Category Archives: Marturisiri

d'ale jurnaliştilor, Marturisiri, oaza de (in)cultură, ofurile mele, STRIGĂTE

Vă rog, nu-mi mai loviți copilul!

Leave a comment

Poate că aşa e, poate că nu am niciun drept să intervin în educația dată copilului său de un părinte. Cred, părinte fiind la rândul meu, că dreptul fiecăruia de a aplica metodele (considerate, asumate ca fiind) cele mai eficiente pentru pregătirea pentru viață a propriilor copii trebuie respectat. Am obligația, cel puțin morală însă, de a interveni atunci când educația pe care unii părinți o dau copiilor lor are consecințe imediate și pe termen lung asupra educației copilului meu. De aceea spun, vă rog, nu-mi mai loviți copilul!

Pentru mine – aşa am fost educată şi le mulţumesc părinţilor mei pentru asta! – principiul ”bătaia este ruptă din rai!” nu este valabil. Nu a fost niciodată. Consider că cel mai mare rău în devenirea cuiva este abuzul fizic și verbal la care a fost supus în copilărie, chiar dacă, poate, numai în primii trei-patru ani de viaţă. Nici măcar cu ”micile” urecheli sau ”pălmuțe” peste ”funduleț” sau peste mânuțe nu sunt de acord. Și mai cred că, de fapt, în sine, fără a o recunoaște, niciun părinte nu e de acord cu ele. Mi-e lesne să înțeleg, totuși, cât de greu este, ca părinte, să te abții de la mici urecheli și pălmuțe. Iar asta, tocmai pentru că sunt părinte. Și pentru că, cu durere și vină o recunosc, nu mi-a fost dat, vreodată, până la a fi părinte, să ating în anumite momente un asemenea grad al furiei încât să mă simt dominată de cele mai agresive porniri. La fel cum, la extreme, până la a fi părinte, nimeni, niciodată, nu a reușit să mă urce pe culmile fericirii… Cu greu, în anumite momente, cu greu, cu vină o recunosc, mă abțin din vreo ”urecheală” sau ”pălmuță”.

Iar acest ”cu greu” este tocmai ceea ce cer altora să respecte. Este modul meu de a-mi educa micuțul și… de a mă autoeduca. De aceea spun, vă rog, nu-mi mai loviți copilul!

From Neverending Praga, aprilie 2011

Pentru că: lovindu-vă copilul pentru motive pe care le găsiți întemeiate (eu zic că nu, nu sunt, nimic nu justifică un act de violență asupra a nimic și asupra nimănui!) în prezența copilului meu, mi-l loviți. Orice apostrofare a copilului dumneavoastră prin utilizarea unor cuvinte precum ”prost”, ”tâmpit”, ”nebun”, “gura mă-tii de copil!” etc. în prezența copilului meu este o jignire a celui din urmă. Nu mă înțelegeți greșit. Dar, dacă eu, ca părinte spectator la astfel de moduri de educare a copiilor mă simt lovită și abuzată verbal, un copil educat că ”nimeni, niciodată, nu are voie să te lovească, nici măcar mama și tata nu au voie!” cum se simte? După privire, după gesturi, spectator la un astfel de mod de ”educație” a unui alt copil, copilul meu se simte, la rându-i, bătut și jignit.

Nu intervin în modul nimănui de educare a propriului copil și am pretenția ca nici alții să nu intervină în modul meu de educare a copilului.

De aceea vă cer, nu vă rog, vă cer: încetați să-mi mai loviți și să-mi jigniți copilul!

