Category Archives: Marturisiri

Amphitrion ’38: Zeii au co(î)nvins!

După premierele stagiunii 2015-2016, ”Ich bin Ofelia”, ”Moara cu Noroc”, ”Prenumele” și ”Omul care a văzut moartea” – de departe cele mai bune producții ”pe bandă rulantă” după mulți ani! – , deschiderea oficială a stagiunii 2016-2017, la debut de noiembrie 2016, a Teatrului Municipal Bacovia – Secția Dramă, prin spectacolul ”Amphitrion ’38” vine să confirme că drumul spre inima publicului nu se face fără travaliu. Unul cu atât mai mare și mai dureros cu cât, în timp, dintr-un cumul de factori, încrederea spectatorului iubitor, de altfel, de teatru, a fost puternic zdruncinată. Toate spectacolele sus-menționate au darul de a readuce publicul în sală. Iar după ”Amphitrion ’38”, sentimentul care te va bântui odată ce vei fi ieșit din sala de spectacol este că, da, Zeii lucrează! E nevoie doar de (dar ce încărcătură în acest DOAR), SIMULTAN: text bun, regie bună, muzică, scenografie, tehnică, joc. În două cuvinte, viziune și echipă. La Teatrul Municipal Bacovia, Viziunea este. La echipă, de fapt la reînchegarea, din marea Echipă, a echipei de actori mai trebuie, însă, lucrat.

amfitrion

Ce pot spune EU despre ”Amphitrion ’38”?

SIMULTAN, excepțional: text (Jean Giraudoux), traducere (Doru Mareș), regie și adaptare (Horia Suru), scenografie (Cristian Marin), coregrafie (Spohie D), asistență regie (Alina Simionescu) și echipă tehnică.

Distribuție foarte bună, dar… echipă încă ne(re)închegată: Ana Adelaida Perjoiu (Alcmena), Bogdan Matei (Jupiter), Dumitru Rusu (Amphitrion), Ștefan Alexiu (Mercur), Viorel Baltag (Sosia), Florin Zăncescu (Gornistul), Ștefan Ionescu (Războinicul), Florina Găzdaru (Leda), Corina Goranda (Eclise), Nela Zare (Ecoul/Vocea cerească), Daria Coșa (Hercule/Umbra lui Dumnezeu), Maria Caba (Umbra Alcmenei), Ana Săndulache (Umbra lui Amphitrion).

Joc excepțional: Bogdan Matei, Ștefan Alexiu, Florin Zăncescu, Viorel Baltag, Corina Goranda.

Joc foarte bun: restul.

Mai trebuie DOAR niște… chimie. Pentru a se ajunge la un TOT SIMULTAN.

Mergeți la Teatrul Municipal Bacovia. Veți recunoaște, oricât de sceptici ați fi, că… Zeii lucrează întru totul simultan. 🙂

FOTO: Marian Adochiței

În sfârșit, l-au considerat OM

Era și este și va fi (și slavă că-i așa!) firesc ca decernarea unui premiu (care-i doar un premiu în fond, iar în cazul Nobel necerut) mai ales în Arte să ducă la controverse. Este datul Artei, mă gândesc, să provoace stări. De aici însă, de la controversă (constructive polemici!) adică, până la frustrare (mergând până la celebrul ”unfriend” pe Facebook) este o distanță care spune multe despre cel ce o străbate… O distanță care pe mine mă amărăște.

Sunt fericită că Nobelul pentru Literatură din acest an a mers la Bob Dylan pe care, de când mă știu, l-am considerat în primul rând Poet și consider că a fost o bună alegere, cu atât mai mult cu cât a existat o foarte clară, scurtă și la obiect motivație din partea Academiei: “for having created new poetic expressions within the great American song tradition”.

