Category Archives: STRIGĂTE

Lumină de sfârșit de vară

O să vă (mă) întrebați, pesemne, de ce, periodic, scriu despre Asociația Lumina. Pentru că da, postarea asta este din nou despre organizația amintită. Și-am să răspund simplu, simplu, simplu de tot: pentru că știu că la Asociația Lumina lucrurile se petrec atât de frumos și cu atâta sinceritate, de ani!, că devine o nevoie lăuntrică scrisul despre ele…

Lumină, așadar, (și) de sfârșit de vară!

From Muzele sustin!

În luna august 2015, echipa Asociației Lumina din Luncani, Județul Bacău – organizație care se ocupă de oferirea de îngrijiri paliative pentru câteva sute de copii și tineri cărora medicii le-au dat verdictul unor boli limitatoare de viață – a intrat într-o nouă etapă în implementarea curajosului proiect ”Îngrijiri paliative-măsuri integrate pentru incluziune socială”. Etapa ”job shadowing”. Asta înseamnă că grupele de specialiști în domeniul asistenței sociale din toată țara care, în prima etapă a proiectului, au participat la sesiuni de training în îngrijirea paliativă, au revenit în Bacău, pentru a trece de stadiul de teorie, adică pentru a vizita și vedea efectiv ce înseamnă, cum se oferă îngrijirea paliativă și ce efecte poate avea. Vizitele s-au petrecut chiar la Casa ”Lumina”, centru rezidențial care înseamnă ”acasă” pentru 22 de tineri cu dizabilități fizice și psihice severe, precum și la Hospice Casa Albert de la Luncani, acolo unde, numeroși copii și tineri (cu boli incurabile și care primesc îngrijiri paliative la domiciliu) din județ și localități învecinate, beneficiază, pentru câteva ore pe zi de activități recreative menite a le menține echilibrul emoțional în lupta cu boala.

From Muzele sustin!

S-au prezentat, astfel, participanților la sesiunile teoretice de training, desfășurate în cadrul proiectului până în luna august 2015, metode practice de terapie și terapii alternative pentru bolnavii cu boli limitatoare de viață. Printre ele, una dintre cele mai de succes furnizate de Asociația Lumina, în parteneriat cu CSE DECEBAL Bacău, este terapia asistată cu cai.

From Muzele sustin!

Metodologia de lucru pentru asistenţii sociali a fost trimisă către 23 de Direcții Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) din ţară, pentru studiu şi feed-back. În perioada următoare vom începe acţiunie de lobby şi advocacy pentru promovarea metodologiei, acţiuni care cuprind întâlniri cu reprezentanţi ai DGASPC Bacău, Neamţ, Vaslui, ai prefecturilor din Bc, Nt, Vs, ai Consiliului Naţional al Asistenţilor Sociali din România şi ai Asociaţiei Naţionale de Îngrijiri Paliative. DGASPC-urile din toate judeţele ţării au fost informate despre proiect şi peste 650 de persoane şi-au exprimat dorinţa să participe la programul de formare. De asemenea, DGASPC Drobeta Turnu Severin, jud. Mehedinţi a trimis o invitaţie pentru a ne deplasa noi acolo, având în vedere numărul mare de specialişti dornici să participe la training, anume 50 de persoane. Suntem fericiți de tot ce se întâmplă în cadrul proiectului,
toți ne-au felicitat pt ceea ce facem, unii ne-au mulţumit pentru că facem, iar alţii ne-au spus că şi-au dat seama că pot comunica mult mai bine şi că pot fi mult mai atenţi la cei din jurul lor. Participanţii de la sesiunea de job shadowing ne-au spus că după participarea la training, în luna iunie, sunt mai atenţi la nevoile beneficiarilor lor şi au mai multă răbdare
”, a spus Mara Matei, PR Asociația Lumina.

Vă reamintesc, proiectul ”Îngrijiri paliative-măsuri integrate pentru incluziune socială” este derulat de Asociația Lumina în parteneriat cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bacău în perioada martie 2015 – aprilie 2016, având ca arie de acoperire, practic, județele Bacău, Neamț și Vaslui. În cadrul proiectului, teoretic, 300 de persoane care activează în domeniul serviciilor sociale beneficiază de un program integrat de formare în furnizarea serviciilor de îngrijire paliativă, pregătire pe care, ulterior, o vor materializa în acordarea efectiv de astfel de îngrijiri copiilor și adulților aflați în faze terminale ale unor boli. Practic, numărul înscrierilor la sesiunile de formare a depășit numărul 600 de cereri!

Proiectul are o valoare de 758.890,66 lei, din care 683.017,79 lei finanțare prin Programul RO10-CORAI”, program la rândul lui finanțat de Granturile SEE 2009 – 2014 și administrat de Fondul Român de Dezvoltare Socială.

Nu ezitați să susțineți, să donați!

Alergăm pentru/din solidaritate cu Betania

From Muzele sustin!

Cum spuneam și zilele trecute și cum o spun de douăzeci de ani încoace de când ființează, pe echipa de la Asociația Betania din Bacău nu ai cum să fii invidios. N-ai timp de invidie, pentru că îți dorești să fii parte din ea, din echipă. În felul tău. Cu câte o donație, cu câte un articol, cu câte o vorbă bună cel puțin. Sau, cum o poți face la sfârșitul acestei săptămâni, mai exact pe 20 iunie 2015, de la orele 9.30, alăturându-te Ștafetei Solidarității!

