Category Archives: muzica mea
Lista cu dorinte
Si totuşi,
…am şi eu momentele mele de vulgaritate. Le simt de dimineaţă, din prima clipă în care deschid ochii si-mi arunc privirea la mobil să văd cît e ora. Şi-mi spun: “e clar, azi sînt vulgară, ce zi de căcat!”
 |
| From Neverending Praga, aprilie 2011 |
Nu mă pieptăn, nu-mi dau cu cremă pantofii, îmi pun cureaua anume la pantaloni şi, dacă am, şi o cravată, gesticulez, stau şi merg “băieţeşte”. Si-a naibii de treabă, îmi vine să înjur. Birjăreşte. Si chiar înjur: Ce ….. mea! Problema e că n-am! Ce alge, ce ocean, ce vacă, ce cîine, caca maca la oraca!
Cînd sînt, însă, aproape de toiul vulgarităţii mele, pe marginea de apogeu, se găseşte mereu cineva să-mi dea un brînci. Şi pentru că aterizez mereu pe cîte o metaforă, buful nu-i chiar buf! Spun mulţumesc, îmi pun o muzichie şi m-apuc de visat…
“Spaime şi scîrbe…
…în Las Vegas” este o poveste de care acum, dupa ce am citit-o, nu m-as mai putea lipsi. Fascinata de tot ce se numeste “counterculture” sau “contracultura”, cartea a reprezentat, desigur, un deliciu pentru mine – migdalele sunt atat de bune, desi amarui – motiv pentru care nu stiu cum as putea sa o definesc pentru a-i determina pe altii sa o rasfoiasca, macar. Mi-e teama ca, incercand sa-i spun pe scurt subiectul, voi esua lamentabil. Precum cei doi eroi, un jurnalist si avocatul sau, au esuat in cele doua misiuni teribile in care au fost trimisi, in Las Vegas…
Criticii spun despre “Spaime si scarbe in Las Vegas” ca este “cel mai bun roman despre deceniul drogurilor!”, “o carte cutremuratoare, senzationala, epocala!”. Eu spun ca e ocazia de-a experimenta in plan teoretic, parcurgand-o, gustul “surogatelor”. La final, ne-am da seama cat suntem de fericiti ca s-a intimplat totul, doar virtual! Este o poveste de care m-as folosi, probabil, intr-o campanie antidrog.
Povestea – “cu o puternica tenta autobiografica” – este spusa de Hunter S. Thompson (1937 – 2005), cel care a pus bazele “jurnalismului Gonzo”, “un stil de reportaj in care autorul se implica atat de mult incat devine personajul central al relatarii” (nota editorului). Cartea (aparuta la noi la Editura Polirom, in 2008) a fost ecranizata in 1998, avandu-i in rolurile principale pe Johny Depp si Benicio del Torro. Un “must see!”, vorba colegului meu Vlad. 😀
Recomand, ca si garnitura la lectura: Jefferson Airplane – White Rabbit, Bob Dylan – Mr. Tambourine Man, Brewer & Shipley – One Toke Over The Line, Rolling Stones – Sympathy for The Devil, Bob Dylan – Stuck Inside Of Moblie With The Memphis Blues Again, The Beatles – Lucy in the Sky with Diamonds, Grace Slick – Let it go
“Spaime si scarbe…” inainte,
in timpul
si dupa lectura 😀
Sound of silence
ROGVAIV
Mi-am încolăcit corzile vocale în jurul ochilor tăi goi
şi am zbierat precum un prunc abia ieşit din mamă:
“Noi cînd o să ne naştem?” am zbierat.
Privirea ta s-a-ncolăcit şi ea, în jurul coardelor mele vocale
şi din căprui, cum eram amîndoi,
ne-am transformat în Roşu şi Oranj
şi-n Galben ne-am ascuns pentru o clipă,
ne-am rătăcit prin Verde şi Albastru,
în Indigo şi Violet ne-am tolănit apoi
şi-am zăbovit aşa, încă o vreme, încolăciţi,
pînă-am uitat de ce-am zbierat şi apoi am plîns, şi-am chicotit,
şi i-am pîndit distraţi pe trecătorii cu privirea peste noi,
şi le-am îndeplinit cîte-o dorinţă…
…
Pasa Die Toten… si atat!