Poate ar fi meritat Haruki Murakami (pe care recunosc, l-am lăsat din mână ori de câte ori m-am apucat de el nu pentru că nu-i recunosc geniul artistic, ci pentru că el nu corespunde sufletului meu, subiectiv, nu-i așa?, dar știu că-i va veni timpul), poate că l-ar fi meritat Philip Roth (pe care-l ador sufletește deși, iarăși extrem de subiectiv, din punct de vedere literar ” is not my type”), poate că l-ar fi meritat altcineva, nu știu. Cu siguranță aș fi spus, însă da, e un premiu bine acordat, o bună alegere. Că… de corect, stricto sensu, nu mă pot hazarda să spun că e/ar fi fost corect…

And if my thought-dreams could be seen They’d probably put my head in a guillotine But it’s alright, Ma, it’s life, and life only…

Citesc cu plăcere păreri pro și contra Nobelului pentru Literatură din acest an. Acolo unde părerea este mai mult decât o simplă frustrare…

Și repet, consider, extrem de subiectiv, că Bob Dylan a fost o alegere excelentă, poate din sfera revoluționarului, pentru Nobel în Literatură.

Pace!

.

Cu casa închisă

Solistul și dirijorul Adrian Petrescu: „Am găsit în Bacău o orchestră cu suflet și un public minunat!”

De la Bizet, Ceaikovski la J. J. Goldman și Celine Dion, de la Rossini și Șostakovici la Klaus Badelt, The Beatles și Aram Haciaturian, ori de la J. Strauss și Geronimo Gimenez la Rodgers&Hammerstein cu „Sound of Music”, de la Heinrich Heine, la Nichita Stănescu și George Bacovia și de la actorie la muzică, băcăuanii care au umplut la refuz, miercuri seara, 21 septembrie 2016, Sala Ateneu a Filarmonicii „Mihail Jora” pot spune, fără tăgadă, că au fost purtați prin ale Artei vremuri, puțin altfel decât de obicei.

dscn3843

Anunțat ca pe un Concert extraordinar Adrian Petrescu, evenimentul întâmplat miercuri la Ateneul băcăuan s-a dovedit a fi mai mult de atât, un Spectacol extraordinar. Asta pentru că evenimentul pus la cale de compania ARTfelacf și care s-a constituit ca debut al turneului național ”ARTfel” (proiect prin care publicul din țară este invitat la concerte simfonice, lansări de carte și piese de teatru) nu a fost numai despre muzică așa cum, probabil, cea mai mare parte a publicului s-ar fi așteptat. Ci și despre poezie și actorie, prin participarea actorului – care a acceptat rolul de amfitrion al evenimentului – Vlad Rădescu.

Publicul a avut parte, așadar, de surprize multiple. Nu doar că a (re)ascultat compoziții muzicale virtuos interpretate de orchestra simfonică a Filarmonicii „Mihail Jora” sub bagheta dirijorului Adrian Petrescu ci, prin actorul Vlad Rădescu a aflat și lucruri mai puțin știute despre aceste compoziții și autorii lor; publicul nu doar că a ascultat un repertoriu muzical, dar a fost și martor al evoluției cu bucurie a unei orchestre, sub bagheta unui dirijor în același timp și solist saxofonist sopran în persoana lui Adrian Petrescu; în fine, publicul a fost surprins de poezia lui George Bacovia – Monosilab de toamnă (și până la el de câteva trimiteri la poezia lui Heine, Nichita Stănescu, Eminescu și Arghezi) pe care, special pentru băcăuani, actorul Vlad Rădescu a reușit să o integreze în toată această nebunie. Parcă de necrezut că toate s-au petrecut în doar o oră jumătate, cu tot cu aplauze, felicitări, primul bis – Bizet – Toreador și un al doilea, “cât un final de concert la Viena”, Strauss – Radetzky March.

Iar dacă despre calitatea unui artist, publicul vorbește prin conduita sa pe tot parcursul evenimentului, despre calitatea publicului, cine să vorbească dacă nu însuși artistul?

A fost foarte bine. Bacăul are un public foarte bun, iar spectacolul a avut succes pentru că formatul lui, cred, departe de a fi unul ușor, este degajat, lejer. Pentru mine a fost o bucurie acest recital nu doar prin muzica adusă de Adrian Petrescu și orchestra Filarmonicii de aici din Bacău, ci și pentru că el mi-a dat ocazia să-l recitesc și să-l redescopăr pe Bacovia. Și cred că Bacovia a avut o soartă nemeritată prin “arondarea” lui, cumva, Bacăului”, ne-a spus, din culise, după spectacol, actorul Vlad Rădescu.

