Ne-am regăsit vreo șapte zile (și tot aîtea nopți!) – cuminți, dar nu foarte, cum ne spune mama, să fim, încă de cînd eram nebuni de facultate – în povestea noastră cu nume Vechi, de Vamă.
Ne-am zbînțuit sălbatici pe plaja de la Stuf,
ne-am alintat tălpicile, genunghii, palmele și coatele-n nisip,
ne-am răsfățat, în zi și în noapte în apa lină a mării, am rîs prea mult și-am plîns puțin.
Ne-am relegat și dezlegat prieteni, ne-am reînnodat apoi cu mult mai strîns, fiecare cu adevărul lui, dependenți total de adevărul celorlalți,
ne-am Șuit și ne-am Paparudit în The Stage, ne-am jucat de-a noi înșine, că asta-i joaca noastră preferată și nu ne-am plictisit.
Am mai trăit și un perfect ratat răsărit de soare, pe ritmuri de Ravel, perfect că am fost doi, ratat că soarele zăcea ascuns printre nori.
O pastilă cu gust de Led Zeppelin ne-a fost administrată, mie și cîtorva prieteni, vineri, în The Stage. Locul acela în care se mai leagă, din cînd în cînd, prietenii cît pentru o noapte albă.
Vineri noapte, spuneam, ni s-a administrat o (altă) pastilă, una cu nume de Mike Godoroja&Blue Spirit, dar cu gust, dulce gust, de Led Zeppelin.
Mike Godoroja – voce, Iann Chepa – bass, Mac Marian Aciobăniței – chitară și mandolină și Marius Vintilă – tobe ne-au ținut nouă, cîțiva pacienți addicted Led Zepp, prin sunete aproape perfecte, un fascinant discurs. Unul despre sinceritate, bun simț și bun gust, reamintindu-ne totodată lecții de mult învățate de istorie a blues-ului și rock’n’roll-ului, dar pe care, din cînd în cînd, fără să ne dăm seama,uităm din ce ”carte” le-am aflat.
“Renaște, în fiecare dintre noi, o serie de întrebări atunci cînd sîntem foarte aproape de sinceritate. Oare ce a fost mai frumos în viața mea de pînă acum? Cu siguranță nu statul la coada la ulei sau la pîine. Ne vom aminti atunci că, cel mai frumos moment a fost acela în care am intrat în posesia unui vinil Led Zeppelin II, pentru că îi adoram pe Led Zeppelin”, a deschis una din cărțile prăfuite, Mike Godoroja.
Am înghițit pastila încetul, cu senzația acută că nu se va dizolva niciodată. Pentru că în acel moment, efect de pastilă, timpul s-a oprit în loc. ”Să mă fi născut oare, puțin mai tîrziu decît ar fi trebuit?”…
“No Quarter”, “Gallow’s Pole” sau “Whole Lotta Love”, “Bring It On Home”, “Goin’ to California”, ”Babe, I’m gonna leave you” sînt cîteva posibile răspunsuri la întrebare.
Pastila s-a topit totuși, după vreo trei ore. Dulceața, însă, nu.
Am participat, zilele trecute, la Motor Bikers Party, pentru prima dată după atîţia ani în care, în iunie, aceasta se organizează la Bacău. Şi nu regret, după o noapte petrecută integral pe Insulă, decît un singur lucru: că, din motive mai mult sau mai puţin întemeiate, am ratat celelalte ocazii.
A fost frumos, la fel de frumos ca, probabil, în Vama anilor trecuţi.
Pentru că m-am simţit un pic liberă, un strop nebună, un minut îndrăgostită, două secunde iubită, uşor frumoasă şi ameţită.
Pentru că am cîntat, am rîs şi am dansat. Pentru că am cunoscut şi am privit oameni frumoşi. Pentru că, agenda mea de lucru a devenit pentru cîteva momente, oracol.
Pentru că am fost cu prietenii şi pentru că i-am regăsit pe unii vechi.
Pentru că am fost cu soţul meu, pentru că de data aceasta eu am fost aceea care a insistat să mai stăm “puţin”, atît cît să se lumineze de ziuă, pentru că ne-am spus unul altuia, din nou, “te iubesc!”. Şi pentru că ne iubim, cu fiecare zi, parcă(?) mai mult!
