Urmează zile importante și, desigur, minunate pentru cei care cred în minuni. Eu cred. Și asta vă doresc și vouă, la fel cum vă doresc în fiecare zi, poftă bună la cafea și bună poftă de a găsi sensul definițiilor pentru “a iubi”, “a dărui”, “a fi iubit” și “a primi” NU mai mult acum, de sărbători, decât IN FIECARE ZI. CRĂCIUN FERICIT și UN AN NOU pe măsura credinței voastre în minuni și a frumuseții voastre sufletești!
De fapt, despre o neregăsire a mea, un of, aşa, in plină iarnă, în Ajun de Crăciun, în prag de Anul Nou…
Şi în acest an s-a organizat – în cele din urmă! – Revelionul jurnaliștilor și blogărilor băcăuani. Lăudabilă inițiativă a colegului Marius Fundulea, lăudabilă mobilizarea pe care a reușit să o facă din partea unor oameni de bine (sponsori ai evenimentului: Primăria Bacau, ”Scuza” prin Bogdan Pintilie, ”Azia” prin Ion Neculcea, Clinica Gauss prin dr. Oana și Cristi Postolache, ”Fresh Smile” prin dr. Andrei Ștefănescu, ”Euro Ema”, prin Iulian Olteanu, ”Hammer Construct”, prin Cristian Ciocan, Arena Mall prin Ovidiu Budeanu, Eugen Burca, Dan Tataru și Pensiunea ”Perla” Bacău), lăudabilă prezența în număr atât de mare, la petrecere, a jurnaliștilor și blogărilor băcăuani. Jurnaliști și blogări între care, din nefericire, însă – sau nu! – am constatat că nu mă mai regăsesc…
Armele mele de autoapărare sunt, și cu sinceritate le folosesc, zâmbetul și credința că prin zâmbet se poate trăi frumos, tocmai prin identificarea frumosului în cei și cele din jurul meu. Unii numesc aceste arme ale mele, pe care cu sinceritate le folosesc, naivitate. Să le numească, dacă le face bine!
 |
| From Desenele mele |
Cu zâmbet și cu sinceritate m-am prezentat la Revelionul jurnaliștilor și al blogărilor băcăuani. Un eveniment la care nu am stat, e adevărat, decât două ore, de la care am plecat în liniște, tot cu zâmbetul pe buze, amar însă, mâhnită de cantitatea -de neimaginat! – de otravă care zace în unii. Care unii au reușit să-i otrăvească și pe alții… Fericită totuși, că nu mă număr nici printre cei cu otravă, nici printre cei otrăviți. Îmi pare rău, dar armele mele pe care cu toată sinceritatea le folosesc zi de zi nu-mi mai dau voie să stau prea mult într-un același loc cu oameni plini de otravă…
Cu cei care, cu zâmbet și sinceritate, am schimbat o vorbă și/sau o îmbrățișare am să aleg, de acum înainte, să mă văd în cercuri mult mai restrânse. Să nu fie loc de venin.
CRĂCIUN FERICIT ȘI UN AN NOU PLIN DE IUBIRE! 🙂
În urmă cu un an, în drum spre Iaşi, pe înserat fiind, un orăşel ornat până la refuz de beculețe țiuitoare și strident luminoase, colorate, de Crăciun, ar fi rămas pentru mine un orășel banal, dacă prin geam n-aș fi zărit un om cu o pungă albă de un leu, cu portocale, făcându-și cale prin mulțime și zăpadă, cu ajutorul unui baston alb… Am realizat, în acea secundă, că atât de ”enervantele” pentru unii dintre noi ”melodii – țiueli” ale beculețelor luminoase care ornează iarna orașele, pentru alții sunt fiorul Sărbătorilor de Iarnă. Unii simt cu ochii, alții cu auzul, pentru alții mirosul este simțul suprem, iar pentru unii, atingerea… De atunci, acel orășel a devenit pentru mine un Punct turistic. Plecând de aici, de aveți răbdare și fior de sărbătoare, vă invit, în cele de mai jos, să citiți o mică poveste…
(Mari BUCUR, Cutiute)
Nu-l pot vedea pe Moș Crăciun, nu pot vedea luminițele și globurile care le ornează casa, școala, orașul. Crăciunul, cu toate ale lui calde și sfinte, îl pot totuși… auzi. Aceasta însă, și cu ajutorul nostru, pentru că veniturile foarte modeste ale familiilor lor nu-i poate lăsa pe micuți să simtă bucuria, cu adevărat, a Crăciunului. Este povestea lui Fernando si a Corinei, doi copii nevăzători, extraordinar de frumoși, deștepți și ambițioși, din comuna Nicolae Bălcescu, județul Bacău.
