Category Archives: d’ale jurnaliştilor

colţul meu de creaţie..., d'ale jurnaliştilor, ofurile mele, STRIGĂTE

Aceasta nu este o poveste

1 Comment

NOTA: (ne)Povestea lor e mereu aceeasi, dar de fiecare data altfel. Aceasta “nePoveste” a fost publicata in luna iulie 2012, in editita tiparita a Ziarului de Bacau. Am incercat sa o redau ca atare, asa cum mi-a fost ea dezvaluita de insusi personajul principal. Multumesc pentru realizarea acestui material, tanarului din poveste, Centrului de Prevenire, Evaluare si Consiliere Antidrog Bacau si colegilor mei de redactie. 🙂

ACEASTA NU ESTE O POVESTE

“Fara dragostea parintilor mei, as fi fost distrus”, isi incheie confesiunea un tinar din Bacau de 25 de ani, aflat ca multi altii, in lista beneficiarilor de servicii speciale oferite de Centrul de Prevenire, Evaluare si Consiliere Antidrog (CPECA) Bacau. Iar pentru ca este unul dintre “multi altii”, numele sau nici macar nu este important. “Deocamdata, cel putin, pentru ca dupa ce ma voi recupera, imi doresc ca prin implicarea directa in campanii de prevenire antidrog, sa devin un exemplu pentru cei din jur; unul la care sa priveasca bine si sa ia aminte citi mai multi dintre cei tentati vreodata sa incerce sa consume droguri”, ne spune chiar tinarul. A vrut sa ne spuna povestea lui din acelasi motiv: crede in puterea exemplului si spera ca odata citita viata lui, aceasta sa-i puna pe ginduri pe cit mai multi: pe consumatori sa-i faca sa aiba curajul sa-si recunoasca problema pina nu e prea tirziu – “doar asa poti spera ca te vei vindeca” – iar pe cei tentati sa consume vreun drog, sa nu sa se lase prada ispitei.

Un fum de marijuana

“Totul a inceput de la o tigara de marijuana, in urma cu aproximativ patru-cinci ani. A fost pura curiozitate si consumam foarte rar. Imi placea starea, nimic mai mult. Apoi au aparut coffee-shop-urile. Am zis ca sa incercam, auzind ca sint legale si similare ca efecte”, si-a inceput istoria de consumator de droguri, tinarul bacauan. De aici nu a mai fost decit un pas pentru ca viata lui sa capete alte directii. Fiind accesibile si dindu-i “o stare de bine”, de la consumul “foarte rar”, a ajuns imediat la “rar”, “des”, “din ce in ce mai des”, “zilnic”, “de mai multe ori pe zi”. Consuma peste tot, ne-a marturisit. Iesea de la serviciu – tinarul din poveste este angajat – si pleca sa “ia ceva”. “In parc, la insula, in cluburi, la piscina, in padure, in case «bintuite» – toate aceste locuri sint bine cunoscute de cei ca mine. Am ajuns sa consum si la volan”, a povestit tinarul o poveste stiuta prea bine, din pacate, nu de zeci de adolescenti si tineri, ci de sute, ne-o spune tot el. A reusit sa se ascunda la serviciu, a reusit sa nu dea de banuit acasa. “Dar ma simteam vinovat. Pe de alta parte, eram sigur ca «de a doua zi» voi putea sa ma las”, ne spune.

“A doua zi”

Acea “a doua zi” a venit in urma cu un an. Numai ca ea a devenit “a doua zi” dupa numeroase recaderi. “Acum un an am realizat ca am, de fapt, o problema. Am renuntat sa mai consum, dar, la scurt timp, in urma unei depresii, am inceput din nou. Mi-am zis ca pot rari consumul. N-am reusit. Atunci mi-am dat seama ca trebuie sa fac ceva”, marturiseste bacauanul. Atunci a iceput sa realizeze si ca toti banii cistigati la serviciu se duceau pe droguri, ca aspectul lui, pe care altadata punea pret, nu mai conta. Nu-l mai interesa ce imbraca si cum arata. “M-am apucat de alcool. Am zis ca e mai sanatos. Din mai rau in mai rau, insa: am ajuns sa-mi dau banii pe amindoua. Incepusem sa constientizez ca am probleme tot mai mari de memorie si ca eu, vorbaretul de altadata, nu mai stiam sa ma exprim. M-am speriat. Si am inceput sa caut, disperat, dupa ajutor”, isi continua istorisirea, tinarul de 25 de ani.


