Doi adolescenți socializau la o țigară în ușa scării unui bloc (da, așa cum mai făceam și noi când eram ”mici”!). Nu erau zgomotoși (și chiar de ar fi fost!), se dădeau deoparte când cineva intra sau ieșea în/din bloc, ba, timid chiar, îngăimau și câte un ”bună ziua!”, vădit stânjeniți și conștienți, pe undeva, că deranjează.
Un locatar al scării, un domn bine de altfel, în vârstă în jur de 70 de ani și de bună seamă cu o distinsă educație cum numai pe ”vremea domniei sale” se făcea în casă și la școală, ieșind din bloc, a ținut totuși, să ofere o lecție de bună purtare celor doi tineri. Izbucnind isteric și luîndu-i la îmbrânceli: ”Ce căutați mă, aici? Ce căutați? Duceți-vă dracului cu țigara voastră cu tot, ce stați în ușa blocului meu? Lua-v-ar dracu` de golani, că așa ați fost învățați!”.
Lecția a fost, de fapt, pentru mine. Care am asistat cu lașitate la predarea ei, neavând curajul să ”mă pun rău cu proful”… PROMIT că data viitoare, cu riscul de a-mi lua ”un patru”, o să-mi spun punctul de vedere. Mai ales că blocul este și al meu.
P.S. Tinerii au plecat, pur si simplu. Nu ma indoiesc ca dupa colt au tras niste injuraturi. Dar stiti ceva? La fel as fi facut si eu! 🙂
”În petalele fiecărui mac se ascunde o câte poveste. Toate, fără excepție, sunt povești cu ilene cosânzene și feți frumoși. Perechi alungate din lume în vâltoarea dragostei dintre un bărbat și o femeie. Fiecare mac știe taina unei minuni smulse unei clipe de iubire, dar nu o poate destăinui nimănui și, de aceea, roșește. Și le ard obrajii-petale, macilor și, deși nu au gură să le spună, poveștile zumzăie prin glas de albine și-s picurate în lume de pe aripi de rândunici. Astfel, învăluiți de neștiuta vrajă, alte cosânzene și alți feți frumoși aleargă printre macii care le-ascultă poveștile.
Când mor, macii-s tot roșii, atâta doar că nu se mai văd. Iară toate minunile pe care le-au adunat în focul petalelor se-mprăștie în lume, luând forma de semințe mici și negre. De aceea, oamenilor le plac cozonacii. Când sfar’mă-n dinți semințele de mac simt, fără să știe, aromele poveștilor ascunse. Unii oameni, cunoscători roși de patimi, distilează bobii de afion și le pufăie miresmele, iar opiumul îi poartă în vâltoarea de foc a poveștilor nespuse.
Povestea asta nu s-a spus nicicând.”
(2 iunie 2009)
Povestea asta – replică unui post de-al meu, semnată mac cel mic – am ales s-o dau astăzi, mai departe. Să vă încînte!
”Povestea asta nespusă” a fost singura replică – printre atîtea altele, pe blog – la care Poe, drag prieten, a ales să se semneze altfel… Noi îi știam oricum poezia, chiar dacă el încerca, poate, s-o ascundă… 🙂
Dacă aș putea să mă dezlănțui, da, ca și cînd și cum n-ar exista limite de nici un fel, mi-aș urla din toți rărunchii, în fiecare zi, în toate formele ei, iubirea… Mă limitează însă, uneori, durerea. Mă invadează alteori furia, mă tulbură invidia, m-acaparează egoismul, mă înfundă uitarea.
Dacă aș putea să mă dezlănțui, da -imaginează-ți numai! – ca și cînd și cum n-ar exista limite de nici un fel, aș sugruma în recunoștintă furia, invidia aș scrie-o iertare, egoismul l-aș face împăcare, uitarea aș zice-o descîntec. Să-mi pot urla apoi, din toți rărunchii, în fiecare zi, în toate formele ei, o singură limită, supremă iubirea.
”Dumnezeu s-a maturizat […] În zilele noastre Dumnezeu știe ce vrea și știe pe cine vrea. Dacă, în măreția Lui, a găsit de cuviință să te aleagă drept unealtă în Planul Său Măreț, atunci, îți spun eu, trebuie să fii gata să primești, să pricepi și să acționezi conform instrucțiunilor Sale, fără întrebări și discuții” (”Și a văzut asina pe înger”, Nick Cave, Polirom, 2010)
”N-ai mai scris nimic!”, mi se spune. ”E un blog de creație – încerc să mimez un haz de necaz – nu pot să scriu dacă nu am inspirație”.
Realitatea e că, realitatea e că, uneori, doar mimez fericirea și de aceea nu scriu. Sînt nopți și zile întregi, dragul meu cititor, în care, ca și tine, mimez fericirea, încercînd astfel nu să-i mint pe cei din jur, nu să mă mint pe mine ci, pur și simplu, doar să-mi înțeleg și să-mi stăvilesc slăbiciunile și neputințele și, paradoxal, prin joaca asta numită ”mim”, să-mi fac totuși curaj să merg mai departe.
În ultima vreme, de exemplu, cineva drag și-a pierdut un părinte, cineva drag se luptă să învingă o boală crîncenă, cineva drag se supără pe mine, cineva drag m-a scos din lista de prieteni, mințindu-se pe sine că e mai bine așa, cineva drag sună în miez de noapte că a avut accident de mașină, cineva suferă de prea multă iubire, dar ce spun eu, lista e lungă… Printre acestea, zilnic, povești de semeni necunoscuți, dar săraci, ori cu ciocane, topoare, violuri și copii abandonați îmi sînt depănate din cel puțin ”trei surse”, telefoanele sună, voci de la capătul firului invocînd datorii, banii nu-s, continuă tu……………
Peste toate, este și povestea mea! Ceea ce este exclusiv al meu, ce ține de mine, de trăirea, de iubirea, de casa, de familia, de viața mea.
