Category Archives: ofurile mele

Hei, aici la noi…

Refuz. Pur şi simplu refuz să cred că “tinerii din ziua de azi” sînt mai inculţi, mai superficiali, mai vagabonzi, mai răi decît cei de ieri. Refuz, de asemenea, să cred, că pasiunea pentru frumos nu mai există sau că se perimează văzînd cu ochii, îmi interzic să cred că sîntem, în devenire -sau că am devenit deja – o naţie de proşti, stupizi şi ipocriţi. Nu sîntem nici măcar atît de agramaţi pe cît ne pretindem a fi…

Pentru simplul fapt că, acum (şi) on-line-ul ne arată (şi) astfel, nu înseamnă, zic eu, că am fost vreodată, altfel. Adică unii mai buni, alţii mai răi, unii mai superficiali, alţii mai pasionaţi, unii mai culţi, unii mai inculţi, unii mai sinceri, alţii mai ipocriţi…

Prea uman

La finele săptămînii trecute, cei aflaţi întîmplător sau nu, pe malul Lacului Bacău, au putut admira cîteva lebede, poposite în zonă – mi-a spus Gabi – prin noiembrie 2008. Nimic nou, nimic impresionant, poate, pînă aici. Este normal ca acolo unde sînt condiţii, să poposească, pentru iernat, lebede. Ineditul a constat în aceea că, pentru prima dată, păsările s-au arătat prietenoase faţă de oamenii noştri, pescari în mare parte. S-au apropiat de mal şi au acceptat chiar mîncarea pe care aceştia le-o aruncau… Povestea, mai pe larg, am relatat-o cu mult drag, aici

“Pescarii hrăneau un pui de lebadă – nu aruncau cu sticle si bolovani in el cum ne-am fi asteptat“, mai spunea Gabi, pe site-ul Centrului Regional de Ecologie Bacău.

Astăzi, am aflat că, între timp, puiul de lebădă este posibil să fi căzut pradă propriei naivităţi(?). Vestea am primit-o tot de la Gabi, care a aflat-o, la rîndul lui, din două surse. “Două persoane diferite mi-au spus că un pescar din grupul de “pelicani” din gura
canalului a reuşit să agaţe puiul cu o strună, de gît. A încercat să-l tragă pe
mal, din fericire, struna s-a rupt şi lebăda a scăpat. Cel mai probabil cu un
cîrlig înfipt în gît…”, spune Gabi.

Eu nu mai spun nimic. Nu e normal, nu e frumos, nu e uman. Sau poate, mă înşel, poate e prea uman. E prea în firea noastră să fim aşa.

Sau aşa

Asta da criză!

Nu vreau să vorbesc de criză. Nu de criza de care se tot aude în ultima vreme şi despre care nici nu ştiu mare lucru sau, mai bine spus, despre care nu vreau să ştiu mare lucru.

Poate pentru că, dacă e să fac un rezumat al celor 29 de ani ai mei de pînă acum, realizez că, în criză, sînt de cînd mă ştiu. Copil fiind, duceam lipsă de portocale. Am resimţit uneori, la şcoală, criza notelor bune. M-am confruntat, da, şi cu lipsa unui răspuns, adolescentă fiind, din partea celui de care m-am îndrăgostit. Nu mai pun la socoteală crizele financiare din timpul facultăţii.

Criză de rîs, de plîns, de nervi, de idei, de subiecte, de prieteni sau de timp…

Dimineaţă m-am trezit fredonînd “Iubire fără acte”. O ascultam în anii de liceu cînd, de fapt, am şi descoperit-o, la una din emisiunile de seară difuzate de postul de radio StarB. Şi, sorbindu-mi cafeaua, fredonînd şi rumegînd la versuri, m-a izbit: Asta da criză!!!

(Re)Ascultaţi…

Bunicu’

Bunicul meu a fost morar. Pe vremea războiului, se povesteste, toţi veneau la moara lu’ dom’ Victor. Le dădea pe gratis cîte un kil de făină, aşa, de-o mamăliga pe seară. Bunicu’ a ajutat la ridicarea micuţei Bisericuţe din Cot. Şi a ajutat să aducă lumina în sat…

Pe bunicu nu l-am auzit decat o singura data înjurînd: “ei, dracia dracului”. Ne-am uitat speriate, unele la altele, noi, “fetele lui Vecu”, cucuietele. Si-apoi am chicotit. Venea seara si ne lua pe toate trei, si mai tarziu pe toate patru-n brate si canta: “Are Vecu patru fete cucuiete”. Si noi radeam si ne ascundeam sub plapuma. Si inainte de culcare, ne citea cate o poezie: “Noi vrem pamant!” si “Un tren lung imi pare viatza”…

Bunicu’ avea cea mai buna inima din lume. Cea mai calda voce si cele mai frumoase maini… “Dom’ Victor e bun ca painea calda! E omul lui Dumnezeu!”