Lupta cu sine, dependenta de droguri si dependenta de dragoste

Consumatorul al carui nume nu conteaza – “spuneti-mi voi, cum vreti!” – a inceput, la propriu, lupta cu dependenta de droguri in urm cu aproxiamtiv doua-trei luni. A realizat insa ca este greu sa duci lipsa aceasta de unul singur. Si si-a identificat o alta dependenta. Buna de data aceasta. Dependenta de dragostea familiei sale. “Mi-am facut curaj si intr-o seara, am spus parintilor mei ca am o problema. Mi-a fost teama, mi-a fost rusine, totodata. Stiam cit rau le voi face. Pe de alta parte, simteam ca ei sint principalii oameni din viata mea care ma pot ajuta. Au ramas socati. A doua zi insa, au venit cu mine la Centrul Antidrog, hotariti sa lupte impreuna cu mine. Am avut dintotdeaua din partea familiei, tot ce am avut nevoie. Nu am ce sa reprosez parintilor. Imi reprosez, totul mie. Fara dragostea lor insa, fara intelegerea lor, as fi fost distrus”, ne spune dependentul. La CPECA Bacau a inceput sa redevina el insusi. Greu, dar progreseaza. “De doua ori pe saptamina vin aici. Si incep sa simt ca ma vindec. Nu sint inca recuperat. Dar am ajuns la stadiul la care pot trece pe linga vinzatorii de droguri fara sa intorc capul spre ei. Si ma pot abtine de la consum . E greu, dar, cu sprijinul pe care l-am gasit aici, la Centru, stiu ca ma voi recupera”, ne spune hotarit, cinstit, tinarul consumator.

“Nu va mintiti singuri!”

Nu vrea sa se autovictimizeze. Nici sa spuna lucruri care nu i s-au intimplat. “Eu sint un caz fericit. Nu am avut, vreodata, nevoie de internare sau dezintoxicare. Nu mi-am pierdut serviciul. Dar m-am mintit pe mine insumi. Copii, parinti, nu va mintiti de unii singuri! Cel mai bine este sa nu incerci niciodata. Dar daca ati ajuns totusi, consumatori de droguri, nu va mintiti ca va puteti lasa singuri!”, ne spune. Si ne izbeste: “Intr-o zi, doua fete de 12-13 ani, in fata unui magazin de droguri, se intrebau ce «cadou» sa cumpere unui prieten, de ziua lui. Am ramas socat“, a spus scurt, tinarul. Dupa ce se va recupera, isi va finaliza, printre altele, studiile universitare pe care, la un moment dat al vietii sale, n-a mai reusit sa le termine, ele devenind neimportante in fata “unei false stari de bine de citeva minute pe zi” si a unui calvar de citiva ani. La Centrul de Prevenire, Evaluare si Consiliere Antidrog Bacau, tinarul al carui nume nu conteaza – “spuneti-mi cum vreti voi!” – a ajuns cautind pe internet “solutii de scapat de dependenta de droguri”. “Am ajuns aici si sint fericit!”.

colţul meu de creaţie..., d'ale jurnaliştilor, lumea în imagini, oaza de (in)cultură, STRIGĂTE

“La țigani”

3 Comments

NOTA: Material documentat si scris de mine (Mădălina ROTARU) si aparut, din cauza unor probleme tehnice care nu au permis publicarea on-line, exclusiv in editia tiparita a ZIARULUI DE BACAU, joi, 21 iunie 2012. MULTUMESC pentru sprijin domnului Andre Muit, președintele Asociației Betania din Bacău, voluntarilor olandezi, copiilor de tigani din Izvoare si, desigur, colegilor mei de redactie

“La țigani” sau despre puterea vindecatoare a unei “vacante” petrecute la Casutele Sociale din Izvoare, cartierul blamat al Bacaului

“Vindecarea – în primul rând cea sufletească – poate veni când și de unde nu te aștepți. Pentru noi, vindecarea a venit din acest loc” – sunt cuvintele unui grup de olandezi, femei și bărbați, aflat de câteva zile în Bacău. “Acest loc” nu reprezinta însă, nici pe departe, orașul în sine, cu străzile lui asfaltate, trotuare noi, instituții de cultură, mall-uri, cinematografe, parcuri cu flori și oameni bine îmbrăcați și nu reprezintă nici frumoasele lui împrejurimi. “Acest loc” este cartierul Izvoare, “ghetoul” “Casutele Sociale”, un loc cât se poate de real, populat de adulți pentru care conceptul de “se poate mai bine de atât” este aproape în totalitate compromis și de copiii lor pentru care acest concept este o necunoscută. Despre rostul și – paradoxal – frumusețea vieții pe care le găsesc în “acest loc” câțiva olandezi – numiți “voluntari” aici, dar apelați ca “boschetari” și “narcomani” în țara lor și despre bănuiala unor copii a ideii de “mai bine” este vorba în toată această de mai jos aparent incredibilă, dar cât se poate de adevarată poveste a anului 2012.

