Category Archives: colţul meu de creaţie…

Identitate la Nord si Sud si Est si Vest

Mă apucasem de sărutat
la scoarţa copacilor mei,
la amiază.

Mă implorase pădurea.

Se crăpase deja, buza de sus,
şi-mi amorţise limba
de-atîta lins lichenii,
cînd ajunsese pădurea,
să nu mai ştie
dacă-o iubesc la Nord
sau salivez la Sud,
gemîndu-mi întruna
că nu ţine minte
dacă, vreodată,
au existat în ea, semne cardinale.

Şi-a fremătat pădurea!

Şi m-a rugat nebună,
să-i mai aduc,
pe seară,
o lamă de topor.

A doua zi,
pe scoarţă,
erau, stîngaci cioplite,
litere aiurea.

Să aibă pădurea, încotro să apuce…

Pricina

Toţi ai mei dragi nepoţei,
trei năzbîtii – prichindei
Victor, Tudor, Măriuca
au zbughit-o ca năluca
auzind că în grădină
se dezbate-o mare vină:

“Ce-i cu atîta tărăboi
jos, în iarbă, la trifoi?”

“Ce să fie, ce să fie…
-spuse tuşa Ciocîrlie-
Astăzi, dis de dimineaţă
am surprins o oaie creaţă
dînd tîrcoale, pe furiş
la trifoi şi la măcriş.
Şi-apoi… ştiţi care e treaba,
că, în toată verde-ograda,
deşi plină de trifoi,
unul singur e de soi
şi-are patru, nu trei foi…
Şi văzîndu-l gras şi verde,
zicînd: Las’ că nu mă vede
nimeni la această oră
că se dănţuie în horă,
Oaia hoaţă, scai în laţe
a dat ‘foiul să-l înhaţe!
Eu, de sus, am fluierat
şi grăbită-am alertat
să veniţi urgent încoace
să vedem ce-avem a face!”

Şi-astfel, desluşind pricina,
vinovatul şi cu vina
începu proces de soi,
între oaie şi trifoi:

oaie (www.openclipart.org)

“Ascult, Oaie, ce-ai de spus
la acuzele de sus?
-spuse aspru Victoraş-
Astăzi nu plec în oraş
pîn’ nu aflu de la tine
că mai ai pic de ruşine!
Haide, sincer, recunoaşte
că trifoi ai vrut a paşte!…”

“Dar… n-am vrut să-l pasc defel,
ci, să-l pun la piept niţel,
să-mi aducă norocel”
-zise oaia îndrăzneaţă.
“-Vezi? De ce eşti nătăfleaţă,
un trifoi, un firicel
(zise şmecher, Tudorel)
ar putea noroc s-aducă?…
Norocel ţi-aduce o nucă!”

“Da, dar nuca este tare,
aş putea s-o mestec oare?…”
-spuse oaia salivînd
şi în sec tot rumegînd…

“Deci aşa! Ăsta ţi-e gîndul
că norocul…. fu ca vîntul
dacă nu-i bun de păpat
iute, repede-a zburat!
-chicoteşte şi Maria.

“Gata cu bazaconia:
eşti o oaie vinovată!
haide, fugi, pleacă de-ndată!”

Şi… oiţa pofticioasă,
creaţă şi cam mincinoasă
de acum… tot neamul ştie
nu mai vine-n ani o mie
în livadă pe la noi.
Nici măcar pentru-un trifoi!

La vita e bella

Habar nu am să joc şah. Îmi închipui însă, poziţia Nebunului pe tablă, îndrăgostit lulea de o Regină din tabăra adversă. Nebunu’ îndrăgostit, sărind din alb în negru, înaintînd frenetic, tînjind, rînjind, uitînd de propriul Rege abandonat de Cal şi Tura părăsită de Străjeri.

Ce noroc pe mine că nu ştiu să joc şah. Viaţa-i atît de frumoasă!

Omul de zăpadă

Hai, fuguţa în livadă
Că e plină de zăpadă
Şi-o să facem, uite-aşa,
Un năstruşnic Om de Nea:

odz

Cu cărbuni în loc de ochi
Guler roşu, de deochi
Ca năsuc – un morcovel
Şi guriţa – colăcel.
Îi vom pune şi ilic
Şi centură la buric
Şi-n mînuţă măturoi
Ca, în caz de e noroi
Să deretice prin curte…

Iar în pauzele scurte
Să vă spună o poveste
De-unde vine, cine este
Cum credea că-i pui de stea
Dar de fapt… e fulg de nea…

La un pahar de rouă, 17.10.2006

Cafea

Dis-de-dimineaţă mi-am aruncat privirea în ceaşca mea cu cafea amară şi m-a pocnit un chef nebun să intru în ea. Am intrat în ceaşca mea cu cafea amară, dis-de-dimineaţă. Cînd am ieşit, în jurul meu, era totul în alb. A nins.

Dintotdeauna mi-am dorit să intru în ceaşca mea cu cafea amară. Şi un Ocean. Şi-o buturugă. Şi-un cal alb…

zbor

Mi se făcuse puţin greaţă şi pentru că mi se făcuse puţin greaţă, m-a apucat un chef nebun să zbor şi pentru că n-aveam suficiente aripi, mi-am umplut paharul cu tărie. De caracter, şi l-am băut dintr-o suflare şi-am ameţit, şi aripile au început să se zbată, gata de zbor. Spre dimineaţă, am găsit înecat într-un vas util, un stol imens de fluturi…

Musafirul

În livadă, la stupine,
printre roiuri de albine
robotind în ziua mare,
apăru, aşa deodată,
o… Căldare răsturnată.
Şi să vezi minune mare,
mai era şi mergătoare!