Editorial, 31 iulie 2014, Ziarul de Bacau

d'ale jurnaliştilor, Marturisiri, oaza de (in)cultură, ofurile mele

Între patru pereți

Leave a comment

M-am surprins măcinată zilele trecute, fiind martora unui eveniment din sfera culturii organizat de o instituție de cultură, de întrebarea ”unde se vor fi ascunzând sensurile unor cuvinte mari, precum identitate culturală și valoare națională?”. Revin de fapt la această frământare ori de câte ori mi se întâmplă – în virtutea inerției sau a atribuţiilor de serviciu – să mă aflu în instituția respectivă, dar nu numai, la evenimente organizate cu scop nobil, de altfel, dar care eșuează, pentru mine cel puțin, prin reducerea evenimentului la, mereu, aceeași concluzie – lamentabilă tânguire: ne-au murit valorile naționale, tinerii din ziua de azi nu mai pun preț pe nimic, este nevoie de regăsirea identității naționale, culturale. ACUM, prin NOI! Vorbe mari, aruncate teatral până la penibil, de către reprezentanți ai vieții culturale a urbei. A urbei viaţă şi… cam atât.

Înțeleg pe undeva nostalgia unora legată de modul de desfășurare a evenimentelor culturale de altădată – vremuri când, din păcate, astfel de evenimente erau singurele modalități de a transmite ce simți tu, voalat, dincolo de obligația de a recita versuri impuse despre patrie și conducătorul iubit. Înțeleg și răbufnirile – pe alocuri justificate – legate de ”eternul” dezinteres al ”tinerilor din ziua de azi” pentru manifestări culturale. Înțeleg și accept astfel de atitudini pentru că, dacă n-aș face-o, aș deveni în mod automat una de-a celor dintâi amintiți, dar nu pot să nu-mi reamintesc de fiecare dată că părinţii spirituali ai acestor copii suntem noi.

From Diverse

Ca atare, au ajuns, așa în acceptarea mea, să mă sâcâie toate aceste devieri ale sensurilor unor concepte precum cultură, identitate, valoare. Vorbim cu atâta înverșunare de poeții NOȘTRI, de valorile NOASTRE, de limba NOASTRĂ, de parcă ne-am fi născut cu peniţa în mână, de parcă maicile ne-ar fi zămislit pe podiumuri ornate cu lauri, de parcă ne-am fi născut vorbitori de limbă și direct cititori de literatură română, nu niște bieți prunci universal orăcăitori.

Dragi părinţi spirituali, un om devine valoros prin ceea ce face, nu pentru că este băcăuan, bistrițean, bucureștean, român, american, englez sau somalez. Un om devine valoros atunci când ceea ce face el produce efect dincolo de vreo graniță. Închiși între patru pereți, pictorii nu pot deveni celebri și nici scriitorii valoroși dacă-și țin gândurile în cerc restrâns, iar un actor nu se face cunoscut încăpățânându-se să-și țină recitalurile în baie, în fața oglinzii. La fel, dacă vreţi, la conştiinţa chiar a “valorilor autohtone” nu se ajunge negând “valorile autohtone” ale altora.

Despre ce identitate culturală vorbim, despre ce mândrie națională, despre ce valori autohtone, deci? Că mie nu mi-i clar.

Editorial Ziarul de Bacau, 7 iulie 2014

adunate din jurnale, d'ale jurnaliştilor, Marturisiri, ofurile mele, STRIGĂTE

Atunci cand neputinta doare

Leave a comment

Sunt zile, le-ai trăit și tu, le trăiești poate chiar acum, când sensul lucrurilor ce “trebuie” făcute – pentru că așa scrie în contractul tău semnat cu alții – deviază. Sunt acele zile în care, de fapt, sensurile lucrurilor semnate prin contractul tău cu tine însuți deviază. Te trezești un mim al acestor sensuri și ți-e greu să joci jocul ăsta, mim, și nu-ți dorești, în acele momente de deviere, decât să se termine odată jocul ăsta în care fără să vrei te-ai prins, dar din care îți place totuși să fii parte pentru că e o provocare, nu-ți dorești, spuneam, decât să ieși (și de data asta!) învingător. Să mergi mai departe.

Știi despre ce vorbesc, nu-i așa? Vorbesc despre acele periodice mimări ale liniștii, calmului și păcii din interior, când, de fapt, în afara ta sunt furtuni, uragane, războaie. De care îți pasă. În acele zile ai o conștiință mult mai profundă și dureroasă a neputinței tale în fața lor, a celor din afară – furtuni la propriu, uragane, războaie – pentru că nu le poți înțelege și, printr-un “like” sau “share”, ești conștient că nu le poți opri.