From Jul 20, 2012

De câteva zile, “ghetoul “Căsuțele Sociale”, cartierul Izvoare, municipiul Bacău, România 2012, freamată. Printre gunoaie și mirosuri înțepătoare într-o parte, clowni caraghioși cu nasul roșu “se fac de râsul” zecilor de copii care nu doar că nu au mai văzut vreodată așa ceva, dar care n-au avut vreodată habar de asta, iar femei și bărbați care vorbesc pe altă limbă le descoperă farmecul jocului, le construiesc șotroane și-i învață să bată, a fericire, din palme. În altă parte, tot pe altă limbă, alți bărbați, hotărâți, lucrează de zor, umăr la umăr cu locuitorii sărăcăcioaselor căsuțe. Ridică noi încăperi, vopsesc pereți, construiesc adăposturi pentru purcei și găini. Casnicele, mai vesele ca niciodată, deretică în jur și nu se opresc să se tot minuneze de ceea ce li se întâmplă.

From Jul 20, 2012

Cam aceasta este atmosfera, în aceste zile, “în ghetou”. Cei de vorbesc pe alta limba sint 14-15 olandezi, iar gazdele lor, țiganii de la Căsuțe. Împreună descoperă sau redescoperă sensul propriilor vieți, olandezii – oaspeți și țiganii – gazde făcând deopotrivă parte din categoria persoanelor marginalizate la ele în țară. Concret, grupul de olandezi – aflat pentru a doua oară “în vacanță la Căsuțe”, cum ne-a mărturisit liderul, Barry Jansen – este alcătuit din “oameni ai străzii” și dependenți de droguri dintr-un orășel din Olanda. Iar viața lor bate, la fel ca și a locuitorilor din Izvoare, filmul: olandezii au venit în Bacău, la Căsuțele Sociale, pentru… recuperare. Metodă care se dovedește a fi de un real succes. Concomitent, locuitorii de la Căsuțe descoperă noțiuni ca “nediscriminare”, “munca în echipă”, “prietenie”, “auto-sprijin” sau “self-support”.

From Jul 20, 2012

“Văzând ce-i aici, îmi dau seama de cât de bogat sunt!”

Acestea sunt cuvintele rostite cu patos, dar și cu noduri în gât de către Theo, “timidul grupului” de olandezi, cum îl caracterizează Barry. Theo, în vârstă de 42 de ani, a ajuns în urma cu doar câteva luni, după câțiva ani de decadență psihică și dependență de alcool, beneficiarul unui inedit program de protecție socială tip “Self-support” și care în prezent este derulat în colaborare olandezo-română la inițiativa și sprijinul necondiționat al președintelui Asociației Betania din Bacău, Andre Muit. Povestea lui Theo, pe care el a acceptat să ne-o împărtășească pentru a o duce mai departe, nu este, culmea!, necunoscută pentru atâția alții din toată lumea, dar este, de buna seamă, impresionantă prin particularitățile ei.

“Am avut o soție pe care am iubit-o, am o fiică nemaipomenită, am avut o casă minunată și un serviciu foarte, foarte bun, în constructii (sudor, n.r.). Am avut însă un accident de muncă în urma căruia m-am ales cu o afecțiune la un genunchi. Nu am mai fost primit din această cauză, la slujbă. Toate acestea s-au întâmplat în urmă cu circa șapte ani. Am intrat în depresie, abandonându-mă, cu sticla de băutură în mână, televizorului. Inevitabil, a apărut divorțul și am ajuns în stradă”, ne-a povestit timid, îngândurat, dar cu deschidere, Theo. În urmă cu trei luni, olandezul a intrat în programul special de tip “self-support” pornit practic și derulat de… oameni ca el: oameni ai străzii și dependenți de droguri și care au pus singuri bazele unui adăpost de noapte, acolo, în orașul lor, Nijmegen, Olanda. “Pentru prima dată după mulți ani, am redescoperit la adăpost încrederea în mine, atâta deschidere și înțelegere și apreciere pentru cine și ce sunt nemaiprimind de ani, de la nimeni. Eram distrus psihic, intrasem într-o depresie cumplită și nu-mi înțelegeam menirea pe pământ. Știți– și buzele îi tremură – niciodată n-am avut, până la acești oameni de la adăpost, încredere în mine sau în cei din jur. Viața este foarte greu de înțeles atunci când, odată ce te-au adus pe lume, părinții nu te învață cum să-i faci față…”, ne-a spus Theo. Și a continuat, neașteptând întrebări, neîncercând să caute justificări sau vinovați pentru anii petrecuți în stradă: “Barry mi-a propus să vin împreună cu cei care au fost și anul trecut aici, la voi. Odată ce am călcat în acest cartier, cunoscându-i pe acești oameni și văzând ce-i aici, îmi dau seama, de fapt, de cât de bogat sunt. Mi-am regasit utilitatea, ajutând și înțelegând acești oameni. Aici mă vindec!”.

