Category Archives: de moment

Cafea

Există o cafea care dă dependență, dar nu pentru că are cafeină ci, ceva mai puternic de-atât, un soi de poezie, o poezie din aceea care, da, încă se mai scrie și încă se mai citește, pentru care unii își mai dau chiar și viața pentru a ne-o lăsa nouă, celorlalți, un soi de melodie care nu-ți dă pace pentru că te trezești cu ea, fredonând-o sau căutând-o pentru a o pune alături, pe farfuriuță, în loc de zahăr, în loc de lapte, în loc de orice altceva-ți lipsește în momentul acela, un soi de dans sălbatic pe care, neinteresat, îl execuți periodic, neobosit, interesant și pentru care lumea te admiră și-ți spune: vai, ce vesel dans ai tu!, iar tu preferi să continui să iubești lumea asta, fără a i-o spune, dăruindu-te ei, convins fiind că o simte, oricum. Acelui ceva mai puternic decât cafeina i se mai spune din când în când și suflet, iar cafeaua aceea care creează dependență se cheamă și se soarbe “cu suflet”. Cafeaua asta este și nu este pentru oricine pentru că oricine și nu oricine o poate prepara, în mod cert însă, ea este, odată preparată, cea mai delicioasă cafea din lume.
cafea22

Stare

Ca pe un cîntec, poezia asta am s-o ascult mereu.

cafea11

Iar nu mai suntem noi înșine,
nu mai știm de unde începem și unde
ne sfîrșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sunt trupurile basoreliefuri
existînd în noi, anume,
numai jumătățile-n mișcare,
cele întoarse spre lume.
Iar se concentrează totul numai în ochi,
numai în sprîncene, numai în bărbie,
numai în brațul întins și atît,
restul încetînd să mai fie.
Iar suntem înscriși într-un cerc,
și nu mai știm de unde începem și unde
ne sfîrșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.

Basorelief cu îndrăgostiți, Nichita Stănescu

Acest post este un spam!

Blogul, minunat tărîm virtual, o experiență, în fond, pe care, personal, aleg să o împărtășesc celor care vor să o afle, fără a le invada, în același timp, spațiul de intimitate.

Undeva în partea dreaptă a blogului meu este o casetă intitulată ”Răsfoiesc și…”. Acela este blogroll-ul meu. Acolo, cu cîteva mici excepții (problema tehnico-administrativă pe care o voi soluționa cît de curînd) sînt cîteva dintre ”experiențele” pe care îmi place să le aflu de la autorii lor, fără absolut nici o pretenție ca reciproca să fie valabilă.

Vă rog din suflet, așadar, pe cei care vă regăsiți în blogroll-ul meu și-mi trimiteți pe messenger (ca spam!!) link prin care anunțați un nou post pe blogul vostru, să nu vă supărați pe mine dacă vă spun că, făcînd asta, îmi invadați spațiul de intimitate. VĂ AM ÎN BLOGROLL PENTRU CĂ VĂ CITESC, nu pentru că am făcut ”link exchange”!

În același timp, vă rog, dacă voi nu mă citiți, dar figurez în blogroll-ul vostru doar pe motiv de ”link exchange”, să mă ștergeți! Nu doar că vă voi aprecia la fel de mult scriitura, dar voi fi și fericită să știu că nu voi (mai) fi o prezență inutilă în spațiul vostru și vă voi mulțumi cu sinceritate, pentru asta! 🙂


Asculta mai multe audio Muzica

Definiție

De la Doamna mea am păstrat, pînă astăzi, definiția lui Eminescu a poeziei -dintre multele definiții date aceluiași concept de marii autori ai vremurilor – ca fiind cea mai aproape sufletului meu.

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,
Strai de purpură și aur peste țărîna cea grea.

(Epigonii)

În toți acești mulți ani, a recita ”definiția” eminesciană pe post de răspuns, oricui m-ar fi întrebat ce este poezia, a devenit aproape o rutină. N-am mai stat, ce-i drept, niciodată de-atunci, să reflectez asupra conceptului, să mă întreb dacă nu cumva, poezia este (și) altceva decît un înger, joc de icoane sau purpură de aur. Nu m-am gîndit nici măcar la propria-mi definiție, dacă oi avea una, în mod real, sau dacă, în mod real, ea există.

Astăzi însă, gîndurile acestea m-au izbit prin a-mi da seama că poezia mea nu se regăsește totuși, nu s-a regăsit, de fapt, niciodată, în definiția lui Eminescu. În esență , poezia mea nu se desprinde de divinitate, dar ea nu se regăsește în haina definiției pe care o dă poeziei, Eminescu. M-am trezit, astăzi, spuneam, pusă în fața acestor constatări, după ce m-am conștientizat emoționată la maxim de percepția altcuiva asupra poeziei: Alexandru Vakulovski.

senzaţia aia că eşti copil şi tata te ia la plimbare ţinându-te de mână. asta e poezia.

SUPERB, nu-i așa?