Mai bine in public, decît în culise
Încă o dată, concertul de aseară, pardon, concertele (Voltaj, Vama şi Zdob si Zdub) mi-au relevat faptul că, e mult mai bine în public decît în culise. Aveam de mult oarece bănuieli în legătură cu asta, am preferat însă, de fiecare dată, să ignor un astfel de gînd. În spatele scenei se dărîmă mituri. Ştiu, e cumplit de mult spus “mituri”… Este totuşi, motivul pentru care aleg să rămîn simplu spectator, deşi “legitimaţia” îmi permite acum, să trec dincolo de public.
În spatele scenei nu te întîlnesti cu artistul. Ci, cu omul aşa cum e el, nefardat. E dreptul lui, de altfel, ca în afara scenei să fie om. Care greşeşte, înjură, se bîlbîie, cască, se plictiseşte, strănută, tuşeşte, rîgîie şi tot aşa. După care brusc, pentru o oră sau două, pentru cîteva melodii şi cuvinte frumoase – aceleaşi, poate, rostite şi în faţa altui public, aceeaşi lecţie pe care un profesor o predă generaţiilor sale de învăţăcei – omul din spatele scenei devine artist.
Nu am gustat din plin, ieri, muzica celor de la Vama, nici pe cea a celor de la Zdob si Zdub deşi, ca de fiecare dată, au fost la înălţime. Nu am mai savurat ca altadată mişcarea scenică a artistului, nici atît de profund nu mi-a apărut mesajul de-a nu crede în aparenţe, nu am închis ochii şi nu mi-a venit să plîng sau să rîd sau să dansez ca altadată. Asta pentru că, “legitimaţia” permiţîndu-mi, am stat puţin, puţin de tot, şi-n spatele scenei.
Nu spun mai mult. Decît că, susţinătoare vehementă fiind a dreptului artistului de-a fi om, voi incerca să evit mental cel puţin, cît mai mult cu putinţă, de-acum înainte, culisele.
Background: Trupele Voltaj, Vama si Zdob si Zdub au sustinut joi, 9 octombrie 2008, (cîte) un concert extraordinar, cu ocazia “Zilelor Bacăului-Bacău 600”. La mai mare, băieţi!!! 🙂
Voltaj. Sunt cei care au dat startul unei atmosfere extraordinare in care Bacaul s-a scaldat pana dupa miezul noptii
Vama. Inconfundabili.
Tudor Chirila, in meditatia de dinainte de a urca pe scena. Recunosc, sunt mandra de pozica asta!
Zdubii, pe ale caror ritmuri s-au incins hore zdravene
Si cu asta ma mindresc, ce-i drept 🙂
In pasi de vals
Să simţi că te desăvîrşeşti. Întins la picioarele unui Univers desăvîrşit, la rîndul lui, sau înaintea ta, depinde de cum te raportezi tu la el, prin sau în sau de melodie, de conceptul în sine de “liric”, dulce beţie de cuvinte, ropote de aplauze, picături de ploaie sau lacrimi. Să simţi că poţi înghiţi Universul – în afara ta fiind – să-l recreezi apoi în tine, o dorinţă de mult tînjită, îndeplinu-ţi-se, astfel. Măcar că numai pentru două, aproape trei ore şi-apoi încă puţin, de cîte ori îţi vei fi amintit că poţi să o faci. În paşi de vals, “to the end of love”… Aproape că nu-mi vine să cred că totuşi, s-a întîmplat. Şi că am fost acolo.
Mulţumesc, Leonard Cohen
Bucureşti, 2008
Si ce daca
N-am sa scriu in seara aceasta. Am sa-mi afund nasul in sertarul meu cu ciocolata si-am sa degust amareala de cacao. Ma voi inchina apoi in fatza celei mai multe si mai mari si voi ruga cu narile amarate, un pic de ceara. Va trebui sa-mi epilez si eu gandurile mele sincere…
sa tot fi fost prin ’90 si ceva