În acest an, știți deja, Asociația Betania împlinește 20 de ani de activitate. Iar după o Zi a Porților Deschise despre care v-am mai povestit, iată, Betania organizează și invită comunitatea, la Ștafeta Solidarității, prin centrul orașului, între Palatul Administrativ și Primărie, pentru a purta mesajul simplu ”împreună, dincolo de ideologii și doctrine, putem face lucruri bune, lucruri care să conteze pentru semenii noștri. Împreună alergăm pentru a demonstra că nu ținem cont de diferențe, că ne înțelegem aproapele și dorim să-i fim alături. Împreună putem să reușim acolo unde nimeni nu a oferit vreo șansă”.

Vor purta acest mesaj frumos și de bun-simț, echipe formate din reprezentanți ai mediului politic și administrativ, oameni de afaceri, beneficiari ai proiectelor Asociației Betania și reprezentanți ai organizației.

Hai și tu! 🙂

Betania înseamnă, în 20 de ani, mii de beneficiari ai proiectelor Centrul de Integrare a Tinerilor, Centrul ”Delfinul” pentru Copiii cu Autism, Centrul Multifuncțional și Centrul de Recuperare, dar și beneficiari ai unor investiții concrete din partea Betania în educație, cultură, economie.

Rușine!

From Muze peste tot

Într-o zi, aparent fără motiv, un om mare a izbucnit, în plină stradă, în plâns.

Deodată, trecători copii necunoscuți l-au înconjurat și, cu dojană, i-au spus: Eeeei, dar un om așa de mare și plânge! Uite, ce urât ești! E rușine ca un om așa de mare să plângă! De ce îi superi și-i faci de rușine pe copiii tăi? Vaaai, ce rușine! Un om așa mare și să plângă!

Atunci, atunci ceva s-a întâmplat! Uitându-se la copiii aceia mulți, necunoscuți, care-l certau, neștiind ce să facă cu atâta rușine și de atâta rușine, omul mare, uitând aparent motivul pentru care a izbucnit în plină stradă în plâns, a început și mai tare să plângă. Să urle, să zbiere, să se rostogolească de atâta plâns…

Vești bune de la Asociația Lumina

From Muzele sustin!

Am avut marea, foarte marea bucurie de a participa marți, 19 mai 2015, la Hotel Decebal, la un eveniment pe care, cu toată sinceritatea v-o spun, îl așteptam de ani. Prietenii mei de la Asociația Lumina din Bacău, singura din județul Bacău și printre puținele din zona Moldovei care asigură servicii de îngrijiri paliative pentru copiii, tinerii și adulții aflați în faze terminale ale unor boli, au reușit, grație profesionalismului și dedicării lor, să ”pună mâna” pe o finanțare frumoasă, pentru implementarea unui proiect unic până acum. Proiect pe care l-au lansat marți.

Este vorba despre ”Îngrijiri paliative – măsuri integrate pentru incluziune socială”, implementat de Asociația Lumina în parteneriat cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bacău, proiect ce se derulează în perioada martie 2015 – aprilie 2016, având ca arie de acoperire județele Bacău, Neamț și Vaslui.

Pe termen lung, rezultatele implementării proiectului se vor vedea în creșterea gradului de acces la îngrijiri paliative a persoanelor diagnosticate cu boli incurabile, după ce, în perioada de implementare a proiectului, 300 de persoane care activează în domeniul serviciilor sociale vor urma un program integrat de formare în furnizarea serviciilor de îngrijire paliativă. De asemenea, prin proiect, 500 de studenți, viitori lucrători în domeniul serviciilor sociale, vor fi implicați în campanii de informare și activități de tipul ”Ziua Porților Deschise”. Concomitent, vor fi vizați 888 de copii și tineri cu boli în faze terminale, precum și familiile acestora.

Parcurgerea fiecărei etape din proiect va însemna, în final, cel puțin așa se speră, dezvoltarea unei metodologii privind furnizarea de servicii din sfera îngrijirilor paliative, metodologie care să poată fi implementată la nivel național.

Proiectul are o valoare de 758.890,66 lei, din care 683.017,79 lei finanțare prin Programul RO10-CORAI”, program la rândul lui finanțat de Granturile SEE 2009 – 2014 și administrat de Fondul Român de Dezvoltare Socială.

Vă rog, nu-mi mai loviți copilul!

Poate că aşa e, poate că nu am niciun drept să intervin în educația dată copilului său de un părinte. Cred, părinte fiind la rândul meu, că dreptul fiecăruia de a aplica metodele (considerate, asumate ca fiind) cele mai eficiente pentru pregătirea pentru viață a propriilor copii trebuie respectat. Am obligația, cel puțin morală însă, de a interveni atunci când educația pe care unii părinți o dau copiilor lor are consecințe imediate și pe termen lung asupra educației copilului meu. De aceea spun, vă rog, nu-mi mai loviți copilul!