Întreabă-mă acum, ce este poezia?
Am să-ți dau probabil, același răspuns pe care ți l-am dat atunci cînd mă întrebai despre iubire, emoție, trăire, intens, frumos, urît, tot și nimic, sublim, ”sine” și ”în sine”: puf de păpădie

Autorătăciri

Se întîmplă uneori să te trezești îndoindu-te de armonia ta, cu tine însuți. Mai bine zis, de prea mult ”tu însuți” să te trezești brusc – sau, cel puțin, să trăiești acut senzația asta – că te-ai dezarmonizat într-atît, pînă la a nu mai fi tu. Să atingi, în momentul acela, esența îndoielii, aceea de a nu mai fi sigur dacă, de fapt, ai fost vreodată…

Bizarul sentiment te face, de frică, aproape instantaneu, să iei decizia ”pînă aici!”. Să-ți poruncești ”oprește-te, te-ai depășit, ai trecut de tine însuți, gata, gata, e timpul să te oprești!”.

Încerci, odată ce-ai ajuns aici, să scapi de stigmat, să te întorci la prejudecată, la prinicipiile celorlalți și raportarea față de realitatea lor!

Și pentru o perioadă, îți iese. Și ești gata să-ți asumi victoria! A ta, împotriva ta!

Pînă reasculți un cîntec. Pînă faci o plimbare pe jos. Pînă recitești o carte. Pînă primești un telefon. Pînă vezi un tablou. Pînă la vederea unui nou zîmbet. Pînă la un nou dans… Hei, aici eram, de fapt! Te înclini reverențios în fața stigmatului, a prejudecății, a principiilor celorlalți și a raportării la realitatea lor și pleci, la braț, încă odată, fericit, cu tine înusți.

Desigur, pînă cînd se întîmplă iar să te trezești punîndu-te, pentru un timp, la acea nefericită îndoială…

Bob Dylan – Like a rolling stone

Tot eu!

”Cînd te văd cu cîtă poftă tragi din țigara aia, mai că-mi vine să-mi aprind una!” – mi s-a spus, nu de puține ori, de către unii care, în viața lor, nu și-au aprins, vreodată, o țigară. Iar eu, încercînd să-mi ascund jena, dezlănțuiam, prin rotocoalele de fum, hohote de rîs.

Am treizeci de ani. Jumătate fără un an din viața mea de pînă acum mi-am petrecut-o fumînd. De necaz, de bucurie, de emoție, de nervi, de trează, de amețită, de iubire, de ură, de extaz, de scîrbă, de interes sau de lehamite, de plictiseală sau de prea multă activitate, de succes sau de eșec, de bogăție sau de sărăcie, de foame sau de sațietate, mi-am petrecut aproape jumătate din viața mea de pînă acum, cu țigara aprinsă.

Dacă n-ai drame, ți le inventezi pentru ca flacăra paiului de chibrit, arsura aceea care ți se apropie tot mai repede de buze, gustul acela amar și fumul acela grațios sau nu, să-ți ofere senzația de senzație de rezolvare a acestor drame. Dacă ești fericit, îți savurezi momentul, alegînd, mai presus de toate , să-ți împărtășești trăirea, cu țigara aprinsă. Degeaba îți sînt prietenii alături, degeaba se bucură împreună cu tine. Dacă n-ai țigara aprinsă, trăirea nu e autentică. Timp de paisprezece ani, aș putea fi determinată să cred, mi-am trădat prietenii, familia și pe mine însămi, cu țigara și am fost trădată!

Aproape că-mi vine să spun, uitîndu-mă în urmă acum, că m-am născut fumînd. Că, țigara e parte din mine, că sînt parte din ea, că am venit pe lume arzînd împreună, fumegînd împreună, duhnind împreună.

r7

Și totuși…

În toți acești ani, am fost eu însămi, nu am mințit pe nimeni, nu m-am mințit pe mine si nimeni nu m-a trădat în vreun fel. Toți acești ani, în care eu am fost totuna cu țigara mea, n-ar fi fost altfel decît au fost, dacă nu eram totuna cu țigara mea. Dramele mele, reale sau inventate, ar fi fost aceleași, momentele de glorie, trăirile și simțirile față de cei din jur și de mine la fel de intens m-ar fi dominat, iar timpul, timpul ar fi trecut la fel de repede sau de anevoios și la fel de drepte pe cît de nedrepte mi s-ar fi părut toate lucrurile, stările, faptele și încercările prin care am trecut… Aș fi fost, pe scurt, aceeași, adică tot eu!

Și atunci mă întreb acum, țigara… la ce bun?

M-am lăsat de fumat. Mi-e greu, fizic vorbind, să știți, dar sînt fericită. Sînt fericită pentru că, ciudat?!, la fel de mult îmi iubesc soțul, la fel de mult îmi ador familia, la fel de minunați îmi văd colegii, la fel de prieteni prietenii, la fel frumoși îmi apar oamenii și la fel de urîți. La fel de mult îmi place să merg pe jos, la fel de îndrăgostită sînt de Bob Dylan și Janis Joplin, la fel de zgomotos și cu poftă rîd, la fel de pătimaș mă smiorcăi… Pentru prima dată însă, conștientizez, cu adevărat, toate acestea.

De aceea, pentru prima dată, lăsatul țigării nu mi se mai pare o povară… Și, da, cafeaua e la fel de delicioasă! 😀

Vă mulțumesc din suflet tuturor celor care mă ajutați să trec peste perioada de ”greu fizic”, mai ușor! Love you! 😀

the beatles-with a little help of my friends
Asculta mai multe audio Muzica