Unde să scuip toate acestea, cititorul meu drag, și Cui și cu ce folos?
Le leg fedeleș, le bag în mine și le diger. Înghit – groaznic, amar gust – îmi casc ochii a zîmbet, îmi pun un cîntec pe buze și merg mai departe, rugîndu-mă pentru mine și pentru ”cineva drag”.
Asta mi-e menirea, să merg mai departe, lăsîndu-mi mereu un braț liber pentru cel ce vrea să-mi țină sau să-i țin de urît… Cu un desen, cu o poezie, cu un parfum de floare, cu lapte cu mămăligă, cu un cîntec, cu o cafea, cu un banc bun, cu iubire, cu speranță, cu un concert, cu o vorbă bună, cu un bulgăre de zăpadă, cu o carte, cu un film, cu un sărut, cu o îmbrățișare, cu o încurajare, cu o naștere, cu un botez, cu o aniversare, cu o excursie, o vindecare, continuă tu……………………………….
Nu-mi dezvălui, pentru anul acesta, vreo listă de planuri. Voi păstra doar, bine ascunse în sertar, cîteva arzătoare dorințe, speranțe și așteptări, lăsîndu-mă naiv, la voia trăirii. Și-a întîmplării dacă întîmplătorul există*…
Îmi asum însă, pentru anul acesta, ca niciodată pînă acum, de la bun început, o seamă de eșecuri. Pentru ca, asumîndu-mi-le, inevitabila prăbușire din cînd în cînd a turnului -loc de joacă pentru prințesă – să nu mai ia prin surprindere și pentru ca, prin rîs și dans și cîntec – spuneți-le, de vreți, sfidare – el să poată fi reconstruit și reînălțat de fiecare dată, mai colorat și mai frumos. Cu forțe proprii și cu cele primite de la cei din jur, am să zîmbesc anul ăsta și-am să iubesc mai mult! Este ceea ce și vouă vă doresc…
*”Îți dai tu seama, Ți? A fost nevoie de o vacanță de Crăciun în Spania, pentru a-mi găsi cercelul pierdut acum doi ani, din perechea preferată luată acum patru ani din America!”
“Telefoane, ţigări, iPOD?”
“Telefoane luat, ţigări luat, iPOD luat!”
“Gata, mergem?”
“Mergem!”
Uşa se deschide, se închide, se încuie. Se cheamă liftul.
…
“Văleeeeu! Tot am uitat ceva!”
“Hai măăăăă!”, cît pe ce să mă îmbufnez.
…
“Am uitat să-ţi dau un pupic! Hihihihi, iar te-am păcălit!”
În urmă cu cîteva zile, cu mîinile în detergentul de vase, cu vasele sub apa fierbinte – groaznică rutină! – cu muzica-mi obișnuită pe fundal, a răsărit din spume și grăsimi o întrebare: ”dacă poezia ar avea ochi, ce culoare ar avea aceștia?”. De bună seamă – mi-am răspuns – poezia lui Nichita are ochi de motan . Ochii poeziei lui Bacovia trebuie să fi fost ca un amurg de toamnă, violet, iar culoarea pieselor de șah posibil că o poartă versul lui Sorescu…
Bine, bine, mi-am continuat dialogul interior, dar știi doar că mai deunăzi ți-ai reamintit (mama ei de rochie verde, ba nu, albastră, ba nu verde, albastru clar, hai că e un bluemarin, să știi că-i turcoaz, parol e verde, ba nu, albastră! 😀 ) cît de diferiți în percepția lucrurilor, mai ales ale celor ”universal valabile”, ne dovedim a fi! 😀 . Ochii poeziei tale nu au întotdeauna aceeași culoare ca cea a ochilor poeziei lui sau a ei, e clar!
Așa am ajuns la ideea unui”extemporal”; împingîndu-mi curiozitatea de a vedea ce culori văd cei din jur, în poezie. În poezia lor, în poezia asta pe care o trăim zilnic și care iată, da, se poate ascunde cînd și unde nu te-aștepți, inclusiv în groaznica rutină – spuma de vase, apă caldă și grăsimi.
Iar cei din jur au răspuns. Le mulțumesc celor care au făcut-o, prin semne de carte, așa am gîndit extemporalul.
Un semn de carte pentru culoarea ”căprui pentru că se termină tot în A” pe care o poartă ochii poeziei lui Vlad N. (via Facebook), un semn de carte pentru ochii ”în mod normal albaștri sau verzi, dar uneori galbeni ca niște sori” ai poeziei Caramicii. Un semn de carte, pentru ochii ”cu o culoare de toamnă” ai poeziei Văcuței Verzi și un semn de carte pentru culoarea ochilor ”veseli și plini de viață” ai poeziei lui Bty. Un semn de carte, nu se putea altfel, pentru Kaysha a cărei poezie are ochii roz, a inocență și pasiune.
Mulțumesc celor care vor vrea, în continuare, să răspundă curiozității mele. Tot prin semne de carte, mulțumesc! 🙂
Nota: Vacuta Verde si Caramica sunt rugate, daca vor dori semnele asa cum sunt ele de fapt, sa-mi lase niste date de contact la adresa de email din pagina ”despre mine”. Ele vor ajunge, odata cu primirea adreselor, in cel mai scurt timp, prin posta, la destinatie! 😉 Vladut, Kaysha si Bty le vor primi personal, la prima întîlnire. 😀