Pentru mine – aşa am fost educată şi le mulţumesc părinţilor mei pentru asta! – principiul ”bătaia este ruptă din rai!” nu este valabil. Nu a fost niciodată. Consider că cel mai mare rău în devenirea cuiva este abuzul fizic și verbal la care a fost supus în copilărie, chiar dacă, poate, numai în primii trei-patru ani de viaţă. Nici măcar cu ”micile” urecheli sau ”pălmuțe” peste ”funduleț” sau peste mânuțe nu sunt de acord. Și mai cred că, de fapt, în sine, fără a o recunoaște, niciun părinte nu e de acord cu ele. Mi-e lesne să înțeleg, totuși, cât de greu este, ca părinte, să te abții de la mici urecheli și pălmuțe. Iar asta, tocmai pentru că sunt părinte. Și pentru că, cu durere și vină o recunosc, nu mi-a fost dat, vreodată, până la a fi părinte, să ating în anumite momente un asemenea grad al furiei încât să mă simt dominată de cele mai agresive porniri. La fel cum, la extreme, până la a fi părinte, nimeni, niciodată, nu a reușit să mă urce pe culmile fericirii… Cu greu, în anumite momente, cu greu, cu vină o recunosc, mă abțin din vreo ”urecheală” sau ”pălmuță”.

Iar acest ”cu greu” este tocmai ceea ce cer altora să respecte. Este modul meu de a-mi educa micuțul și… de a mă autoeduca. De aceea spun, vă rog, nu-mi mai loviți copilul!

From Neverending Praga, aprilie 2011

Pentru că: lovindu-vă copilul pentru motive pe care le găsiți întemeiate (eu zic că nu, nu sunt, nimic nu justifică un act de violență asupra a nimic și asupra nimănui!) în prezența copilului meu, mi-l loviți. Orice apostrofare a copilului dumneavoastră prin utilizarea unor cuvinte precum ”prost”, ”tâmpit”, ”nebun”, “gura mă-tii de copil!” etc. în prezența copilului meu este o jignire a celui din urmă. Nu mă înțelegeți greșit. Dar, dacă eu, ca părinte spectator la astfel de moduri de educare a copiilor mă simt lovită și abuzată verbal, un copil educat că ”nimeni, niciodată, nu are voie să te lovească, nici măcar mama și tata nu au voie!” cum se simte? După privire, după gesturi, spectator la un astfel de mod de ”educație” a unui alt copil, copilul meu se simte, la rându-i, bătut și jignit.

Nu intervin în modul nimănui de educare a propriului copil și am pretenția ca nici alții să nu intervină în modul meu de educare a copilului.

De aceea vă cer, nu vă rog, vă cer: încetați să-mi mai loviți și să-mi jigniți copilul!

Editorial, 31 iulie 2014, Ziarul de Bacau

Atunci cand neputinta doare

Sunt zile, le-ai trăit și tu, le trăiești poate chiar acum, când sensul lucrurilor ce “trebuie” făcute – pentru că așa scrie în contractul tău semnat cu alții – deviază. Sunt acele zile în care, de fapt, sensurile lucrurilor semnate prin contractul tău cu tine însuți deviază. Te trezești un mim al acestor sensuri și ți-e greu să joci jocul ăsta, mim, și nu-ți dorești, în acele momente de deviere, decât să se termine odată jocul ăsta în care fără să vrei te-ai prins, dar din care îți place totuși să fii parte pentru că e o provocare, nu-ți dorești, spuneam, decât să ieși (și de data asta!) învingător. Să mergi mai departe.

Știi despre ce vorbesc, nu-i așa? Vorbesc despre acele periodice mimări ale liniștii, calmului și păcii din interior, când, de fapt, în afara ta sunt furtuni, uragane, războaie. De care îți pasă. În acele zile ai o conștiință mult mai profundă și dureroasă a neputinței tale în fața lor, a celor din afară – furtuni la propriu, uragane, războaie – pentru că nu le poți înțelege și, printr-un “like” sau “share”, ești conștient că nu le poți opri.

Scriam cândva, într-una din zile ca acestea: În ultima vreme, cineva drag și-a pierdut pe cineva drag, cineva drag se luptă să învingă o boală crâncenă, cineva drag se supără pe mine, cineva drag sună în miez de noapte că a avut accident de mașină, cineva suferă de prea multă iubire, dar ce spun eu, lista e lungă… Printre acestea, zilnic, povești de semeni necunoscuți, dar săraci, ori cu ciocane, topoare, sinucideri, violuri și copii abandonați îmi sunt depănate din cel puțin trei surse, telefoanele sună, voci de la capătul firului invocând datorii, banii nu-s, continuă tu…

From Diverse

Când, în acele zile, ai o profundă conștiință a tuturor acestor reale și metaforice furtuni, atunci deviază sensurile lucrurilor care “trebuie” făcute odată cu semnarea vreunui contract. Cu cei din afară și cu tine. Pentru că, ziceam atunci ca și acum, peste toate, peste toate acestea este și povestea mea! Ceea ce este exclusiv al meu, ce ține de mine, de trăirea, de iubirea, de casa, de familia, de viața mea…

Și-atunci, joci mim.