Da, incredibil, aici se vindecă Theo, aici, se vindecă 14-15 olandezi numiți la ei acasă, cu tenta peiorativă – cum sunt numiți de altfel, peste tot în lume, cei cu probleme similare – “boschetari” și “drogați”. Și da, incredibil, ei îi vindecă cumva pe locuitorii din cartierul de căsuțe sociale.

From Jul 20, 2012

“Self-support” sau drumul spre vindecare

Despre programul special de protecție socială în care se află în țara lor olandezii voluntari în țara noastră, ne-a vorbit, înainte de Theo, evident, Barry. Barry cel de 17 ani în stradă și care, în urma cu vreo trei ani, a simțit că trebuie să facă ceva pentru a găsi un rost. Un rost al lui și al câtorva “prieteni de trotuar”. “Ne-am «răzvratit» împotriva sistemului și ne-am zis: suntem mai mult decât niste boschetari. Dar cum să te pui cu societatea, cu autoritățile, când, odată ce ai ajuns în acest stadiu ești tratat ca paria? Era clar că trebuie să ne regăsim singuri resursele”, ne-a mărturisit Barry. Au căutat soluții și au găsit. O clădire dezafectată de la marginea orașului. Au început să lucreze umăr la umăr pentru a o transforma în adăpost de noapte. “După o vreme, autoritățile locale, văzând că se poate să ne autogospodărim, ne-au oferit un spațiu în centrul orașului, actualul adăpost de noapte al oamenilor străzii”, povestește Barry, administratorul însuși al centrului. La început au fost patru-cinci, au ajuns opt, iar acum se extind ca grup și beneficiari totodată ai propriului program, la 15-16 persoane. O persoană locuiește efectiv în adăpost, ne explică Barry. Ceilalți vin, pleacă, fiecare având atribuțiile sale specifice: unii se ocupă de curățenia adăpostului, alții de îngrijiri medicale – “știți, pentru oameni ca noi, sănătatea lasă de dorit” – orice ar face însă, fac împreunî și întru propriul sprijin. “Se numește «self-support». Ne autofinanțăm, desfășuram tot felul de activități, strângem bani pe care-i investim în alte activități și tot așa. Ne căutăm rostul, ne redescoperim. Așa am ajuns și aici. Pentru a ne ajuta, ajutându-i și înțelegându-i pe alții. Iar pentru asta îi mulțumim domnului Muit, cu care colaboram tare frumos”, ne mărturisește Barry.

From Jul 20, 2012

“La țigani”…

In Izvoare, la Căsuțe, parte din grupul de olandezi prezent acum (15 persoane care vor sta până la finele lunii iunie) a ajuns la inițiativa președintelui Asociației Betania Bacău, Andre Muit, prima data, anul trecut. “Am fost atât de impresionați de condițiile de trai și modul de viață ale acestor oameni, că ne-am regăsit puterea de a crede în noi înșine, prin nevoia de a-i ajuta pe ei. Suntem ca în vacanță aici, dacă vreti. În ciuda tuturor lucrurilor, acești oameni ne-au primit cu bucurie și s-au arătat fericiți să lucreze umăr la umar cu noi pentru a-și renova cât de cât adăposturile. Iar copiii… Copiii sunt adorabili. Politicoși, isteți, afectuoși. Nu avem probleme cu nimeni de aici. Ne-am împrietenit și suntem fericiți. Pentru că ne ajutăm pe noi și îi ajutăm pe ei”, ne-a mărturisit Barry cu toată sinceritatea și vădit mulțumit de el însuși, de prietenii lui olandezi și mai nou prietenii lor țigani din Izvoare.

From Jul 20, 2012

O lecție

Pentru această lecție, toate mulțumirile “personajelor” din poveste merg spre Asociația Betania din Bacău și voluntarii ei. “Faptul că cei care au simțit pe pielea lor ce înseamnă să fie marginalizați au arătat atâta deschidere în a se implica într-un proiect în care să lucreze tocmai cu oameni marginalizați, pentru mine este o mare realizare. Aplecându-ne asupra lor, persoane cu situații similare, deopotrivă copii și adulți, pot fi recuperate. Iar exemplele vorbesc de la sine. Sunt fericit că proiectul ia amploare și că deja pentru luna august s-a anunțat pentru ajutor la Căsuțe un al doilea grup de voluntari olandezi aici – persoane marginalizate acolo”, ne-a spus Andre Muit, președintele Asociației Betania Bacău. Acum, chiar acum, în Izvoare, la Căsute, olandezi și copii de țigani amenajează cu zâmbetul pe buze, bătând din palme și învârtindu-se în dansuri în pauze, un șotron. Pe care, împreună, vor învăța să-l joace. Pentru două săptămâni acum și alte două în august și poate și la anul și peste doi sau trei, pentru câteva ore pe zi, oameni aparent fără identitate din Nijmegen, un oraș din Olanda și din Bacău, România, trăiesc o lecție incredibil de banală de viață: aceea că oamenii, pretutindeni, sunt de fapt, la fel, toți cu aceleași lăuntrice nevoi: de a iubi, a fi iubit, a dărui.