Nu doar despre public – „un public minunat, foarte conectat și cu bucurie” –, a ținut să ne mărturisească solistul și dirijorul Adrian Petrescu. „Orchestra voastră, adică a Filarmonicii ”Mihail Jora” m-a asimilat, să spun așa, foarte bine. A reacționat foarte bine, a comunicat foarte bine, iar asta poate și pentru că eu vin din interiorul orchestrei, știu ce e acolo, îi știu psihologia. Contează mult și lucrările, desigur, dar trebuie să spun că deși spectacolul a fost unul lejer (cu sensul de „priză la public”, n.r.), el a fost foarte solicitant pentru orchestră. Am cântat împreună cu suflet, iar atunci când este bucurie pe scenă, este bucurie și în public”, ne-a spus Adrian Petrescu, după concert.

Prim oboist al Filarmonicii „George Enescu”, dirijor permanent al Filarmonicii din Iași și inițiator al formației camerale „Romanian Brass”, formată din cei mai buni instrumentiști suflători la instrumente de alamă din cadrul Orchestrei Simfonice a Filarmonicii „George Enescu”, cu un bogat palmares artistic național și internațional, Adrian Petrescu a primit distincția cu Ordinul „Meritul Cultural” Clasa I din partea Președintelui României.

N.B. Material scris pentru și publicat pe 23 septembrie 2016 în Cotidianul Deșteptarea, partener media al evenimentului.

O banală, simplă poveste adevărată despre o moarte de păpuși

From Respiratii

Au fost odată ca niciodată niște păpuși a căror bucurie era să dea bucurie copiilor, întruchipând povești nemuritoare. Au fost și niște mânuitori de păpuși. Unii, păpușari adevărați, alții, doar manipulatori. Dar pentru că păpușarii, din bun-simț și educație aleasă, au crezut că-i mai bine să-și facă meseria și atât, cu bună credință, brațele celorlalți mânuitori s-au dezvoltat în brațe de caracatiță…

Păpușile, înainte de a intra în scenă, pe mâna păpușarilor și a manipulatorilor, erau depozitate, impropriu, știut de la bun început, în subsolul degradat al unei clădiri în degradare… Cu fiecare ploaie, subsolul se inunda, iar păpușile se degradau. Păpușarii au atras timid, prea timid, atenția stăpânilor clădirii. Aceștia, însă, nu cunoaștem motivele, au tot amânat găsirea unei camere frumoase pentru păpuși…

Într-o zi, după mulți, mulți ani de amânare, un vremelnic trecător prin clădire, ascultând ofurile păpușarilor, le-a spus, ”e simplu, există o clădire mai mare, unde, tot la subsol, păpușile pot fi depozitate în siguranță, spațiul fiind bine izolat, dar există și posibilitatea mutării lor la etaj”. ”Mai mult”, a spus vremelnicul trecător, ”o să facem o expoziție din aceste păpuși, pentru bucuria copiilor, iar după expoziție păpușile vor fi recondiționate, iar apoi putem face un muzeu, chiar aici, în foaier”. Expoziția a fost, dar păpușile nu au mai fost mutate, iar trecătorului i s-au negat cuvintele și intențiile… De către manipulatori.

Într-o zi, la scurt timp după ce trecătorul a părăsit definitiv clădirea, înțelegând că e un musafir nepoftit și nedorit, a venit o ploaie mare, mare, mare. Subsolul s-a inundat, păpușile aproape au murit.
Și ca să vezi, povestea asta nu e cu sfârșit fericit: Nu doar că păpușile aproape au murit, dar Trecătorul a fost găsit vinovat pentru asta, plecat fiind chiar de ceva vreme pe alte meleaguri…
Muzeul ar fi fost primul muzeu de marionete și păpuși din țară.
Era nevoie doar de o găleată de var…

„DE CE DAI, MĂ, DE CE DAI?”

