Ei bine, da, Eugen Ionesco nu e român. Oricît am vrea noi şi oricît ni l-am asuma, el nu-i al nostru. Nu ne vrea, nu ne-a vrut niciodată. Aşa susţine fiica lui, cel puţin.
Dar Cioran e al nostru? Brâncuşi e al nostru? Ceilalţi, atîţia alţii, sînt ai noştri?
Eu nu mă obosesc să aflu, s-ar putea să mă întristez niţel.
Azi sînt, să zicem aşa, addicted.
Te iubesc, da, pentru toate descoperirile pe care le facem împreună!
sau altfel spus, puţină dulceaţă de dimineaţă 🙂
şi-acum, că mi-am încărcat bateriile, hai la lucru! 😀
Refuz. Pur şi simplu refuz să cred că “tinerii din ziua de azi” sînt mai inculţi, mai superficiali, mai vagabonzi, mai răi decît cei de ieri. Refuz, de asemenea, să cred, că pasiunea pentru frumos nu mai există sau că se perimează văzînd cu ochii, îmi interzic să cred că sîntem, în devenire -sau că am devenit deja – o naţie de proşti, stupizi şi ipocriţi. Nu sîntem nici măcar atît de agramaţi pe cît ne pretindem a fi…
Pentru simplul fapt că, acum (şi) on-line-ul ne arată (şi) astfel, nu înseamnă, zic eu, că am fost vreodată, altfel. Adică unii mai buni, alţii mai răi, unii mai superficiali, alţii mai pasionaţi, unii mai culţi, unii mai inculţi, unii mai sinceri, alţii mai ipocriţi…
Marc Bolan şi una din piesele mele preferate
Si azi tot rock’n’roll. ‘Cause I like it!!
Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi păsările m-au găsit
Cu un cîntec.
Am legat tristeţea la ochi
Cu un zîmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi,
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.
Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.
Marin Sorescu (19 frebruarie 1936 – 8 decembrie 1996)
Probabil mă repet. Probabil că voi deveni plictisitoare, dacă nu am devenit deja. Îmi asum riscul. Pentru că, pur şi simplu, nu mă pot vindeca şi pentru că, din toate bolile din lume, de muzică nu vreau să mă vindec.
So, azi sîntem – again– în pasă… John. Imagine, just imagine, îl port în minte, în gînd, în căşti, îl port chiar şi pe tricou, îl duc, vara mai ales, să vadă Vama Veche, să o asculte pe Ada Milea. Can you imagine that? :)))
Mă aflu într-o cumplită lipsă de chef şi inspiraţie!
Ia, sa ne scuturăm puţin, poate trece! 😀