d'ale jurnaliştilor, evenimente, oaza de (in)cultură

Și pe 15 ianuarie, îl citesc pe Eminescu!

3 Comments

Anul acesta nu-l voi sărbători pe Eminescu. Mă alătur astfel, în deplin acord cu ceea ce propune, campaniei (susținută de altfel și de Divan) Laurei, ”Nu-l mai sărbătoriți pe Eminescu! Citiți-l!”.

Astazi, cind aceasta isterie a omagierilor fara substanta imi pare si mai agasanta, spun ca trebuie sa punem capat abuzului asupra imaginii acestui scriitor, a carui reputatie a fost compromisa de scoala, care l-a redus in constiinta elevilor, cel putin, la cele doua sintagme calinesciene, “poetul nepereche” si “poetul national”, devenite sabloane, prin supraexpunere, paravane pentru incultura celor care le folosesc si care nu stiu (mai) nimic altceva sa spuna despre Eminescu.

Ideea campaniei mi-a venit zilele acestea cind o institutie din Bacau mi-a trimis pe e-mail invitatie la o serie de activitati dedicate “marelui si nemuritorului Mihai Eminescu” (citat din program).

Daca v-ati saturat de clisee, si de omagieri trase la xerox va invit sa va alaturati campaniei “Nu-l mai sarbatoriti pe Eminescu! Cititi-l” si sa nu organizati, sa nu promovati si sa nu participati la nicio activitate sarbatoreasca dedicata lui Mihai Eminescu.

Va invit in schimb sa cumparati, sa oferiti sau sa cititi o carte de sau despre Mihai Eminescu.

Va invit sa-l citim cu minte eliberata de clisee, sa-l (re)descoperim, sa-l scoatem din sabloane, sa-l privim, daca vreti, ca pe un scriitor contemporan

– își motivează Laura atitudinea.

Alaturindu-ma campaniei, cu atît mai mult îmi voi arăta, consider, prețuirea față de Poet și Poezie.

Voi?

d'ale jurnaliştilor, evenimente, iaca, poznă!

Intalnire la Divan: sefu’ de la Judetean

10 Comments

Foaie verde, frunză plată
joi, pe seară, la Divan
iar am cam facut-o lată,
dar e gata pe-acest an!
Tura asta, la o vorbă,
Dragoş Benea fu chemat
care, cu săgeți în tolbă,
ne-a cam dat… bătăi de cap.
Domnu’, pentru cin’ nu stie
aparent(?) prietenos,
cu umor și ironie,
are darul, nu “lipsit” de serios,
să răspundă la întrebări
-chiar picante în esență-
asumîndu-se-n urmări,
fără fast, cu reverență.
Mi-a plăcut de dumnealui
ce să zic, e-abilitat
să îți pună pofta-n cui
să se joace, dar cu cap,
cu tot felul de chichițe,
şi să apară-n inedit,
din povești, mici gogorițe,
drept un om obișnuit.

db

Prin politică şi carte,
acte administrative,
filme cu mesaj aparte,
de bun simţ şi distractive,
-toate nu făr` de-alibi –
ca şi cum eram pe piste
am parcurs pe “biciclete”,
“circuitul Dragoş B(i)”.
Vreo cinci ore să fi fost
dragi băieţi, cochete fete,
(nu chiar cît o zi de post!)
lunga-ne călătorie:
dans-tango în Argentina,
libertate în New York,
parcă cine să mai ştie,
poate-am fi ajuns şi-n China
dacă orologiu-noapte
nu bătea doişpe jumate… 😀

Pentru cel care nu ştie
Nota Bene o să fie:
Dragoş Benea-i, în Bacău,
preşedinte – nu chiar rău –
la Consiliul Judeţean.
Gata, mi-a ajuns pe-un an
toată această sindrofie,
vă salut din pălărie,
las’ pe alţii* să mai scrie.

Tango argentinian

Asculta mai multe audio diverse

*
contrasens, fara filtru, aghiuta, kristofer, talent irosit, inima bacaului, criticati, kaysha

foto: contrasens

d'ale jurnaliştilor, evenimente

Colegii mei m-au criticat!