Și revin la gândurile mele și justificarea mea de “a fi” din acele zile pe care le-ai trăit și tu. Pe care, poate, le trăiești chiar acum: “Unde să scuip toate acestea și cui și cu ce folos? Le leg fedeleș, le bag în mine și le diger. Înghit – groaznic, amar gust – îmi casc ochii a zâmbet, îmi pun un cântec pe buze și merg mai departe. Lăsându-mi mereu un braț liber pentru cel ce vrea să-mi țină sau să-i țin de urât… Cu un desen, cu o poezie, cu un parfum de floare, cu lapte cu mămăligă, cu un cîntec, cu o cafea, cu un banc bun, cu iubire, cu speranță, cu un concert, cu o vorbă bună, cu un bulgăre de zăpadă, cu o carte, cu un film, cu un sărut, cu o îmbrățișare, cu o încurajare, cu o naștere, cu un botez, cu o aniversare, cu o excursie, o vindecare”.

Continuă tu!

Editorial, Ziarul de Bacau, Bacau, 2014
Foto: Madalina Rotaru. Artist: Galina Borrisova(Bulgaria), in spectacolul “anti – Gone – It’s me”, câștigătoarea, alături de românca Gina Șerbănescu, dramaturg și critic de dans, a celei de-a doua rezidențe “E-Motional: rethinking dance” desfasurate la Centrul de Cultura “George Apostu” Bacau, 2014

Tu cum simti Craciunul?

În urmă cu un an, în drum spre Iaşi, pe înserat fiind, un orăşel ornat până la refuz de beculețe țiuitoare și strident luminoase, colorate, de Crăciun, ar fi rămas pentru mine un orășel banal, dacă prin geam n-aș fi zărit un om cu o pungă albă de un leu, cu portocale, făcându-și cale prin mulțime și zăpadă, cu ajutorul unui baston alb… Am realizat, în acea secundă, că atât de ”enervantele” pentru unii dintre noi ”melodii – țiueli” ale beculețelor luminoase care ornează iarna orașele, pentru alții sunt fiorul Sărbătorilor de Iarnă. Unii simt cu ochii, alții cu auzul, pentru alții mirosul este simțul suprem, iar pentru unii, atingerea… De atunci, acel orășel a devenit pentru mine un Punct turistic. Plecând de aici, de aveți răbdare și fior de sărbătoare, vă invit, în cele de mai jos, să citiți o mică poveste…

(Mari BUCUR, Cutiute)

Nu-l pot vedea pe Moș Crăciun, nu pot vedea luminițele și globurile care le ornează casa, școala, orașul. Crăciunul, cu toate ale lui calde și sfinte, îl pot totuși… auzi. Aceasta însă, și cu ajutorul nostru, pentru că veniturile foarte modeste ale familiilor lor nu-i poate lăsa pe micuți să simtă bucuria, cu adevărat, a Crăciunului. Este povestea lui Fernando si a Corinei, doi copii nevăzători, extraordinar de frumoși, deștepți și ambițioși, din comuna Nicolae Bălcescu, județul Bacău.

(MARI BUCUR, Tablouri de iarna, Panze)

Ei au opt ani și sunt elevi în clasa întâi la Centrul ”Norocelul” din cadrul Asociației ”Sprijin pentru Părinți” Bacău, coordonat de un om minunat, psiholog Adriana Roșu. Zi de zi, ei fac naveta pentru a nu rata nimic din cele ale învățăturii, părinții, deși cu o situație financiară extrem de modestă, știind cât de importante sunt ”de-ale învățăturii” pentru copiii lor. Iar lor, copiilor, le place învățătura.

(Mari BUCUR – Felicitari, 3 dimensiuni,A5, DL, A6)

Văzându-i zi de zi, zi de zi, artista plastică Mari Bucur s-a îndrăgostit de ei. Și mi-a scris, într-o zi, un e-mail… Cum că ar vrea tare mult să-i ajute, simțind nevoia de a le dărui, de Crăciun, acestor copii absolut minunați ceva care să-i bucure cu adevărat. Și să ne sfătuim, cumva, cam cum ar trebui să procedăm și care ar fi acel dar care i-ar face pe micuți să simtă, din plin, că e Crăciun…

(Mari BUCUR – Felicitari)

Cu sprijinul doamnei Adriana Roșu, am descoperit: copiii sunt îndrăgostiți de povești și de muzică – firește, nu-i așa? Iar câteva materiale audio, în acest sens, ar fi un cadou minunat pentru ei. Atâta doar, copiii nu au la ce să asculte un CDDouă aparate radio-CD și niște CD-uri cu povești/colinde ar fi, am ajuns noi la concluzia, cadourile pe care acești copii minunați, Fernando și Corina le merită! Pentru aceasta, însă, avem nevoie de ceva mai mult sprijin. Astfel ne-a venit ideea:

(Mari BUCUR, Tablou de iarna – panza)

Mari își pune la bătaie tablourile si felicitarile realizate din dragostea ei pentru copii, iar Mădălina, adică eu, – poeziile pentru copii. Dacă găsiți că povestea lui Fernando și Corina, atât cât am putut eu să v-o spun aici, în câteva cuvinte, se poate transforma într-un vis frumos de Crăciun pentru ei și pentru voi, vă mulțumim! Și dacă vă plac și tablourile lui Mari și poeziile mele pentru copii, vă propunem un târg: să le cumpărați, iar noi, cu banii, cu dovezi la vedere, vom achiziționa pentru Corina și Fernando aparatele de radio cu CD, plus CD-uri cu povești și muzică, în funcție de fondurile strânse.