From Muze peste tot

A trecut campania electorală, urâta campanie electorală, plina de ură (nu presărată cu stropi de furie, știi?, e o diferență, acolo, aproape insesizabilă, dar atât de importantă, între ură și furie/mânie) campanie electorală și au trecut aparent – rezultat atât de evident al acestui ”urât” și ”cu ură” – și împroșcările cu venin dintre cei cu drept de vot. Aparent! Pentru că tot veninul ăsta pe care îl revărsăm unii asupra altora în astfel de momente reprezintă, am mai spus-o, din PUNCTUL MEU DE VEDERE, cetățean adică cu DREPT de vot, doar puncte culminante ale învrăjbirii, o învrăjbire dată de incapacitatea noastră, ca indivizi separați, cu drept de vot, de a dezvolta o societate a bunului simț și a responsabilității sociale…

Și te întreb pe tine, seamănul meu cu ACELAȘI DREPT DE VOT ca și mine: de ce îmi înjuri părinții și bunicii că și-au exprimat acest drept cum au știut ei că-i mai bine pentru ei, gândindu-se, desigur, la binele meu, adică al fiului, nepotului, strănepotului etc. Da, chiar dacă binele ne este diferit reprezentat! Cu ce drept?

Și te întreb pe tine, seamănul meu cu același drept de vot ca și mine: de ce îmi înjuri copilul care, cu același drept de vot ca și mine, părintele lui, și ca și tine, a ales să nu și-l exprime?

Și te întreb pe tine, seamănul meu cu același drept de vot ca și mine: de ce mă împroști cu venin pentru că, exercitându-mi dreptul de vot, am pus, poate, ștampila pe altcineva decât tu ai făcut-o?

Și am să-ți răspund tot eu: pentru că ai DREPTUL, ACELAȘI DREPT CA ȘI MINE, nu doar de vot ci, și de liberă exprimare. Nu-i așa?

Și-am să-ți mai răspund că, deși mă doare cumplit modul în care liber te exprimi, am să-ți respect acest drept în continuare. În ciuda modului tău de exprimare la adresa bunicilor mei, a părinților mei, a copiilor mei și a mea, eu mă voi manifesta, având același drept de liberă exprimare ca și tine, dar și câteva definiri ale conceptelor de ”democrație”, ”drept”, ”libertate de exprimare”, mă voi exprima, spuneam, față de opinia ta (deși injuriile nu înseamnă neapărat ”opinie”) cu RESPECT. Pentru că am nu doar drept de vot și drept de liberă exprimare ci, independent de vreo reglementare socială, am și liber arbitru. Ce spui, crezi într-o relație reciprocă de RESPECT? Hai să ne exprimăm cu respect, să polemizăm, să purtăm discuții cu argumente pro și contra, nu cu injurii și verdicte.

Indiferent de câte mâhniri zac în mine, prefer să mă hrănesc din timp în timp cu stropi de furie decât să mă las măcinat de boala numită ură…

Later edit, că se cere

Injurie: Ai votat cu X sau Y? Ești prost!
Opinie: Cred că votul tău pentru X este incorect pentru că…

Injurie/Verdict: N-ai votat? Ești prost!
Opinie: Consider că dreptul de vot trebuie exercitat pentru că…

Injurie: Mănânci căcat!
Opinie: Față de opinia dumneavoastră am rezerve. Asta pentru că…

Mic tratat despre piatră

Iar dacă piatra are un sens, ce spune el despre tine, cel care o ai, o arunci sau o primești? Pietrele mele ca dat, eu nu le arunc. Și nu arunc mai departe nici pietrele primite. Ci, din durerea loviturilor primite, le pictez. De la pietre învăț, odată pictate, să pun temelii. Să ridic diguri pentru a mă pune la adăpost de inundații, să ridic școli, să ridic spitale. Micuță, tihnită biserică în care să nu mă știe nimeni atunci când simt nevoia să mă retrag, îmi construiesc, de asemenea. Cu pietre astup găuri în drumurile rutinei mele, din pietre îmi ridic propriul castel… Și nu, nu mă tem că, din când în când, castelul se va dărâma. Că știu că alte pietre voi primi, alte pietre vor urma. 🙂

Tu ce faci cu piatra ta?

From Respiratii

Mic tratat despre vrajbă alcătuit din alte mici tratate

From Muze peste tot

Argument:
Învrăjbirea asta, ASTA la care am fost aduși și menținuti de atâta amar de vreme, doare.