8 Comments

Zilele trecute, am primit invitația de a participa la un eveniment despre care nu mi s-a comunicat decît că, sec, se numește ”Galele criticați.ro”. Alături de alți colegi, mi-am luat inima în dinți și m-am prezentat la locul și ora stabilite zicîndu-mi, firesc, ”ce-o fi o fi!”. Surpriza a fost că a fost chiar frumos și mult mai plină de surprize – ea, surpriza!- decît aș fi putut bănui.

Doru Potoroacă și Ionuț Avram, colegi cumva de breaslă, s-au gîndit să-și facă de cap, dar mai ales, să le dea altora, oficialități și nu numa’, bătăi de cap. Împreună, deși au mai puțin de un an de cînd au lansat site-ul www.criticați.ro – să fim bine înțeleși, critica este constructivă! – au pus pe picioare, la propriu, o manifestare de care Bacăul, îmi permit să cred, avea nevoie. Și care sper că nu va muri aici. Pe scurt: la Gale au fost premiați- pe acorduri AC/DC, Highway to Hell și printre scenete ale unor băieți cu talent de cartier– mai în glumă mai în serios, dar mai mult în serios și cu umor, diverse personalități ale urbei, politicieni și mai puțin oameni politici, pentru contribuția sau… pentru contribuția în bunăstarea sau… starea celor care i-au ales. S-au dat diplome pentru tăcerea în Parlament, pentru trasee politice alambicate, pentru atragere de fonduri europene, scenarii politice etc. S-au dat diplome și pentru cei din afara politicului, organizații nonguvernamentale sau societăți private care, între noi fiind vorba, spre deosebire de primii, au ales necondiționat și nu au fost alese, chiar să schimbe ceva în comunitatea asta!

Surpriza mea a fost că s-au dat premii și unor reprezentanți ai presei și blogosferei locale. De ce surpriză? Pentru că m-am aflat printre cei premiați, chiar dacă pentru un blog care nu are nimic a face, îmi permit să spun, spre deosebire de altele (felicitări dragilor mei colegi contrasens, fără filtru, aghiuță, kaysha sau talent irosit) nici cu imparțialitatea, nici cu implicarea în comunitate. În sensul că blogul aici de față e, pentru mine, un simplu jurnal de suflet pe care am ales să-l fac public. Premiul m-a emoționat în mod real, vă mulțumesc! 🙂

Sper ca la anul să suflați din nou, cu același spirit critic, plin de umor, spre tortulețul cu… două lumînări! 🙂

d'ale jurnaliştilor, evenimente, iaca, poznă!

iaca Steagul! poznă, Roșu!

7 Comments

Aici ar fi trebuit să fie un articol (atipic pentru blogul meu) prin care să aduc la cunoștință cititorilor faptul că, de azi, oficial, Bacăul are un tabloid. Că el se numește Steagul Roșu, că proiectul aparține colegului meu Gabi Mihai, că este unul online și că, din punct de vedere tehnic, el este posibil datorită bloggerului Cristi Juverdeanu. De asemenea, articolul ar fi trebuit să conțină cîteva detalii despre proiect, cum că, de exemplu, prin el, Gabi și-a propus nu să reinventeze roata -după cum chiar el a apreciat – ci să exploateze un teren necălcat pînă acum (oficial!) în drăgălașa noastră urbe (atenție, să nu fie minat!) sau că, în traducerea initiatorilor, ”noua publicație își propune să tragă cu ochiul sub fusta vieții publice din Bacău”. În același articol ar fi trebuit să spun că lansarea Steagului a avut loc în bărulețul ”Il Baretto” (str. Nicolae Titulescu, lîngă Muzeu – între noi fiind vorba un local reamenajat cît se poate de drăguț, aerisit, cu o servire prietenoasă și prețuri bune și-n care trag nădejde că voi bea, din cînd în cînd, cîte o cafea alături de colegii mei) și că invitați la eveniment am fost chiar noi, colegii de breaslă ai lui Gabi și ai lui Cristi, jurnaliști, bloggeri sau și-și.