O cutiuță fermecată de-a lui Mari este 180 de lei si poate fi achizitionata de la Galeriile Frunzetti din Bacau, la alegere. Un tablou de iarna – panza costa 200 lei, iar preturile felicitarilor sunt 2 lei – 5 lei – 7 lei.

O cărticică La un pahar de rouă, 20 lei. Mai am zece volume pe care îmi doresc, astfel, să le transform în cadouri de Crăciun pentru Corina și Fernando.

Dacă vreți să fiți alături de noi în această campanie, ne puteți contactata aici sau printr-un mesaj pe FB, până pe 21 decembrie, pe mine pentru carticele, pe Mari, pentru minunile ei… 🙂

Vă mulțumim! 🙂

Aceasta nu este o poveste

NOTA: (ne)Povestea lor e mereu aceeasi, dar de fiecare data altfel. Aceasta “nePoveste” a fost publicata in luna iulie 2012, in editita tiparita a Ziarului de Bacau. Am incercat sa o redau ca atare, asa cum mi-a fost ea dezvaluita de insusi personajul principal. Multumesc pentru realizarea acestui material, tanarului din poveste, Centrului de Prevenire, Evaluare si Consiliere Antidrog Bacau si colegilor mei de redactie. 🙂

ACEASTA NU ESTE O POVESTE

“Fara dragostea parintilor mei, as fi fost distrus”, isi incheie confesiunea un tinar din Bacau de 25 de ani, aflat ca multi altii, in lista beneficiarilor de servicii speciale oferite de Centrul de Prevenire, Evaluare si Consiliere Antidrog (CPECA) Bacau. Iar pentru ca este unul dintre “multi altii”, numele sau nici macar nu este important. “Deocamdata, cel putin, pentru ca dupa ce ma voi recupera, imi doresc ca prin implicarea directa in campanii de prevenire antidrog, sa devin un exemplu pentru cei din jur; unul la care sa priveasca bine si sa ia aminte citi mai multi dintre cei tentati vreodata sa incerce sa consume droguri”, ne spune chiar tinarul. A vrut sa ne spuna povestea lui din acelasi motiv: crede in puterea exemplului si spera ca odata citita viata lui, aceasta sa-i puna pe ginduri pe cit mai multi: pe consumatori sa-i faca sa aiba curajul sa-si recunoasca problema pina nu e prea tirziu – “doar asa poti spera ca te vei vindeca” – iar pe cei tentati sa consume vreun drog, sa nu sa se lase prada ispitei.

Un fum de marijuana

“Totul a inceput de la o tigara de marijuana, in urma cu aproximativ patru-cinci ani. A fost pura curiozitate si consumam foarte rar. Imi placea starea, nimic mai mult. Apoi au aparut coffee-shop-urile. Am zis ca sa incercam, auzind ca sint legale si similare ca efecte”, si-a inceput istoria de consumator de droguri, tinarul bacauan. De aici nu a mai fost decit un pas pentru ca viata lui sa capete alte directii. Fiind accesibile si dindu-i “o stare de bine”, de la consumul “foarte rar”, a ajuns imediat la “rar”, “des”, “din ce in ce mai des”, “zilnic”, “de mai multe ori pe zi”. Consuma peste tot, ne-a marturisit. Iesea de la serviciu – tinarul din poveste este angajat – si pleca sa “ia ceva”. “In parc, la insula, in cluburi, la piscina, in padure, in case «bintuite» – toate aceste locuri sint bine cunoscute de cei ca mine. Am ajuns sa consum si la volan”, a povestit tinarul o poveste stiuta prea bine, din pacate, nu de zeci de adolescenti si tineri, ci de sute, ne-o spune tot el. A reusit sa se ascunda la serviciu, a reusit sa nu dea de banuit acasa. “Dar ma simteam vinovat. Pe de alta parte, eram sigur ca «de a doua zi» voi putea sa ma las”, ne spune.

“A doua zi”

Acea “a doua zi” a venit in urma cu un an. Numai ca ea a devenit “a doua zi” dupa numeroase recaderi. “Acum un an am realizat ca am, de fapt, o problema. Am renuntat sa mai consum, dar, la scurt timp, in urma unei depresii, am inceput din nou. Mi-am zis ca pot rari consumul. N-am reusit. Atunci mi-am dat seama ca trebuie sa fac ceva”, marturiseste bacauanul. Atunci a iceput sa realizeze si ca toti banii cistigati la serviciu se duceau pe droguri, ca aspectul lui, pe care altadata punea pret, nu mai conta. Nu-l mai interesa ce imbraca si cum arata. “M-am apucat de alcool. Am zis ca e mai sanatos. Din mai rau in mai rau, insa: am ajuns sa-mi dau banii pe amindoua. Incepusem sa constientizez ca am probleme tot mai mari de memorie si ca eu, vorbaretul de altadata, nu mai stiam sa ma exprim. M-am speriat. Si am inceput sa caut, disperat, dupa ajutor”, isi continua istorisirea, tinarul de 25 de ani.