(MARI BUCUR, Tablouri de iarna, Panze)
Ei au opt ani și sunt elevi în clasa întâi la Centrul ”Norocelul” din cadrul Asociației ”Sprijin pentru Părinți” Bacău, coordonat de un om minunat, psiholog Adriana Roșu. Zi de zi, ei fac naveta pentru a nu rata nimic din cele ale învățăturii, părinții, deși cu o situație financiară extrem de modestă, știind cât de importante sunt ”de-ale învățăturii” pentru copiii lor. Iar lor, copiilor, le place învățătura.
(Mari BUCUR – Felicitari, 3 dimensiuni,A5, DL, A6)
Văzându-i zi de zi, zi de zi, artista plastică Mari Bucur s-a îndrăgostit de ei. Și mi-a scris, într-o zi, un e-mail… Cum că ar vrea tare mult să-i ajute, simțind nevoia de a le dărui, de Crăciun, acestor copii absolut minunați ceva care să-i bucure cu adevărat. Și să ne sfătuim, cumva, cam cum ar trebui să procedăm și care ar fi acel dar care i-ar face pe micuți să simtă, din plin, că e Crăciun…
(Mari BUCUR – Felicitari)
Cu sprijinul doamnei Adriana Roșu, am descoperit: copiii sunt îndrăgostiți de povești și de muzică – firește, nu-i așa? Iar câteva materiale audio, în acest sens, ar fi un cadou minunat pentru ei. Atâta doar, copiii nu au la ce să asculte un CD… Două aparate radio-CD și niște CD-uri cu povești/colinde ar fi, am ajuns noi la concluzia, cadourile pe care acești copii minunați, Fernando și Corina le merită! Pentru aceasta, însă, avem nevoie de ceva mai mult sprijin. Astfel ne-a venit ideea:
(Mari BUCUR, Tablou de iarna – panza)
Mari își pune la bătaie tablourile si felicitarile realizate din dragostea ei pentru copii, iar Mădălina, adică eu, – poeziile pentru copii. Dacă găsiți că povestea lui Fernando și Corina, atât cât am putut eu să v-o spun aici, în câteva cuvinte, se poate transforma într-un vis frumos de Crăciun pentru ei și pentru voi, vă mulțumim! Și dacă vă plac și tablourile lui Mari și poeziile mele pentru copii, vă propunem un târg: să le cumpărați, iar noi, cu banii, cu dovezi la vedere, vom achiziționa pentru Corina și Fernando aparatele de radio cu CD, plus CD-uri cu povești și muzică, în funcție de fondurile strânse.
O cutiuță fermecată de-a lui Mari este 180 de lei si poate fi achizitionata de la Galeriile Frunzetti din Bacau, la alegere. Un tablou de iarna – panza costa 200 lei, iar preturile felicitarilor sunt 2 lei – 5 lei – 7 lei.
O cărticică ”La un pahar de rouă”, 20 lei. Mai am zece volume pe care îmi doresc, astfel, să le transform în cadouri de Crăciun pentru Corina și Fernando.
Dacă vreți să fiți alături de noi în această campanie, ne puteți contactata aici sau printr-un mesaj pe FB, până pe 21 decembrie, pe mine pentru carticele, pe Mari, pentru minunile ei… 🙂
Vă mulțumim! 🙂
Dincolo de ceea ce ar putea defini valoarea Artistului, in ce se masoara, oare, valoarea unui public? In numar, in aplauze? In amandoua laolalta ar fi ideal, imi veti spune, dar dintre cele doua, numar si aplauze – traducand prin aplauze traire la maxim, poezie – care inclina balanta mai greu, inspre valoare?
Ma framanta de ceva vreme intrebarea asta, incerc sa-i dau de cap de ceva vreme. De cand, mai concret, am constatat ca publicul – bacauan, cel putin – e tare ciudat. Asa se face ca acelasi public care da valoare unei seri, numeric vorbind, alegand sa umple pana la refuz o sala de concert, acelasi public spuneam, lipseste cu desavarsire, la mai putin de un an, in aceeasi sala de concert sau in alta, din fata aceluiasi artist… Sa nu mai vorbim de numarul mare de fani ai unui gen, ai unui artist – ei chiar sunt, exista, sunt credibili – dar care-si rezuma aplauzele exclusiv la ”like-uri” pe retele de socializare. Iar povestea asta se tot repeta. E un cerc.