Steagul Roșu. Îți flutură fusta cînd nu te-aștepți!
steag

Eram pregătită psihic să scriu acest articol atipic aici, pe blogul meu. Speram totuși, pe undeva, să găsesc un motiv de-a nu o face! Și, cînd credeam că nu mai e nici o nădejde, iată că, normal!, minunea s-a produs. Ea a venit chiar de la tătuca Steagului, adică de la Gabi. Cel care, în finalul prezentării, a avut sinceritatea de-a ne ”avertiza” cum că inclusiv noi, COLEGII LUI!!!!!, vom fi pîndiți ca subiecte pentru tabloid. ”Păcatele mele, dar eu cu ce-am greșit? Ei, lasă că v-arăt eu promovare ca la carte!”, am răbufnit în mine, de fericire însă, că mi-am găsit motivul perfect pentru a scrie încă un articol tipic pentru și pe blogul meu! Totul pînă la ”sub fusta mea”, nu credeți? :))

Succes Gabi, succes Cristi, păzea River!! :))

d'ale jurnaliştilor, oaza de (in)cultură, primite-n dar

Camera 111, etajul 4

6 Comments

Vocea slaba, dar caldă, chemînd într-un anume fel – “poftiţi, vă rog!” – te face din start, să nu regreţi că ai bătut la uşa camerei 111 de la etajul patru, Căminul de Bătrîni. E vocea unui om care astăzi, 7 mai, aniversează 80 de ani. Îi trebuie cîteva minute să-şi stăpînească emoţiile şi lacrimile la vederea unui musafir, pentru putea da grai poveştii sale. Una pe care o trăieşti parcă aievea şi de care nu te mai saturi, ascultînd-o.

De la alfabet, la gazeta, la CAP si biblioteca

La 20 de ani, Pavel Coroi a ţinut primele lecţii de limba română. Nu unor şcolari în clasa I, ci unor soldaţi, la Brasov. “Prin ‘50 – ‘52, am facut alfabetizare cu ostasii din infanteria mea. In aceeasi perioada am avut primele experiente jurnalistice, drept corespondent militar la revistele «De veghe» si «Apararea Patriei»”, povesteste batrinul. Una dintre amintirile cele mai dragi din acele vremuri a fost intilnirea cu poetul Nicolae Tautu, de la care pastreaza un volum daruit de acesta, cu autograf. Dupa lasarea la vatra, Pavel Coroi a urmat, sase luni, o scoala de jurnalistica. “Dupa absolvire, am fost repartizat la Directia Presei si Tipariturilor din Bucuresti. Nu am zabovit acolo. Vazind ca trebuie sa cenzurez scriitori ca Preda, Sadoveanu sau Labis m-am hotarit sa ma mut”, spune profesorul. Asa a ajuns, in 1954, in Bacau, corespondent al regiunii pentru Agentia de Presa a Guvernului. “Nefiind membru de partid, dupa patru ani, m-au dat afara. Am ramas in Bacau, ca seful Librariei nr. 7. Avea sediul in centru si era cea mai mare din regiunea Bacau”, deapana sirul amintirilor fostul librar. A plecat, apoi, sef al bibilotecii de la Casa de Cultura. A trecut chiar si pe la Inspectoratul Uniunii Compozitorilor din Bacau, de unde s-a ales cu valoroase lucrari, metode, partituri, coruri, critica, din care, in 2008, a donat circa 200 de exemplare Liceului de Arta “George Apostu”. “A urmat perioada in care am ajuns la Uniunea Judeteana a CAP-urilor, intre 1973 – 1976. Atunci am realizat un film – «Unii muncesc, altii se odihnesc» prin care, voalat, ii criticam pe comunisti. S-au prins, m-au dat afara si asa am ajuns la Biblioteca Judeteana, unde am lucrat ca metodist, din ‘76 pina in 1990, cind am iesit la pensie”, povesteste el nostalgic. Ajuns la Bibilioteca, Pavel Coroi a devenit fascinat de istoria culturala a Bacaului si nu numai.

Anii de pensie, dedicati scriiturii

Dupa incetarea activitatii profesionale, Pavel Coroi s-a indeletnicit mai mult cu “ale scrisului”, reusind publicarea a doua volume: “Comoara de plumb. 130 de ani de la prima tipografie instalata in Bacau”, aparuta in 1997, la Bacau, prefatata de scriitorul Calistrat Costin, si “Drumul Plopilor – marturii despre o mare si veche asezare, Budesti – Neamt”, lansata in localitatea monografiata, in 2006, in lipsa autorului. Pavel Coroi a devenit in aceeasi perioada cetatean de onoare al comunei Faurei, judetul Neamt, ca semn de apreciere pentru realizarea monografiei. De altfel, satul Budesti este si locul natal al distinsului profesor. O alta mare pasiune a barbatului, acum in virsta de 80 de ani, a fost si a ramas bibliofilia. De-a lungul timpului, in calitate de membru activ al Asociatiei Romane pentru Ex Libris, acesta a adunat o colectie de circa 10.000 de Ex libris-uri. In toamna anului trecut, pentru “devotamentul, pasiunea si preocuparea statornica, de o inalta profesionalitate, pentru grafica de carte Ex LIbris”, Pavel Coroi a primit diploma de excelenta din partea filialei oradene a asociatiei.