Scriam cândva, într-una din zile ca acestea: În ultima vreme, cineva drag și-a pierdut pe cineva drag, cineva drag se luptă să învingă o boală crâncenă, cineva drag se supără pe mine, cineva drag sună în miez de noapte că a avut accident de mașină, cineva suferă de prea multă iubire, dar ce spun eu, lista e lungă… Printre acestea, zilnic, povești de semeni necunoscuți, dar săraci, ori cu ciocane, topoare, sinucideri, violuri și copii abandonați îmi sunt depănate din cel puțin trei surse, telefoanele sună, voci de la capătul firului invocând datorii, banii nu-s, continuă tu…

From Diverse

Când, în acele zile, ai o profundă conștiință a tuturor acestor reale și metaforice furtuni, atunci deviază sensurile lucrurilor care “trebuie” făcute odată cu semnarea vreunui contract. Cu cei din afară și cu tine. Pentru că, ziceam atunci ca și acum, peste toate, peste toate acestea este și povestea mea! Ceea ce este exclusiv al meu, ce ține de mine, de trăirea, de iubirea, de casa, de familia, de viața mea…

Și-atunci, joci mim.

Și revin la gândurile mele și justificarea mea de “a fi” din acele zile pe care le-ai trăit și tu. Pe care, poate, le trăiești chiar acum: “Unde să scuip toate acestea și cui și cu ce folos? Le leg fedeleș, le bag în mine și le diger. Înghit – groaznic, amar gust – îmi casc ochii a zâmbet, îmi pun un cântec pe buze și merg mai departe. Lăsându-mi mereu un braț liber pentru cel ce vrea să-mi țină sau să-i țin de urât… Cu un desen, cu o poezie, cu un parfum de floare, cu lapte cu mămăligă, cu un cîntec, cu o cafea, cu un banc bun, cu iubire, cu speranță, cu un concert, cu o vorbă bună, cu un bulgăre de zăpadă, cu o carte, cu un film, cu un sărut, cu o îmbrățișare, cu o încurajare, cu o naștere, cu un botez, cu o aniversare, cu o excursie, o vindecare”.

Continuă tu!

Editorial, Ziarul de Bacau, Bacau, 2014
Foto: Madalina Rotaru. Artist: Galina Borrisova(Bulgaria), in spectacolul “anti – Gone – It’s me”, câștigătoarea, alături de românca Gina Șerbănescu, dramaturg și critic de dans, a celei de-a doua rezidențe “E-Motional: rethinking dance” desfasurate la Centrul de Cultura “George Apostu” Bacau, 2014

colţul meu de creaţie..., Marturisiri, vizita la muze

Public

Leave a comment

Odată,
am visat că mi-a explodat luna,
se făcuse
boooom, fsssssss, baaaang
toată.
Toată se făcuse
doar bulgări de lumină, foc de artificii.

A doua noapte,
visul mi s-a derulat
in diafilm.

Şi era liber,
liber la intrare,
amfiteatrul însă,
doar pe sfert.
Şi-n mine gol.

Azi noapte,
visul mi se derulează-n diafilm.
Heeeeei,
voi de cooooolooooo,
e liber la intrare,
eu mi-s amfiteatrul.

From Diverse

Pe bănci cu ochi, cu gură şi urechi
trei cărţi deschise,
ultime-achiziţii din realitate.

