un moment dat, vor fi insemnat cumva, ceva, in trecerea prin viata voastra? Cum ar fi, de exemplu, acel cineva care, in timpul unei vacante, ti-a dedicat un semn de pace, trecand pe langa tine pe o plaja, un zambet de nicaieri sau, pur si simplu, un “hey, cheer up!” si atat, cand tu te credeai singur cu gandurile tale, abandonat pe undeva pe o banca in fata unui supermarket?
Iar am prins în mine răsăritul
îl molfăi ca pe o bomboană gumată
și am
am o vagă bănuială că o să rumeg așa
la răsăritul meu
mult și bine
până-mi vor trece anunțatele ploi
Întind răsăritul
de la mine la tine
și fac și baloane din el
Dacă ochiul are vreun sens, în privirea cui se ascunde? Și dacă mâinile au vreun sens, în mângâierea a ce râvnește el? Și care-i sensul genunchiului? Şi care-i sensul cefei?
Iar dacă el, cuvântul însuși, are vreun sens, în rostirea și înțelegerea cui se află pentru a justifica simţirea, gândirea, privirea, mângâierea, umilinţa, suflarea, sfidarea, Războaiele, Libertatea, Pacea, Dreptatea, Adevărul?
Astăzi m-am trezit cu un puternic sentiment de admirație față de cei care știu să-și poarte povestea cu atâta demnitate că, până să ajungi să-i asculți și să te cutremuri, aproape că îi bănuiești copleșiti de fericire.