Si a fost. Pentru toti avea o vorba buna. Si pentru hoţ si pentru mincinos. Nu l-am văzut niciodată să uite să se închine. Se punea in genunchi, la marginea patului si se ruga. Cand se ruga bunicu’ era liniste-n casa…

Nu am sa pot vorbi vreodata, coerent, despre bunicu’. Pentru ca nu am cum. Pentru ca, de cate ori incerc sa spun ceva, mi se sfarsesc cuvintele…

Bunicu’ a murit cu cateva zile inainte de a implini 80 de ani, intr-o marti, 13 ianuarie, acum 11 ani. Il visez mereu.

Bunicule, mi-e dor, mi-e tare dor…

Cel mai frumos tango din lume, cu tine l-am dansat si-l fredonez de atunci, mereu…

Help!

Nu stiu din ce cauze, nu mai pot incarca poze de pe calculatorul personal, pe blog. Este de altfel, motivul principal pentru care mi-a pierit cheful de scris. 🙁 Ma poate ajuta careva cu vreo explicatie? De mentionat faptul ca, de pe computerul de la serviciu, de exemplu, pot uploada poze pe blog. Multumesc frumos anticipat si cu o bere, dupa…

Buchet

Dorurile mele sînt atat de multe şi de adînci că, în buchet adunate, n-aş avea cum să le cuprind. În primul rînd, sînt într-o permanentă stare de dor faţă de mine însămi, de mine cea de ieri şi de cea care voi fi să fiu mîine. Cu tot ce mă înconjoară, cu tot ce aud, văd, citesc sau simt, urît sau frumos, dependentă de tot ceea ce, frumos sau urît, simt, citesc, văd, aud sau îi înconjoară pe ceilalţi.

Si totuşi,

…am şi eu momentele mele de vulgaritate. Le simt de dimineaţă, din prima clipă în care deschid ochii si-mi arunc privirea la mobil să văd cît e ora. Şi-mi spun: “e clar, azi sînt vulgară, ce zi de căcat!”

From Neverending Praga, aprilie 2011

Nu mă pieptăn, nu-mi dau cu cremă pantofii, îmi pun cureaua anume la pantaloni şi, dacă am, şi o cravată, gesticulez, stau şi merg “băieţeşte”. Si-a naibii de treabă, îmi vine să înjur. Birjăreşte. Si chiar înjur: Ce ….. mea! Problema e că n-am! Ce alge, ce ocean, ce vacă, ce cîine, caca maca la oraca!

Cînd sînt, însă, aproape de toiul vulgarităţii mele, pe marginea de apogeu, se găseşte mereu cineva să-mi dea un brînci. Şi pentru că aterizez mereu pe cîte o metaforă, buful nu-i chiar buf! Spun mulţumesc, îmi pun o muzichie şi m-apuc de visat…

Mai bine in public, decît în culise

Încă o dată, concertul de aseară, pardon, concertele (Voltaj, Vama şi Zdob si Zdub) mi-au relevat faptul că, e mult mai bine în public decît în culise. Aveam de mult oarece bănuieli în legătură cu asta, am preferat însă, de fiecare dată, să ignor un astfel de gînd. În spatele scenei se dărîmă mituri. Ştiu, e cumplit de mult spus “mituri”… Este totuşi, motivul pentru care aleg să rămîn simplu spectator, deşi “legitimaţia” îmi permite acum, să trec dincolo de public.

În spatele scenei nu te întîlnesti cu artistul. Ci, cu omul aşa cum e el, nefardat. E dreptul lui, de altfel, ca în afara scenei să fie om. Care greşeşte, înjură, se bîlbîie, cască, se plictiseşte, strănută, tuşeşte, rîgîie şi tot aşa. După care brusc, pentru o oră sau două, pentru cîteva melodii şi cuvinte frumoase – aceleaşi, poate, rostite şi în faţa altui public, aceeaşi lecţie pe care un profesor o predă generaţiilor sale de învăţăcei – omul din spatele scenei devine artist.

Nu am gustat din plin, ieri, muzica celor de la Vama, nici pe cea a celor de la Zdob si Zdub deşi, ca de fiecare dată, au fost la înălţime. Nu am mai savurat ca altadată mişcarea scenică a artistului, nici atît de profund nu mi-a apărut mesajul de-a nu crede în aparenţe, nu am închis ochii şi nu mi-a venit să plîng sau să rîd sau să dansez ca altadată. Asta pentru că, “legitimaţia” permiţîndu-mi, am stat puţin, puţin de tot, şi-n spatele scenei.

Nu spun mai mult. Decît că, susţinătoare vehementă fiind a dreptului artistului de-a fi om, voi incerca să evit mental cel puţin, cît mai mult cu putinţă, de-acum înainte, culisele.