Introducere
Câtă vrajbă, câtă vrajbă oriunde din orice, când, de când lumea și pământul, e nevoie în fiecare dintre noi doar de puțină uimire și ușoară indignare. Câtă vrajbă de când lumea și pământul și ce puțini sunt cei care o fabrică, o livrează gratuit și o cresc în fiecare ”client” în parte și ce mulți sunt cei care o primesc fără să știe că, primind-o, nu scopul propriu și-l ating, ci scopul LOR, al celor care ne vor învrăjbiți. Și nu ne vor în revoltă și nici în indignare și nici în uimire. Și ce ușor ar fi și ce simplu, vrajba să nu fie confundată nici cu revolta, nici cu indignarea… Dar, pentru asta e nevoie de uimire. Și de un banal dicționar explicativ al termenilor. [ Și de puțină beletristică, filosofie, istorie, geografie, muzică, teatru, dans, o carte sfântă…]. Și de Trăirea unui răsărit, unui apus…

Capitolul I
Mic tratat despre putere
Politica vrajbei noastre.

Capitolul II
Mic tratat despre putere politică
Țigara vrajbei noastre.

Capitolul III
Mic tratat despre politică
Puterea vrajbei noastre.

Capitolul IV
Al doilea și ultimul tratat despre putere politică
A vrajbei noastre.

From Muze peste tot

CONCLUZII
Nu, învrăjbirea nu e rezultatul tacticilor stafurilor într-o campanie electorală. Acel rezultat care pare a fi învrăjbire este, de fapt, atingerea unor limite ale toleranței electoratului. Învrăjbirea este dată de incapacitatea, pe termen lung, a celor creditați prin dreptul de vot la un moment dat (=electoratul) de a dezvolta o societate a bunului simț și a responsabilității sociale. Punctele culminante ale învrăjbirii se ating în campaniile electorale.

Nesfârșit

From Muze peste tot

Surse bi(bli)ografice:
John Steinbeck
Pink Floyd
Legea nr. 15/2016 privind modificarea şi completarea Legii nr. 349/2002 pentru prevenirea şi combaterea efectelor consumului produselor din tutun
Dicționar(e) politic(e)
Dicționar(e) explicativ(e) al(e) limbilor

Măcar o dată pe unde am mai fost

From Oameni lumina

Sunt oameni care poartă în ei o lumină aparte, oameni a căror lumină ți se arată, necunoscându-i chiar, dintr-un cuvânt, dintr-un gând pe care ajungi să-l citești aparent din pură întâmplare, așa cum a fost el – gândul-cuvântul – redat de emițător, într-un context sau altul, acel context fiind uneori chiar o rețea de socializare. O astfel de lumină – care te face să-ți dorești apoi să-l și cunoști pe cel care o poartă – a fost, pentru mine, cea întrezărită în persoana unui tânăr băcăuan, a cărui menire e în plină împlinire, iar o primă dovadă a acestei meniri în împlinire a fost hirotonirea lui, pe 24 iunie 2015, la Catedrala Romano-Catolică Sfânta Maria Regina din Iași. Numele lui este Mădălin Bărbuț (26 ani) și este, în prezent, vicar la Parohia Fericitul Ieremia Valahul din Roman.

L-am descoperit pe Mădălin Bărbuț undeva prin 2011, pe rețeaua de socializare Facebook. Nu mai știu – și nici relevanță nu cred să aibă – cine, cui a cerut „prietenia” virtuală. Ce știu însă fără nici o îndoială este că gândurile, cuvintele, fotografiile postate de Mădălin îmi apăreau, în „news feed”, încărcate cu lumină, iar urmarea citirii acestor gânduri era – și a rămas – un zâmbet pe chipul meu. Și un profund sentiment de admirație-respect.

From Oameni lumina

Căutări pentru regăsiri, în Africa: praf și duioșie

Până în vara lui 2015, când ne-am și întâlnit (după ce mi-am făcut curaj să-i mărturisesc că mi-ar plăcea mult să scriu, așa cum pot eu, puțin din povestea sa), am urmărit cu drag devenirea lui Mădălin prin postările sale în general și prin relatările sale scurte despre experiența trăită în Africa, în mod special. Pentru că Mădălin Bărbuț – pe atunci student la Institutul Teologic Româno-Catolic „Sf. Iosif” din Iași (absolvent, anterior, al Colegiului Național Catolic „Sf. Iosif” din Bacău) – a avut o experiență de șase luni (2012 – 2013) în Africa – Coasta de Fildeș, mai exact în localitatea Djebonova (sat de pe lângă orașul Boake).