Lupta cu sine, dependenta de droguri si dependenta de dragoste

Consumatorul al carui nume nu conteaza – “spuneti-mi voi, cum vreti!” – a inceput, la propriu, lupta cu dependenta de droguri in urm cu aproxiamtiv doua-trei luni. A realizat insa ca este greu sa duci lipsa aceasta de unul singur. Si si-a identificat o alta dependenta. Buna de data aceasta. Dependenta de dragostea familiei sale. “Mi-am facut curaj si intr-o seara, am spus parintilor mei ca am o problema. Mi-a fost teama, mi-a fost rusine, totodata. Stiam cit rau le voi face. Pe de alta parte, simteam ca ei sint principalii oameni din viata mea care ma pot ajuta. Au ramas socati. A doua zi insa, au venit cu mine la Centrul Antidrog, hotariti sa lupte impreuna cu mine. Am avut dintotdeaua din partea familiei, tot ce am avut nevoie. Nu am ce sa reprosez parintilor. Imi reprosez, totul mie. Fara dragostea lor insa, fara intelegerea lor, as fi fost distrus”, ne spune dependentul. La CPECA Bacau a inceput sa redevina el insusi. Greu, dar progreseaza. “De doua ori pe saptamina vin aici. Si incep sa simt ca ma vindec. Nu sint inca recuperat. Dar am ajuns la stadiul la care pot trece pe linga vinzatorii de droguri fara sa intorc capul spre ei. Si ma pot abtine de la consum . E greu, dar, cu sprijinul pe care l-am gasit aici, la Centru, stiu ca ma voi recupera”, ne spune hotarit, cinstit, tinarul consumator.

“Nu va mintiti singuri!”

Nu vrea sa se autovictimizeze. Nici sa spuna lucruri care nu i s-au intimplat. “Eu sint un caz fericit. Nu am avut, vreodata, nevoie de internare sau dezintoxicare. Nu mi-am pierdut serviciul. Dar m-am mintit pe mine insumi. Copii, parinti, nu va mintiti de unii singuri! Cel mai bine este sa nu incerci niciodata. Dar daca ati ajuns totusi, consumatori de droguri, nu va mintiti ca va puteti lasa singuri!”, ne spune. Si ne izbeste: “Intr-o zi, doua fete de 12-13 ani, in fata unui magazin de droguri, se intrebau ce «cadou» sa cumpere unui prieten, de ziua lui. Am ramas socat“, a spus scurt, tinarul. Dupa ce se va recupera, isi va finaliza, printre altele, studiile universitare pe care, la un moment dat al vietii sale, n-a mai reusit sa le termine, ele devenind neimportante in fata “unei false stari de bine de citeva minute pe zi” si a unui calvar de citiva ani. La Centrul de Prevenire, Evaluare si Consiliere Antidrog Bacau, tinarul al carui nume nu conteaza – “spuneti-mi cum vreti voi!” – a ajuns cautind pe internet “solutii de scapat de dependenta de droguri”. “Am ajuns aici si sint fericit!”.

“La țigani”

NOTA: Material documentat si scris de mine (Mădălina ROTARU) si aparut, din cauza unor probleme tehnice care nu au permis publicarea on-line, exclusiv in editia tiparita a ZIARULUI DE BACAU, joi, 21 iunie 2012. MULTUMESC pentru sprijin domnului Andre Muit, președintele Asociației Betania din Bacău, voluntarilor olandezi, copiilor de tigani din Izvoare si, desigur, colegilor mei de redactie

“La țigani” sau despre puterea vindecatoare a unei “vacante” petrecute la Casutele Sociale din Izvoare, cartierul blamat al Bacaului

“Vindecarea – în primul rând cea sufletească – poate veni când și de unde nu te aștepți. Pentru noi, vindecarea a venit din acest loc” – sunt cuvintele unui grup de olandezi, femei și bărbați, aflat de câteva zile în Bacău. “Acest loc” nu reprezinta însă, nici pe departe, orașul în sine, cu străzile lui asfaltate, trotuare noi, instituții de cultură, mall-uri, cinematografe, parcuri cu flori și oameni bine îmbrăcați și nu reprezintă nici frumoasele lui împrejurimi. “Acest loc” este cartierul Izvoare, “ghetoul” “Casutele Sociale”, un loc cât se poate de real, populat de adulți pentru care conceptul de “se poate mai bine de atât” este aproape în totalitate compromis și de copiii lor pentru care acest concept este o necunoscută. Despre rostul și – paradoxal – frumusețea vieții pe care le găsesc în “acest loc” câțiva olandezi – numiți “voluntari” aici, dar apelați ca “boschetari” și “narcomani” în țara lor și despre bănuiala unor copii a ideii de “mai bine” este vorba în toată această de mai jos aparent incredibilă, dar cât se poate de adevarată poveste a anului 2012.