A 80-a aniversare, la Camin

In 1996, Pavel Coroi a primit lovitura cea mai grea a vietii sale: primele semne ale unei boli cumplite, Parkinson, care, acum, in 2009, ii permite sa se miste doar in scaun cu rotile. In urma cu un an-doi, familia batrinului, impreuna cu acesta, au socotit ca e mai bine pentru el la Camin, unde beneficiaza de ingrijire corespunzatoare. La aniversarea celor 80 de ani, Pavel Coroi jinduieste la publicarea celei de-a treia carti, un volum dedicat iubitorilor de epigrame si stihuri. Mai mult decit atit, insa, profesorul tinjeste dupa cineva dispus sa ii asculte, din cind in cind, pret de o ora, povestea. “A fost cea mai minunata vizita a unui strain, de pina acum. Acum, insa, nu mai sinteti un străin”, ne-a insoţit, cu lacrimi, pina la usa micutei sale camere de camin, Pavel Coroi.

La mulţi ani, stimate domn!

d'ale jurnaliştilor, muzica mea, oaza de (in)cultură, raftul bibliotecii

Alexandru Vakulovski / Bad Touch

3 Comments

N-am crezut vreodată că o scriitură în care abundă limbajul obscen mă va captiva. Totuşi, neasteptatul s-a intamplat, iar neasteptatul a venit de la Alexandru Vakulovski. N-am citit celebrul lui roman, “Pizdeţ”, nici mai recentele fragmente din “Mănăştur Mon Amour”, picîndu-mi în mînă, înainte de astea, “Bong”, roman, cred, ceva mai mult decît de inspiraţie autobiografică, avînd în vedere şi că persoanejele sînt cît se poate de reale, adică există în carne şi oase, iar unul dintre ele este Mihnea. Care Mihnea? “Cui dracu’ îi pasă?”-ca să răspund în stilul V.

Ziceam aşadar, că nu credeam că o scriitură în care “p..ă” şi “p…ă” abundă din greu, îmi va putea fi pe plac. Bong îmi este. Pentru că e un text sincer, iar asta ma face să-l parcurg pînă la capăt. A.V. însuşi poate, e unul din puţinii sinceri rămaşi într-o lume ce pare a nu avea alt înţeles decît cel legat de sex. De “p..a” si “p…a”, crunt, urît, pervers, abjectul în esenţă.

Din lumea asta abuzată sexual pentru că “afară sînt numai p.le şi p..de”, nu lipseşte însă, metafora. Dimpotrivă, e peste tot, în verb, în virgulă, în punct. Peste tot.

Sinceritate:
“Ajung la Venea. Sînt mai mult obosit decît beat […]. Încep să-ţi scriu, bine că nu am telefon, că te-aş suna de cîte ori aş fi varză, ţi-aş spune numai căcaturi, apoi aş fi mirat de ce eşti supărată”…

N-am terminat de citit “Bong”. M-am grăbit să scriu despre el pentru că, de cînd am parcurs prima filă, motto-ul dimineţilor mele a devenit “E dat dracului, Vakulovski ăsta!” În fiecare dimineaţă mă trezesc cu chestia asta. Îmi stătea pe limbă, aşa că am simţit nevoia s-o scuip.

d'ale jurnaliştilor, ofurile mele

Ma mai enervez si eu din cand in cand

7 Comments

Daca din cand in cand ai rasfoi dictionarele, s-ar putea ca, intamplator, sa-ti pice privirea peste un cuvant banal, gen “incompetenta”. Citind definitia – desi ai pretentia ca stii foarte bine semnificatia cuvantului – s-ar putea sa ti se intample ceva ciudat. Sa te regasesti brusc in acel banal cuvant, perimat, rasuflat, pervers etc. Regasindu-te, sa te sperii nitel si sa incerci sa iei atitudine.

Asta se va intampla insa, numai daca te cunosti suficient pe tine insuti si ai niscaiva pretentii de la tine… Daca nu, treci mai departe, la fel de ignorant ca si pina acum.

Dragi (anumiti) colegi jurnalisti, luati un dictionar! Undeva, la litera “i” este un cuvant: “incompetenta”. Spuneti drept, ce reactie ati avut citindu-i definitia?…

POST SCRIPTUM: mai aruncati un ochi si-aci
Parerea mea: Nu, nu am sa-i numesc incompetenti pe cei care nu sunt in stare sa-si gaseasca singuri subiecte. Am sa-i salut respectuos, insa, pe cei care reusesc, neasteptand vreun miraculos comunicat de presa. Asta, pentru ca ma cunosc suficient pe mine insami si am niscaiva pretentii de la mine…