Category Archives: colţul meu de creaţie…

Musafirul

În livadă, la stupine,
printre roiuri de albine
robotind în ziua mare,
apăru, aşa deodată,
o… Căldare răsturnată.
Şi să vezi minune mare,
mai era şi mergătoare!

Albinuţele-ncurcate
mai să cadă rău pe spate
că în veci n-au mai văzut
o… Căldare… s-aibă trup.
Mai exact, patru lăbuţe:
una albă, trei negruţe
şi-un năsuc micuţ, ca mura
ducînd greu de tot armura…

“Stai pe loc! Strigă Regina.
Voi, ai mei, păziţi stupina,
treceţi toţi acum la praguri,
păziţi miere, păziţi faguri!
Că… ceva-mi miroase mie,
că-i o mare şmecherie
şi… că Domnu’ bot de mure
a venit de fapt, să fure…
Unde-am mai văzut eu oare,
O Găleată mergătoare?…
-zise Albina, gînditoare.
Stai, că-mi amintesc de-ndată!
Da, da, da, ieri, în poiată,
după ce găina soră
s-a ouat
şi-apoi, la horă,
cu suratele a plecat…
Vă spun eu! Cînd s-a întors
Tot era întors pe dos!
Şi… să-şi pună pofta-n cui
Oul, ia-l de unde nu-i!

Las’, că ştiu eu cum să fac,
am pentru mustaţă leac…”

“Bine ai venit, Căldare!
-zise Albina zîmbitoare.
Dar, pofteşte, nu mai sta
casa mea-i ca şi a ta
şi-am să te cinstesc, să ştii,
haide, nu mai şovăi,
că… la noi, şi-un Nepoftit,
e oricînd bine venit!”

Şi Căldarea răsturnată
se pofti. Cam… încurcată
de asemenea primire…
“Dar, de ce să mă mai mire,
cînd primesc totul de-a gata?”-
cugetă, sfătos, Găleata.
Şi-aşezîndu-se la masă,
la Albina Mamă-n casă,
aşteptă cu nerăbdare
să primească de mîncare.

Şi primi! Să ţină minte,
să tot tragă-nvăţăminte:
că… Albina-n loc de miere
îi pusese-n faţă… fiere!

Simţind asta, de îndată,
Patru labe, din găleată
o zbughiră – nu ştiu unde,
că nu s-au putut ascunde.

Şi să vezi misterul mare
cu Căldarea mergătoare!
O sa rîdă tot maidanul
Că era… Pixi motanul!

“Ei, motane –zise Albina
îţi cunoşti acuma vina?
N-ai fi fost un caraghios
de spuneai Te rog frumos!”…

Ce-i al tău e pus deoparte

Plecă Furnicul într-o seară,
îndrăzneţ, pe ulicioară,
spre căsuţa mititică
unde-a lui dragă Furnică
avea-n sfîrşit, să-i spună “Da!”
Cel puţin, aşa credea…

Costumat în fracul roş’,
ţanţoş, precum un cocoş,
Furnicuţu-îndrăgostit
o pornise… la peţit
c-un buchet imens de flori,
o splendoare de culori!

Ajungînd, bătu-n fereastră
pînă se ivi, măiastră,
Duduiţa lui Furnică,
aşteptînd ce-avea să-i zică.
Peţitorul, înfocat,
se şi puse pe cîntat:

“Te iubesc atît de mult
şi ce-mi place să te-ascult,
inima mi-e doar fiori…
Vei primi aceste flori?
Îmi vei spune oare, DA?
Vrei să fii… Furnica mea?”

Şi galant, cu plecăciune,
îndreptă spre-a lui minune
bucheţelu’ înmiresmat,
şi-un inel, din ac de brad.

Dar, Peţita, dînd din gene,
c-un căscat mare de lene,
îi răspunse în sictir,
ghimpe crud, de trandafir:

“Îmi eşti drag şi ştii prea bine.
Dar cu…flori? Nu prea mai ţine!
Aş fi fost mai bucuroasă
dacă-ai fi avut o casă,
o maşină cît de mică
pentru Doamna ta Furnică…
Nu doar flori culese-n noapte!
A trecut vremea de şoapte
şi cîntări pe sub pervaz.
Pe cuvînt, n-ai nici un haz!”

Şi trîntind fereastra-n nas,
îi mai spuse-un “Bun rămas!”
lui Furnicu-îndrăgostit,
acum mut şi-încremenit…
Şi cu-aceste vorbe grele
aruncate din perdele,
făcu drum întors spre casă,
doar cu flori, fără mireasă.

Pîş, pîş, pîş, prin iarba udă,
nu mai vrea nimic s-audă,
un cer negru se prăvale
tot în jur, e cînt de jale.
Totuşi, cînd credea că-i gata,
că nu-şi poate duce soarta,
se-ntîmplă ceva anume
spuneţi-i de vreţi, minune!

Cînd era bezna mai mare,
dintr-o margine de floare,
se ivi puţin sclipici.
O fetiţă-Licurici,
care-i spuse doar atît:
“Dacă vrei, îţi ţin de-urît,
nu mai fi mîhnit, nu foarte,
Ce-i al tău e pus deoparte!”

ROGVAIV

Mi-am încolăcit corzile vocale în jurul ochilor tăi goi

şi am zbierat precum un prunc abia ieşit din mamă:

“Noi cînd o să ne naştem?” am zbierat.