Mă prefac în murmur
în aşteptare de intrigi,
pe fundal
“It’s almost like being in love“.

filmul ăsta
sunt eu,
o lună boooom, fsssssss, baaaang
nu-s pentru public
nici intrigă, măcar, nu sunt,
că mă trezesc
din repetiţie,
acelaşi eu, deznodământ.

colţul meu de creaţie..., d'ale jurnaliştilor, de moment, evenimente, Marturisiri, oaza de (in)cultură

O marturisire

Leave a comment

Editorial, Ziarul de Bacau, 11 aprilie 2014

“Nu mă întrerupeți, vă rog, și nu mă întrebați, astăzi, nimic, – mi-am rugat, sincer, prietenii online, printr-un status, acum două zile -, am de savurat tot ce, de vineri încoace, cu văzul, cu auzul, cu inima și trupul am avut de pipăit, de încercat și de iubit. Cred – mi-am continuat statusul -, chiar cred că avem, totuși, toți pe lume o singură misiune, aceea de a împărtăși, pentru a primi, IUBIRE. Am primit, în cadrul celei de-a IX-a ediții Gala Star, una dintre cele mai frumoase și intense manifestări ale IUBIRII”…

Am trăit, răspund acum neîntrebărilor, în perioada 4 -8 aprilie 2014, în Bacău, un biet oraș provincial în care aparent nu se întâmplă nimic, o nouă “una dintre cele mai frumoase experiențe de viață de până acum”: Gala Internațională a Recitalurilor Dramatice “One Man Show” – Gala Star, eveniment ignorat, cumva, până acum de mine, ajuns în 2014 la a IX-a ediție. Și, sper, nu ultima.

Am primit, cu bucurie, lecții despre ce înseamnă a fi spectator și a fi actor. Am învățat că distanța dintre cel dintâi și cel din urmă sau, dacă vreți, noncoformist vorbind, că distanța dintre un fan și artist/idol poate fi inexistentă, că ea se măsoară – de ceva vreme am avut bănuiala asta, acum doar mi s-a confirmat – în distanța dintre palma dreaptă și cea stângă reunite în aplauze, se măsoară în distanța dintre un scaun și o scenă până la a fi confundate scaunul cu scena și se măsoară printr-o îmbrățișare.

From Diverse

Am învățat, încă o dată, că fondul face forma, o formă fără fond fiind doar una dintre definițiile ignoranței. Am învățat – iar spusele, ulterior Galei, auzite la academicianul Solomon Marcus într-un alt frumos eveniment, nu au făcut decât să mă fericească și mai mult – că orice lucru, orice acțiune, pentru a aduce mulțumire, se face cu drag și din drag și nu pentru finalitatea lui imediată, trecătoare. Am învățat de la oameni de notorietate la nivel internațional, precum actorul hollywoodian de origine italiană, Nick Mancuso – marele câștig al acestei Gale – sau regizorul Alexander Hausvater, că un actor care-și iubește cu adevărat rolul nu e nevoie nici măcar să și-l învețe pentru a fi eclatant pe scenă. Și am învățat încă o dată că iertarea de sine în primul rând, pentru a-l putea ierta pe încrâncenat și a-l iubi cu adevărat, este fundamentală în atingerea, emoțional vorbind, a infinitului…
Revin la spusele academicianul Solomon Marcus pentru a vă mărturisi cum am înțeles eu că nemurirea este de atins: “Dacă am fi lipsiți de poezie, de artă și știință, am fi robii finitului”…
Și revin la spusele, la o cafea, lui Nick Mancuso: “Când teatrul este puternic, societatea este puternică, economia este puternică”… Teatrul, așa cum l-am reînvățat eu zilele acestea, ca o formă de manifestare a iubirii.
Mulți dintre dumneavoastră știți despre ce vorbesc, fiind prezenți la eveniment, emoțional vorbind. Alții știți de asemenea, dar detașați de emoțional, prezenți doar fizic și cu încrâncenare. E firesc, nu putem trăi toți la fel, în același timp, o aceeași emoție chiar dacă uneori atât de intensă, individual, este trăirea aceea încât timpul se oprește pentru a fi toți unul și același într-un loc. Eu despre asta v-am mărturisit. Despre cum, trăind individual, pe tot parcursul Galei Star 2014, o emoție atât de puternică, mi-am adus în ea, oprind timpul în loc, nu doar spectatorul de lângă mine sau actorul de pe scenă, nu Bacăul tot în sala de teatru, ci lumea toată…

365 respectiv 366 pentru anii bisecti, de semnificatii pentru "cafeaua de dimineata", colţul meu de creaţie..., de moment, Marturisiri

De iubire

Leave a comment

Bacau, 24 martie

Ma gandesc, cand zic ca, la urma urmei, totul are de-a face cu iubirea, si la razboaie. Cum ca ar fi purtate de cei de au ajuns sa fie mari hraniti de mici cu lipsa de iubire. De iubire in toate formele ei, ca intelesurile ei nu sunt mai multe, intelesul e doar unul.