„După primii patru ani de studii la Institut – a povestit Mădălin – se face un an de practică pastorală. Este vorba despre așa-numitul an Pastoral. Trebuia să alegem dacă rămânem în țară pentru a-l face sau dacă alegem străinătatea. Eu am ales străinătatea pentru că am simțit că am nevoie să întâlnesc noi mentalități și modul în care este perceput Dumnezeu în altă parte decât în țară. Am ales, așadar, Coasta de Fildeș…”.

Odată ajuns aici, Mădălin a luat la „pas” experiența sa, în strădania de a descoperi o lume mai puțin știută din care facem totuși, cu toții, parte, dar, se poate spune, și pentru a se descoperi pe sine. Despre această lume, despre acest colț de Africa, Mădălin ne spune: „Am călătorit într-o epocă în care am fost și noi. O lume surprinzătoare, cu mult praf la propriu pe de o parte, dar cu o viață liniștită, unde bărbații în general stau, iar femeile muncesc foarte, foarte mult. Legat de asta îmi amintesc că într-o zi m-a surprins cum doi bărbați s-au oprit pe drum să-i pună pe capul unei femei un lighean mare și greu, cu fructe, legume și ignam – un fel de cartof mare cât o sfeclă”…

Până la ajungerea „acasă” – „pentru că acolo a fost acasă pentru șase luni” – călătorii au fost nevoiți să treacă peste controale foarte serioase – „fuseseră revolte!” -, au fost întâmpinați totodată de oamenii din sat într-un mod cu totul înduioșător.

„La vederea unui alb, de fiecare dată, pe stradă, toți copiii vin să te înconjoare, să te atingă – povestește Mădălin Bărbuț. Un copil mi-a cerut un fir de păr de pe mână. M-a înduioșat. E înduioșătoare toată această întâmpinare a lor, curiozitatea amestecată cu ușoară teamă”…

Zi de zi, timp de șase luni, viața lui Mădălin pe meleagurile africane a însemnat un întreg proces în parcurgerea conștiinței/conștienței de sine. Nu i-au lipsit suferințele, fricile, dar nici bucuriile și împlinirile. „La o lună după ce am ajuns acolo, am fost nevoit să mă operez de apendicită. Mi-a fost tare teamă. Nu cunoșteam spitalul – spitalele arată groaznic! -, nu cunoșteam nimic despre actul medical de acolo. În plus, pentru că a trebuit să țin regim, cred că din 100 de zile, 90 am fost nevoit să mănânc numai orez, pentru că bucătăria lor, deși foarte gustoasă și variată, este foarte picantă. Mi-a fost foarte greu în acele zile. Pe de altă parte – își amintește tânărul vicar – am intuit în acei oameni o liniște aparte, personală, a lor. La o zi după ce am fost operat, m-am trezit cu oameni de acolo la spital. Îmi zâmbeau și atât. Nu spuneau nimic. Apoi am remarcat că, de fapt, această liniște este o caracteristică a lor: vezi oameni adunați în diferite locuri care stau împreună un timp destul de lung fără să-și spună nimic”.

Această liniște, precum și tot ce i-a fost dat să vadă și să trăiască lui Mădălin în prezența comunității Djebonova, el le-a „tradus” ca fiind simplitatea prin care acești oameni percep lumea: „Sunt niște simpatici. Dacă vorbim despre ei – a zâmbit Mădălin – cred că sunt niște oameni foarte calzi, asta și pentru că este foarte cald acolo unde locuiesc ei. Au o liniște a lor, iau viața ca atare”…

From Oameni lumina

Divinitate, ritualuri și percepții

Această liniște a oamenilor din comunitatea în care Mădălin s-a aflat – alături de încă un coleg de Institut – a regăsit-o și în modul în care ei participă la slujbe. „În misiune – povestește tânărul slujitor al lui Dumnezeu – am fost împreună cu încă un coleg, de lângă Iași. Există un preot romano-catolic român care este misionar în acea comunitate, de circa nouă ani. În fiecare zi mergeam și țineam Sfânta Liturghie sub un copac, în vreo casă sau în capelele lor”…