Privirea ta s-a-ncolăcit şi ea, în jurul coardelor mele vocale

şi din căprui, cum eram amîndoi,

ne-am transformat în Roşu şi Oranj

şi-n Galben ne-am ascuns pentru o clipă,

ne-am rătăcit prin Verde şi Albastru,

în Indigo şi Violet ne-am tolănit apoi

şi-am zăbovit aşa, încă o vreme, încolăciţi,

pînă-am uitat de ce-am zbierat şi apoi am plîns, şi-am chicotit,

şi i-am pîndit distraţi pe trecătorii cu privirea peste noi,

şi le-am îndeplinit cîte-o dorinţă…

Doamna Toamna

Într-o zi, nu oarecare,
printre ierburi, la plimbare,
ostenit de-a sa cîntare,
ieși Greierul să vadă
ce mai este prin livadă.
Și cînd colo, să nu crezi!
Pomii nu erau prea verzi,
iarba, galbenă și ea
sta pitită sub perdea
într-o umedă răcoare,
iar în jur… nici o mișcare!

“Vai, dar ce se-întîmplă oare?
Unde-i Coana Furnicuță,
Rînduneaua cea drăguță,
unde-i leneșul Bondar?!
Ce bizar să n-am habar!
Frunzele-n copaci, ciudate
cad, de parcă-s apucate
și ce palide-s la față,
galbene… pic de verdeață!
Și… O, Doamne! E cutremur?!
Ce-i cu mine, de ce tremur,
unde aș putea să strig?
Unde, cine…

Asta este!
Nu-i cutremur! Îmi e frig!

Iară tu, galbenă Doamnă,
tre’ sa fii vestita Toamnă,
gata! M-am elucidat,
nu mai e nimic ciudat!
Nu mă sperii chiar deloc
că-mi iau de la iarmaroc
și mîncare, și ghetuțe
și mănuși pentru lăbuțe,
ce, credeai că am să-îngheț?…
Uită-te c-am fost isteț
și-am schimbat în vară, treaba:
am cîntat! Dar… nu degeaba!”

Dulce, amarui

Ei, si daca simti ca lucrurile incep sa o ia razna, ce altceva ai de facut decat sa privesti mai in adancul cestii cu cafea? Sa-ti vezi fruntea si ochii si nasul si gura oglindite in gustul amarui-dulceag de dimineatza, sa te surprinda noul tau chip, putin deformat, dar totusi atragator, indemandu-te sa sorbi. Pentru ca, sorbindu-te apoi, sa dai de propriul tau gust, amarui-dulceag si el.

Hai, e timpul sa fugi spre serviciu! Dar nu-i nimic, maine, maine dimineatza te mai inghiti putin dulce-amarui si asta numai dupa ce te vei fi intrebat ce-ai de facut cand simti ca lucrurile incep sa o ia razna…

Janis Joplin – Little Girl Blue
Asculta mai multe audio Muzica »

A venit, a venit toamna

Si ma pocneste asa, din senin, cate o lipsa de inspiratie de-mi vine sa urlu! Si n-ar fi nimic daca n-as fi atat de ingramadita de idei legate de asemanarea dintre niste biete frunze galbene, amuzate, cu niste tandre maini… Sau de imaginea unui trotuar acoperit de palme ca si cum toata lumea, brusc, in toamna se rastoarna, merge in palme si-aplauda din talpi frenetic, fara sens, fara directie si poate, cine stie, fara noima.

As descrie chiar un oras intreg ingalbenit de depresia toamnei si pe mine, unica, nostalgica, balacindu-ma in fum de frunze arse, visand la casa unui bunic, a celui mai bun si drag bunic din lume care a fost odata ca niciodata, as descrie apoi mirosul de nuci amestecat cu struguri vinetii, un scranciob verde si patru nepoate,

As povesti apoi, despre un cantec cu “a venit, a venit toamna, acopera-mi inima cu ceva”, despre o imbratisare in frunzele din parc, despre iz de vodca ieftina, un teatru de vara si-o gashca poate, prea fudula,

As schita povesti de dragoste-n Copou, adevarate si provocatoare din care s-au nascut, in alta toamna, doi copii,

As inventa desene din cuvinte si cantece din foi de ziar,

Si as mai fredona despre-o podea de naruit in casa unei zane bune…

Ma pocneste insa, asa din senin, cate o lipsa de inspiratie de-mi vine sa plang!
Si-atunci, imi aleg o melodie care sa ma descrie cu tot ce vreau de fapt, sa spun, imi aprind o tigara, poate beau cate ceva si poate plang putin, putin, putin de tot, atat de putin….

Gîza muza

Voiam să scriu o poezie
cînd, pe coala de hîrtie,
poposi neinvitată
o… Gîzuță… cam ciudată:
îmbrăcată-n haină albastră,
dănțuind ca o măiastră,
mititica nepoftită
părea tare aiurită:

“Ei, poftim!”, îmi zic nervoasă.
“Ei, poftim!”- spuse, ciudoasă.
“Dă-te jos de pe foiță,
că te las fără rochiță!”
-am certat-o pe Gîzuță-
“Hai, fuguța acasuță!
Tu nu vezi că-ncerc să scriu?
Și… deja este tîrziu!”

“Vorbe grele tu mi-ai spus,
gata, plec, uite, m-am dus!”
zise, îndurerată foarte,
retrăgîndu-se-ntr-o parte…

Și, cu ochii-n lacrimi, Gîza,
tristă, tremurîndu-i buza,
îmi mai spuse doar atît:

“De ce te-ai purtat urît?
Uite, ai scris o poezie
și-asta… datorită mie!”