Frumos rasaritul meu, amara si rece cafeaua.

From Neverending Praga, aprilie 2011
adunate din jurnale, d'ale jurnaliştilor, Marturisiri, ofurile mele

Din nou despre oglinzi: în sala de spectacol

Leave a comment

Editorial, Ziarul de Bacau, 14 martie 2014

“Ce bine suntem reflectați noi, cei mari, în sălile de teatru de păpuși!”, m-am trezit cugetând, zilele trecute când, aflată într-o sală de spectacol, pentru o clipă atenția mi-a fost distrasă de la vizionarea aventurilor “Celor trei purceluși” de chipurile și gesturile spectatorilor… “Bine, știam de ceva vreme că cei mici sunt oglinzile noastre, dar parcă mai accentuată ne este oglindirea în sălile de teatru!”, mi-am zis.

De ceva vreme, în fiecare duminică aproape, merg cu fetița mea de 3 ani la teatru de păpuși. Ne-am format, așa, un fel de tabiet, o evadare a noastră de o oră într-o altă lume, una minunată acolo pe scenă. Spre marea mea bucurie, de fiecare dată sala de spectacol se dovedește a fi neîncăpătoare, iar bucuria, în general, a celor mici este atât de reală că te molipsește vrei, nu vrei și te transformă și pe tine în personaj de poveste.

From Neverending Praga, aprilie 2011

Totuși… N-am putut să nu remarc, ieșită pentru câteva clipe din poveste, că, dincolo de bucuria lor, micuții oglindesc, pe alocuri dureros, dar atât de fidel educația primită de la părinți… Bunăoară, n-am putut să nu remarc atitudinea (haioasă, acum, cumva) a unei fetițe-domnișorică de 5-6 ani, care, în loc să fie atentă la ce se întâmplă pe scenă, era foarte preocupată să-și arate – prin mișcări bine studiate – unghiuțele perfecte, pilite, rotunjite, foarte, foarte roșii. Poate sunt eu absurdă, dar trebuie să recunosc, m-a întristat teribil imaginea unei fetițe atât de frumoase, dar atât de bătrână totuși… Apariția mamei mi-a justificat, însă, atitudinea fetei. O mamă foarte elegantă, care doar și-a plasat copilul pe scaun și a plecat, revenind cu zece minute înainte de terminarea piesei pentru a aduce fetei cele mai frumoase buchete de flori pentru actori (aproape am ratat finalul poveștii!)…

Am privit apoi, printre picături – povestea era mai importantă! – la chipurile mici și mari din sală. Dincolo de ținutele vestimentare, mămici și tătici care aplaudă cu zâmbetul pe buze, înclinându-și capetele în ritmul muzicii, au în brațe sau alături copii care aplaudă cu zâmbetul pe buze, înclinându-și capetele în ritmul muzicii. Mămici și tătici cu brațele încrucișate, capetele drepte, privirea înainte, fără nicio expresie pe chip au în brațe copii cu exact aceeași (non)expresie, iar tătici sau mămici morocănoși sau plictisiți au, după primele aplauze entuziasmate ale odoarelor lor, parteneri la fel de ursuzi. Părinți preocupați, în sala de teatru de păpuși, de mesajele de pe telefoane, au alături copii neatenți…
Și piesa s-a terminat.
Cu fiica mea alături aplaudăm frenetic, în picioare, povestea și cântăm odată cu Nana, Nini, Nunu – cei trei purceluși care împreună fac cât unul – ne îmbrățișăm și promitem că vom reveni.
Sunt fericită ascultându-mi fiica în drumul spre casă povestindu-i tatei cele petrecute, conștientă fiind de posibila traducere a acestei satisfacții părintești ca lispă de modestie, sunt fericită spuneam, de oglinda mea…