La Dumnezeu, ne explică Mădălin, oamenii de acolo ajung prin dans, astfel că pentru fiecare celebrare a lor, ei au un dans. „Au cumva dansul în sânge”. Fascinant (pentru noi) este și ritualul înmormântării, așa cum misionarul băcăuan l-a descoperit și ni l-a dezvăluit. „O înmormântare, la ei, durează trei zile, înmormântarea propriu-zis având loc doar sâmbăta, iar momentul este unul cu muzică și bucurie. Murise cineva chiar lângă locul unde eram noi stabiliți. Îmi amintesc că muzica a răsunat la propriu de vineri până duminică, zi și noapte. Înmormântările, la ei, sunt prilej ca rudele să se întâlnească, să-și facă daruri și să pună la cale viitoare căsătorii”.

Surprinzătoare și frumoase sunt și alte obiceiuri, cum ar fi cel al atașamentului și recunoștinței. „Ei iau viața ca atare, nu se plâng. Îmi amintesc că atunci când am ajuns acolo, toți ne întrebau ce le-am adus. Asta pentru că acolo este o mentalitate că dacă cineva îți oferă un lucru, se creează automat o legătură între tine și el. Iar dacă eu, cel care am primit ceva, îl respect pe cel ce mi-a dat, atunci acesta din urmă va avea mereu grijă de mine să nu mor de foame”, a povestit Mădălin Bărbuț.

Odată Anul Pastoral încheiat și cu acesta misiunea sa în Africa, Mădălin s-a reîntors la Institut pentru a-și finaliza anul cinci și șase de studii. Despre experiența de acolo, ne spune că i-ar plăcea să o repete, cumva. „M-aș duce oricând în vizită. Sunt conștient că acolo este o parte din mine. De altfel, mi-am propus ca în viață să trec măcar încă o dată pe unde am mai fost pentru a sta exact pe aceleași bănci și a mă privi”…

From Oameni lumina

Menire în continuă împlinire

Mădălin Bărbuț (26 de ani), vicar la Parohia Fericitul Ieremia Valahul din Roman, a absolvit în 2015 Institutul Teologic Româno-Catolic „Sf. Iosif” din Iași, iar într-o zi de marți, 24 iunie, a fost hirotonit la Catedrala Româno-Catolică „Sfânta Maia Regina” din Iași. Despre această zi, Mădălin mi-a spus: „A fost o Așteptare de 11 ani. Cu o zi înainte (de hirotonire, n.r) îți spui: mâine voi fi preot. Te întâlnești cu limitele tale pentru că ești om și ai mare încredere în Dumnezeu”. Prima slujbă, Mădălin a ținut-o pe 28 iunie 2015 în satul natal: „A fost… A fost foarte multă lume, au fost educatori, profesori, colegi, prieteni. Am simțit recunoștință”.

La întrebarea – pe care am știut că risc ridicând-o, pentru că eu, personal, nu mai aveam nevoie de vreun răspuns – de ce ai ales să fii preot, Mădălin a zis doar atât: „Știința (în sensul de rațiune, n.r.) nu poate răspunde la întrebarea de ce? am ales asta. Pentru că nu e de ce?, ci CUM?. E un sentiment care-ți oferă liniște. Alegem ceea ce ne face bine. Pentru mine, preotul rămâne omul Speranței. Și cu asta cred că am spus tot”.

From Oameni lumina

O mărturisire

Sunt oameni care poartă în ei o lumină aparte, oameni a căror lumină ți se arată, necunoscându-i chiar, dintr-un cuvânt, dintr-un gând pe care ajungi să-l citești aparent din pură întâmplare, așa cum a fost el – gândul-cuvântul – redat de emițător, într-un context sau altul, acel context fiind uneori chiar o rețea de socializare. Despre un astfel de om-lumină v-am spus.
Mărturisesc că am fost botezată și am rămas creștin-ortodox. E, poate, acest fapt un cu atât mai mare semn – pentru mine – că, dincolo de religia pe care fiecare o poartă, dincolo de culoare și alte asemenea criterii, gândul bun, comunicarea, liniștea interioară și respectul față de seamăn sunt temelii ale unei lumi bune, frumoase, cu iubire și pace…

FOTO: ARHIVA PERSONALĂ A LUI MĂDĂLIN BĂRBUȚ
Material apărut în cotidianul Deșteptarea în data de 19 februarie 2016