From Jul 20, 2012

De câteva zile, “ghetoul “Căsuțele Sociale”, cartierul Izvoare, municipiul Bacău, România 2012, freamată. Printre gunoaie și mirosuri înțepătoare într-o parte, clowni caraghioși cu nasul roșu “se fac de râsul” zecilor de copii care nu doar că nu au mai văzut vreodată așa ceva, dar care n-au avut vreodată habar de asta, iar femei și bărbați care vorbesc pe altă limbă le descoperă farmecul jocului, le construiesc șotroane și-i învață să bată, a fericire, din palme. În altă parte, tot pe altă limbă, alți bărbați, hotărâți, lucrează de zor, umăr la umăr cu locuitorii sărăcăcioaselor căsuțe. Ridică noi încăperi, vopsesc pereți, construiesc adăposturi pentru purcei și găini. Casnicele, mai vesele ca niciodată, deretică în jur și nu se opresc să se tot minuneze de ceea ce li se întâmplă.

From Jul 20, 2012

Cam aceasta este atmosfera, în aceste zile, “în ghetou”. Cei de vorbesc pe alta limba sint 14-15 olandezi, iar gazdele lor, țiganii de la Căsuțe. Împreună descoperă sau redescoperă sensul propriilor vieți, olandezii – oaspeți și țiganii – gazde făcând deopotrivă parte din categoria persoanelor marginalizate la ele în țară. Concret, grupul de olandezi – aflat pentru a doua oară “în vacanță la Căsuțe”, cum ne-a mărturisit liderul, Barry Jansen – este alcătuit din “oameni ai străzii” și dependenți de droguri dintr-un orășel din Olanda. Iar viața lor bate, la fel ca și a locuitorilor din Izvoare, filmul: olandezii au venit în Bacău, la Căsuțele Sociale, pentru… recuperare. Metodă care se dovedește a fi de un real succes. Concomitent, locuitorii de la Căsuțe descoperă noțiuni ca “nediscriminare”, “munca în echipă”, “prietenie”, “auto-sprijin” sau “self-support”.

From Jul 20, 2012

“Văzând ce-i aici, îmi dau seama de cât de bogat sunt!”

Acestea sunt cuvintele rostite cu patos, dar și cu noduri în gât de către Theo, “timidul grupului” de olandezi, cum îl caracterizează Barry. Theo, în vârstă de 42 de ani, a ajuns în urma cu doar câteva luni, după câțiva ani de decadență psihică și dependență de alcool, beneficiarul unui inedit program de protecție socială tip “Self-support” și care în prezent este derulat în colaborare olandezo-română la inițiativa și sprijinul necondiționat al președintelui Asociației Betania din Bacău, Andre Muit. Povestea lui Theo, pe care el a acceptat să ne-o împărtășească pentru a o duce mai departe, nu este, culmea!, necunoscută pentru atâția alții din toată lumea, dar este, de buna seamă, impresionantă prin particularitățile ei.

“Am avut o soție pe care am iubit-o, am o fiică nemaipomenită, am avut o casă minunată și un serviciu foarte, foarte bun, în constructii (sudor, n.r.). Am avut însă un accident de muncă în urma căruia m-am ales cu o afecțiune la un genunchi. Nu am mai fost primit din această cauză, la slujbă. Toate acestea s-au întâmplat în urmă cu circa șapte ani. Am intrat în depresie, abandonându-mă, cu sticla de băutură în mână, televizorului. Inevitabil, a apărut divorțul și am ajuns în stradă”, ne-a povestit timid, îngândurat, dar cu deschidere, Theo. În urmă cu trei luni, olandezul a intrat în programul special de tip “self-support” pornit practic și derulat de… oameni ca el: oameni ai străzii și dependenți de droguri și care au pus singuri bazele unui adăpost de noapte, acolo, în orașul lor, Nijmegen, Olanda. “Pentru prima dată după mulți ani, am redescoperit la adăpost încrederea în mine, atâta deschidere și înțelegere și apreciere pentru cine și ce sunt nemaiprimind de ani, de la nimeni. Eram distrus psihic, intrasem într-o depresie cumplită și nu-mi înțelegeam menirea pe pământ. Știți– și buzele îi tremură – niciodată n-am avut, până la acești oameni de la adăpost, încredere în mine sau în cei din jur. Viața este foarte greu de înțeles atunci când, odată ce te-au adus pe lume, părinții nu te învață cum să-i faci față…”, ne-a spus Theo. Și a continuat, neașteptând întrebări, neîncercând să caute justificări sau vinovați pentru anii petrecuți în stradă: “Barry mi-a propus să vin împreună cu cei care au fost și anul trecut aici, la voi. Odată ce am călcat în acest cartier, cunoscându-i pe acești oameni și văzând ce-i aici, îmi dau seama, de fapt, de cât de bogat sunt. Mi-am regasit utilitatea, ajutând și înțelegând acești oameni. Aici mă vindec!”.

Da, incredibil, aici se vindecă Theo, aici, se vindecă 14-15 olandezi numiți la ei acasă, cu tenta peiorativă – cum sunt numiți de altfel, peste tot în lume, cei cu probleme similare – “boschetari” și “drogați”. Și da, incredibil, ei îi vindecă cumva pe locuitorii din cartierul de căsuțe sociale.