Sigur ca se intampla ca fiecare dintre noi sa avem cate o problema, cate un motiv intemeiat pentru a lipsi, totusi sa ne izbeasca pe toti deodata motivele mi se pare, parca, de domeniul fantasticului. Si nici de ”mai sunt si alte evenimente in acelasi timp”, nu e vorba. Nici vorba, de fapt. Cu motivul asta ne amagim noi, asa, artisti si public cu prezenta oarecum constanta…
E un of al meu asta, un of din partea unui spectator la vreun concert. Indiferent care. Un ”au!” rabufnit pentru ca insingurarea se simte si de catre Artist si de catre public. Dincolo de aplauze-traire-poezie, insingurarea doare! Pledez, asadar, in insingurare, pentru aplauze, pentru traire, poezie, imbratisare.
”E cineva in orasul acesta?”
A! Am scris Artist! Cu A mare!
O vorba din batrani spune ca dragoste cu sila nu se poate… Si ca, zic eu, cand dragostea devine sila, trebuie sa pui punct pentru ca nu poti ramane dependent o viata de cineva sau ceva, om sau loc sau altceva, cu riscul de a te depersonaliza. Si de-ai afecta, prin asta, si pe altii… Azi am pus un punct important in viata mea. Si… ma simt eliberata! Just wish me luck! 🙂
Am ales sa plec de la un loc de munca pe care l-am iubit in mod real. Meseria o iubesc inca, locul in care am practicat-o, nu! Multumesc, Ziarul de Bacau pentru tot!
Am un an fara o luna de cand nu am mai aprins o tigara. Si cam o luna de cand fac eforturi considerabile sa nu-mi aprind una…
Eu chiar cred in puterea zambetului. In momentele, mai ales, in care crezi ca nu ai puterea de a zambi. Zambetul n-ar trebui sa lipseasca de pe nici o prescriprie medicala, din nici o farmacie, din spitale, din scoli, de la locurile de munca, de nicaieri. In primul si-n primul rand insa, zambetul nu are voie sa lipseasca din propriile case si minti. Si sa va mai spun ceva. Eu cred ca stocul de zambete se poate epuiza doar atunci cand te abandonezi in renuntarea la ele. Cum ar veni, un zambet il naste pe celalalt. Invers, un nezambet ineaca urmatorul zambet care devine, odata inecat, nezambet si care il ineaca pe urmatorul si tot asa, pana la epuizarea stocului. Dupa o saptamana nu tocmai favorabila, eu m-am hotarat sa umblu, din nou, la stocul de zambete. Iar pentru dimineata asta de sambata am ales unul dintre cele mai laaaaaargi si mai optimiste zambete pentru zilele urmatoare. Ceea ce va doresc tuturor. 🙂
http://www.youtube.com/watch?v=bOH_mioL3TU&feature=colike
În bucata aceea de lume,
mame-încolăcite cu fii
și fiice-împreunate cu tați,
surorile cu frați
nu se întreabă de ce,
uneori,
pruncii fără vreodată cu-n zîmbet,
cu plămînii diformi,
trebuie duși către groapă.
Chiar și așa,
în bucata aceea de lume,
și fără s-o știe,
prunci din prea multe mame,
necunoscuți de tați,
tînjesc împreunați
la fericire.
Doamnă, domnule, copile,
îți dau pentru prima oară un zîmbet!
Îmi dai o jucărie?
Castelul Verde, Bacau, 2012
Pluteau la suprafata cafelei mele note muzicale, le-am desenat un portativ, le-am luat si m-am jucat pana le-am corect rearanjat, le-am dat ”play” si ele au cantat. BUNA DIMINEATA, dragi prieteni virtuali si nevirtuali, pofta buna la cafea, ganduri bune si luminate in aceasta noapte! 🙂
V-am zis că azi dimineață am surprins o păpădie? O ședință foto deosebita, ‘mneai pozând de-a dreptul indecent în iarba încă necrescută din parcul gol de oameni, al Catedralei… Ce pudoare, ce rușine?! În toată galbena-i splendoare a stat la poze, a dat de doua ori din gene și mi-a facut cu ochiul pana m-am rușinat de-atata indecentă primăvară și-am plecat… 🙂
20 martie 2012