Background: Trupele Voltaj, Vama si Zdob si Zdub au sustinut joi, 9 octombrie 2008, (cîte) un concert extraordinar, cu ocazia “Zilelor Bacăului-Bacău 600”. La mai mare, băieţi!!! 🙂

Voltaj. Sunt cei care au dat startul unei atmosfere extraordinare in care Bacaul s-a scaldat pana dupa miezul noptii

Vama. Inconfundabili.

Tudor Chirila, in meditatia de dinainte de a urca pe scena. Recunosc, sunt mandra de pozica asta!

Zdubii, pe ale caror ritmuri s-au incins hore zdravene

Si cu asta ma mindresc, ce-i drept 🙂

Unghii negre, semn de carte

M-am îndreptat spre librărie hotărâtă să-mi cumpăr cartea pe care vineri nu am luat-o, nu ştiu exact din ce motive. Nu-mi amintesc nici titlul, autorul cu atât mai puţin, ştiu doar că vineri, pe măsura ce mă îndepărtam de librărie mă umfla plânsul că nu am luat cartea aceea. Ironia sorţii (sau nu), cartea mea pe care aş fi fost în stare să dau astăzi cu mult mai mult decat m-am abţinut vineri s-o fac, cartea mea, cum spuneam, dispăruse de pe raft. Nărăvaşă, m-am apucat de aruncat ochii pe rafturi,îin anumite momente pe doua rafturi deodată, ba chiar pe trei, pe patru – de parcă m-ar fi înzestrat natura cu mai multe priviri – dar cartea mea, evident, niciunde, pînă am simţit că izbucnesc în lacrimi, mai grav, că mă loveşte acolo, pe loc, între rafturi, o criză de isterie.

Librarii (vreo două la număr) s-au oferit să mă ajute. Ghinion, lipsa titlului, a autorului sau măcar a editurii le-au facut căutările zadarnice. Cel puţin, din descrierea copertei şi a celor cîteva cuvinte despre cartea mea, postate pe spatele volumului, le-au făcut pe ajutoarele mele să-şi dea seama măcar, despre ce vorbesc. Am plecat oftînd, fără cartea mea

Librăria mi-a oferit, totuşi, ceva. Nu am dat importanţă – de fapt nu am descoprit asta decît ajunsă acasă, pierdută în gîndurile mele, în treburile mele casnice, rufe puse la spălat, clătit vase, schimbat feţe de masă, fumuri de ţigară, cuvinte dintr-o altă carte… Ochii mei doi aruncaţi printre rafturi multe au zărit la un moment dat, nişte unghii negre, semn de carte. Erau ale unui tînăr, cu mîini nespălate, haine ponosite, pline de jeg, barba rasă şi nerasă, pantofi scofîlciţi. Involuntar, primul meu gînd a fost “a venit să fure”. Mi-am amintit insa, că hoţii de carte sunt prea puţini… “Şi totuşi! Nu strică să fiu puţin atentă”… Tînărul părea să manifeste interes pentru diverse titluri, le lua în palme şi, cu unghiile negre, semn de carte, le răsfoia atent.

Mi-am dat seama că sunt copleşită de prejudecată. Filmele mele preferate rămîn, totuşi, cele din care pretind că înţeleg că nu am voie să judec. Cu atît mai mult, numai dupa nişte unghii negre, semn de carte. Şi-o fi găsit eroul meu cartea lui? Dacă da, îi cer iertare…

Ma mai enervez si eu din cand in cand

Daca din cand in cand ai rasfoi dictionarele, s-ar putea ca, intamplator, sa-ti pice privirea peste un cuvant banal, gen “incompetenta”. Citind definitia – desi ai pretentia ca stii foarte bine semnificatia cuvantului – s-ar putea sa ti se intample ceva ciudat. Sa te regasesti brusc in acel banal cuvant, perimat, rasuflat, pervers etc. Regasindu-te, sa te sperii nitel si sa incerci sa iei atitudine.

Asta se va intampla insa, numai daca te cunosti suficient pe tine insuti si ai niscaiva pretentii de la tine… Daca nu, treci mai departe, la fel de ignorant ca si pina acum.

Dragi (anumiti) colegi jurnalisti, luati un dictionar! Undeva, la litera “i” este un cuvant: “incompetenta”. Spuneti drept, ce reactie ati avut citindu-i definitia?…

POST SCRIPTUM: mai aruncati un ochi si-aci
Parerea mea: Nu, nu am sa-i numesc incompetenti pe cei care nu sunt in stare sa-si gaseasca singuri subiecte. Am sa-i salut respectuos, insa, pe cei care reusesc, neasteptand vreun miraculos comunicat de presa. Asta, pentru ca ma cunosc suficient pe mine insami si am niscaiva pretentii de la mine…