From Jul 20, 2012

“Self-support” sau drumul spre vindecare

Despre programul special de protecție socială în care se află în țara lor olandezii voluntari în țara noastră, ne-a vorbit, înainte de Theo, evident, Barry. Barry cel de 17 ani în stradă și care, în urma cu vreo trei ani, a simțit că trebuie să facă ceva pentru a găsi un rost. Un rost al lui și al câtorva “prieteni de trotuar”. “Ne-am «răzvratit» împotriva sistemului și ne-am zis: suntem mai mult decât niste boschetari. Dar cum să te pui cu societatea, cu autoritățile, când, odată ce ai ajuns în acest stadiu ești tratat ca paria? Era clar că trebuie să ne regăsim singuri resursele”, ne-a mărturisit Barry. Au căutat soluții și au găsit. O clădire dezafectată de la marginea orașului. Au început să lucreze umăr la umăr pentru a o transforma în adăpost de noapte. “După o vreme, autoritățile locale, văzând că se poate să ne autogospodărim, ne-au oferit un spațiu în centrul orașului, actualul adăpost de noapte al oamenilor străzii”, povestește Barry, administratorul însuși al centrului. La început au fost patru-cinci, au ajuns opt, iar acum se extind ca grup și beneficiari totodată ai propriului program, la 15-16 persoane. O persoană locuiește efectiv în adăpost, ne explică Barry. Ceilalți vin, pleacă, fiecare având atribuțiile sale specifice: unii se ocupă de curățenia adăpostului, alții de îngrijiri medicale – “știți, pentru oameni ca noi, sănătatea lasă de dorit” – orice ar face însă, fac împreunî și întru propriul sprijin. “Se numește «self-support». Ne autofinanțăm, desfășuram tot felul de activități, strângem bani pe care-i investim în alte activități și tot așa. Ne căutăm rostul, ne redescoperim. Așa am ajuns și aici. Pentru a ne ajuta, ajutându-i și înțelegându-i pe alții. Iar pentru asta îi mulțumim domnului Muit, cu care colaboram tare frumos”, ne mărturisește Barry.

From Jul 20, 2012

“La țigani”…

In Izvoare, la Căsuțe, parte din grupul de olandezi prezent acum (15 persoane care vor sta până la finele lunii iunie) a ajuns la inițiativa președintelui Asociației Betania Bacău, Andre Muit, prima data, anul trecut. “Am fost atât de impresionați de condițiile de trai și modul de viață ale acestor oameni, că ne-am regăsit puterea de a crede în noi înșine, prin nevoia de a-i ajuta pe ei. Suntem ca în vacanță aici, dacă vreti. În ciuda tuturor lucrurilor, acești oameni ne-au primit cu bucurie și s-au arătat fericiți să lucreze umăr la umar cu noi pentru a-și renova cât de cât adăposturile. Iar copiii… Copiii sunt adorabili. Politicoși, isteți, afectuoși. Nu avem probleme cu nimeni de aici. Ne-am împrietenit și suntem fericiți. Pentru că ne ajutăm pe noi și îi ajutăm pe ei”, ne-a mărturisit Barry cu toată sinceritatea și vădit mulțumit de el însuși, de prietenii lui olandezi și mai nou prietenii lor țigani din Izvoare.

From Jul 20, 2012

O lecție

Pentru această lecție, toate mulțumirile “personajelor” din poveste merg spre Asociația Betania din Bacău și voluntarii ei. “Faptul că cei care au simțit pe pielea lor ce înseamnă să fie marginalizați au arătat atâta deschidere în a se implica într-un proiect în care să lucreze tocmai cu oameni marginalizați, pentru mine este o mare realizare. Aplecându-ne asupra lor, persoane cu situații similare, deopotrivă copii și adulți, pot fi recuperate. Iar exemplele vorbesc de la sine. Sunt fericit că proiectul ia amploare și că deja pentru luna august s-a anunțat pentru ajutor la Căsuțe un al doilea grup de voluntari olandezi aici – persoane marginalizate acolo”, ne-a spus Andre Muit, președintele Asociației Betania Bacău. Acum, chiar acum, în Izvoare, la Căsute, olandezi și copii de țigani amenajează cu zâmbetul pe buze, bătând din palme și învârtindu-se în dansuri în pauze, un șotron. Pe care, împreună, vor învăța să-l joace. Pentru două săptămâni acum și alte două în august și poate și la anul și peste doi sau trei, pentru câteva ore pe zi, oameni aparent fără identitate din Nijmegen, un oraș din Olanda și din Bacău, România, trăiesc o lecție incredibil de banală de viață: aceea că oamenii, pretutindeni, sunt de fapt, la fel, toți cu aceleași lăuntrice nevoi: de a iubi, a fi iubit, a dărui.

Insula Sperantei

Multe, tot mai multe strigate de ajutor aud in jurul meu. Prea multe pentru a ma putea preface ca nu le aud. Iar fiecare strigat in parte e atat de sfasietor!

Sa fim oameni este una din insulele de speranta pe care acesti oameni cu strigate cumplite au naufragiat… Sa fim oameni, sa le citim povestile, sa le dam mai departe, sa-i ajutam! Putem face asta, nu-i asa? 🙁