evenimente, Marturisiri, oaza de (in)cultură

“Călin (povestea moderna)”, un spectacol de dat in judecata

1 Comment

Despre lucrurile care mă marchează într-un anume fel, de bine sau de rău, mi-e greu să scriu, veche meteahnă, mare of al meu. La fel îmi este greu acum să scriu despre ”Călin (povestea modernă)”, spectacolul de 60 de minute (crunte ticăieli de ceas!), mut, în regia lui Horia Suru și interpretarea Elizei Noemi Judeu (Teatrul Municipal ”Bacovia” Bacau) și a cărui (mult așteptată de mine, cel puțin) premieră a avut loc pe 2 martie în Bacău…

M-am abținut de la citirea altor recenzii, am simțit nevoia să scriu in afara altor lecturi, chiar dacă știu deja că pe cât de iubit, pe atât de stupid este considerat acest spectacol. Eu fac parte din categoria celor care il iubesc.

From Diverse

”Călin…”, i-am spus-o și regizorului după premieră, este un spectacol atât de banal, că șochează. Preț de 60 de minute, am șezut în fața unei mari oglinzi, nu pentru a mă reflecta pe mine, eu, din fericire, NU mă regăsesc în povestea personajului (mut!) interpretat de Eliza, am regăsit însă, cu apăsare, viața a numeroase femei din Romania de acum si cu atat mai mult, din România anilor ’80.

Dincolo de aparențe, ne consumăm disperările și singurătatea între patru pereți, cum numai noi o știm, cu tabieturile noastre – culmea, aceleași tabieturi feminine – până la abandonarea de sine în anumite cazuri, abandonare tradusă prin sinucidere. Disperări legate de iubire, iar aici îmi permit să cred că-i vorba nu neapărat de iubirea închegată/dezlegată într-un cuplu, ci de iubire în general, de nevoia de a fi și rămâne umani, carnali, spirituali, dependenți de o formă sau alta de iubire, tradusă fie și numai prin socializare (oh, de cate ori n-am ridicat receptorul acela de telefon, pentru a-l tranti imediat la loc!). Cam ăsta ar fi, pe scurt, subiectul spectacolului: ce stă, de fapt, de (prea multe) ori, în spatele/sub o rochie/costum elegant(ă) după ce e pus(ă) în umeraș… Singurătate. În cazul spectacolului de față, singurătatea cu sine, dar (provocare pentru regizor!) ce tristă este singurătatea în doi!

Eliza face în ”Călin…” un rol excepțional. Excepțional! Cam atât despre Eliza.

Ceea ce m-a impresionat este munca regizorului. Horia Suru mi s-a dezvăluit prin ”Călin…” dincolo de un excelent regizor, un excelent psiholog. Pe mine asta m-a copleșit. De cât de bun cunoscător de suflete este Horia Suru. Atenția acordată detaliului, celui mai mic detaliu, care definește rutina, fara masca, mi s-a părut excepțională. ”What the fuck!” mi-am repetat pe parcursul celor 60 de minute de ticăieli ale ceasului, de une pana mea știe ăsta că exact asta se întâmplă, în dureros de multe cazuri, între cei patru pereți ai unei femei? Pereți și camere de inimă…

Las deoparte “Love Story”, o las deoparte si pe Mihaela Runceanu, îl las deoparte și pe Călin (știu, par superficială!), fiul actritei cu participarea lui extraordinara, las deoparte ticaitul ceasului si decorul.
N-aveti decat sa mergeti la Teatru sa vedeti de ce!

Mai spun doar atat: ”Călin…” are un subiect atât de banal că numai un bun psiholog ar fi putut să-l regizeze și să facă din el un spectacol… Cât curaj! Psihologii, din câte știu, nu au voie să dezvăluie tainele celor consiliați, nu-i așa?

N. B. Au mai scris despre spectacol Violeta Savu, Ionut Avram, Carmen Mihalache