Albinuţele-ncurcate
mai să cadă rău pe spate
că în veci n-au mai văzut
o… Căldare… s-aibă trup.
Mai exact, patru lăbuţe:
una albă, trei negruţe
şi-un năsuc micuţ, ca mura
ducînd greu de tot armura…

“Stai pe loc! Strigă Regina.
Voi, ai mei, păziţi stupina,
treceţi toţi acum la praguri,
păziţi miere, păziţi faguri!
Că… ceva-mi miroase mie,
că-i o mare şmecherie
şi… că Domnu’ bot de mure
a venit de fapt, să fure…
Unde-am mai văzut eu oare,
O Găleată mergătoare?…
-zise Albina, gînditoare.
Stai, că-mi amintesc de-ndată!
Da, da, da, ieri, în poiată,
după ce găina soră
s-a ouat
şi-apoi, la horă,
cu suratele a plecat…
Vă spun eu! Cînd s-a întors
Tot era întors pe dos!
Şi… să-şi pună pofta-n cui
Oul, ia-l de unde nu-i!

Las’, că ştiu eu cum să fac,
am pentru mustaţă leac…”

“Bine ai venit, Căldare!
-zise Albina zîmbitoare.
Dar, pofteşte, nu mai sta
casa mea-i ca şi a ta
şi-am să te cinstesc, să ştii,
haide, nu mai şovăi,
că… la noi, şi-un Nepoftit,
e oricînd bine venit!”

Şi Căldarea răsturnată
se pofti. Cam… încurcată
de asemenea primire…
“Dar, de ce să mă mai mire,
cînd primesc totul de-a gata?”-
cugetă, sfătos, Găleata.
Şi-aşezîndu-se la masă,
la Albina Mamă-n casă,
aşteptă cu nerăbdare
să primească de mîncare.

Şi primi! Să ţină minte,
să tot tragă-nvăţăminte:
că… Albina-n loc de miere
îi pusese-n faţă… fiere!

Simţind asta, de îndată,
Patru labe, din găleată
o zbughiră – nu ştiu unde,
că nu s-au putut ascunde.

Şi să vezi misterul mare
cu Căldarea mergătoare!
O sa rîdă tot maidanul
Că era… Pixi motanul!

“Ei, motane –zise Albina
îţi cunoşti acuma vina?
N-ai fi fost un caraghios
de spuneai Te rog frumos!”…

Ce-i al tău e pus deoparte

Plecă Furnicul într-o seară,
îndrăzneţ, pe ulicioară,
spre căsuţa mititică
unde-a lui dragă Furnică
avea-n sfîrşit, să-i spună “Da!”
Cel puţin, aşa credea…

Costumat în fracul roş’,
ţanţoş, precum un cocoş,
Furnicuţu-îndrăgostit
o pornise… la peţit
c-un buchet imens de flori,
o splendoare de culori!

Ajungînd, bătu-n fereastră
pînă se ivi, măiastră,
Duduiţa lui Furnică,
aşteptînd ce-avea să-i zică.
Peţitorul, înfocat,
se şi puse pe cîntat:

“Te iubesc atît de mult
şi ce-mi place să te-ascult,
inima mi-e doar fiori…
Vei primi aceste flori?
Îmi vei spune oare, DA?
Vrei să fii… Furnica mea?”

Şi galant, cu plecăciune,
îndreptă spre-a lui minune
bucheţelu’ înmiresmat,
şi-un inel, din ac de brad.

Dar, Peţita, dînd din gene,
c-un căscat mare de lene,
îi răspunse în sictir,
ghimpe crud, de trandafir:

“Îmi eşti drag şi ştii prea bine.
Dar cu…flori? Nu prea mai ţine!
Aş fi fost mai bucuroasă
dacă-ai fi avut o casă,
o maşină cît de mică
pentru Doamna ta Furnică…
Nu doar flori culese-n noapte!
A trecut vremea de şoapte
şi cîntări pe sub pervaz.
Pe cuvînt, n-ai nici un haz!”

Şi trîntind fereastra-n nas,
îi mai spuse-un “Bun rămas!”
lui Furnicu-îndrăgostit,
acum mut şi-încremenit…
Şi cu-aceste vorbe grele
aruncate din perdele,
făcu drum întors spre casă,
doar cu flori, fără mireasă.

Pîş, pîş, pîş, prin iarba udă,
nu mai vrea nimic s-audă,
un cer negru se prăvale
tot în jur, e cînt de jale.
Totuşi, cînd credea că-i gata,
că nu-şi poate duce soarta,
se-ntîmplă ceva anume
spuneţi-i de vreţi, minune!

Cînd era bezna mai mare,
dintr-o margine de floare,
se ivi puţin sclipici.
O fetiţă-Licurici,
care-i spuse doar atît:
“Dacă vrei, îţi ţin de-urît,
nu mai fi mîhnit, nu foarte,
Ce-i al tău e pus deoparte!”

ROGVAIV

Mi-am încolăcit corzile vocale în jurul ochilor tăi goi

şi am zbierat precum un prunc abia ieşit din mamă:

“Noi cînd o să ne naştem?” am zbierat.

Privirea ta s-a-ncolăcit şi ea, în jurul coardelor mele vocale

şi din căprui, cum eram amîndoi,

ne-am transformat în Roşu şi Oranj

şi-n Galben ne-am ascuns pentru o clipă,

ne-am rătăcit prin Verde şi Albastru,

în Indigo şi Violet ne-am tolănit apoi

şi-am zăbovit aşa, încă o vreme, încolăciţi,

pînă-am uitat de ce-am zbierat şi apoi am plîns, şi-am chicotit,

şi i-am pîndit distraţi pe trecătorii cu privirea peste noi,

şi le-am îndeplinit cîte-o dorinţă…