Category Archives: Marturisiri

BACAUL ALTFEL, de moment, evenimente, Marturisiri, oaza de (in)cultură, primite-n dar

Subiectiv, despre ”11even experiences” Bacău, a II-a ediție

Leave a comment
From Muze peste tot

Aveam cu adevărat nevoie – am realizat pe parcursul ÎNTÂMPLĂRII și nu înainte – de experiența ”11even experiences”, eveniment național, organizat la nivel local pentru al doilea an de Asociația Mutatis Mutandis în parteneriat cu agenți economici privați, instituții de stat și voluntari liceeni și petrecut miercuri seară, 27 mai 2015, pe scena Teatrului Municipal Bacovia. N-am avut speranțe (din motive obiective) prea mari să ajung, totuși, vorba ceea, ”Universul a lucrat” și iată-mă părtașă unei experiențe pe care, deși aparent am mai trăit-o la prima ediție a evenimentului, am surprins-o în unicitatea și autenticitatea ei.

Am ajuns în Sala Mare a Teatrului Municipal Bacovia cu două-trei minute înainte de ora anunțată pentru începerea ”11even”, costumată, poate, necorespunzător pentru un astfel de eveniment, în blugi și cămașa hippie (printre atâtea ținute de gală) pe care n-am reușit să le mai schimb din simplul motiv că de dimineață n-am mai apucat să ajung acasă. Mi-am făcut chiar câteva probleme, m-am simțit cumva nelalocul meu, neadaptată contextului. Contextul însă, mi s-a dezvăluit, odată cu debutul, cu o jumătate de oră întârziere, a serii și odată ce publicul – nu foarte numeros, nu cum mă așteptam, dar, conform așteptărilor, cald, luminos, prietenos – și-a ocupat locurile în sală.

Gong!

Bogdan Matei, actor al Teatrului Bacovia, speaker în 2014 la ”11even” a urcat pe scenă pentru a dezvălui, în calitate de prezentator de această dată, câte ceva din propria-i experiență trăită anul trecut. Un tăvălug de emoții, eu.
M-am regăsit în povestea lui din 2014 trăită dincolo de scenă, în culise, împreună cu Teatrul Gâșteni, coordonat de SirBlues Vali Răcilă, teatru ai cărui membri sunt persoane cu dizabilități. ”Totuși sunt ca voi”…

Final exploziv anul trecut la #11even Bacau! Anul acesta ne revedem cu un nou eveniment cu #oamenifrumosi, pe 27 mai de la ora 17:00, la Teatrul Municipal Bacovia.

Posted by 11even events on Friday, May 22, 2015

Gong!

11 oameni cu notorietate din diferite domenii de activitate au urcat apoi, rând pe rând, pentru câte 11 minute de proprie poveste. Despre sine, despre cine sunt, eu ce fac acum cu viața mea, care mi-i rostul? Povești despre oameni care, după cumpene, au dat crezare trezirii sinelui lor, nu al părinților, nu al societății. Și care, odată dând crezare sinelui lor, urmându-și visul, au ajuns la liniște interioară și dezvoltară armonioasă pe toate planurile, în societate.

From Muze peste tot

Au vorbit, nu în această ordine, Iolanda Stăniloiu – Federația Fundațiile Comunitare din România, Cristian Nicolae – Asociația Română pentru Coaching, Camelia Popescu – Destine Holding, Mirela Retegan – Gașca Zurli, Alina Perșa – Colegiul Psihologilor Satu Mare, Cristina Trepcea – mass-media, Mihaela Feodorov – Yourway Life& Carrer Counseling, Cătălina Popescu – DPD România, Radu Gabriel Ichim – singurul preot care slujește pentru surdo-muți din Bacău și Constantin Amâiei – arhitect și, s-a dovedit, menestrel.

Au mai vorbit și absenții fizic ai evenimentului, Anca Sigartău și Călin Goia de la trupa Voltaj, dar prezenți prin mesaje puternice și motivaționale.

Am râs cu speakerii, am lăcrimat pe alocuri, m-am emoționat, m-am înfuriat, am iertat, am compătimit, am iubit, am împărtășit, n-am propovăduit, am trimis îmbrățișări, iar toate, absolut toate, au avut legătură CU MINE! Cu ceea ce sunt, cu cămașa mea hippie și blugi ușor evazați, cu sandale fără toc, cu pietre la gât, fără machiaj la un eveniment în care norma ar cere poate, altceva. Am avut cu adevărat nevoie de 11even 2015, pentru a-mi confirma încă dată că sunt ceea ce sunt, că mă asum așa și că mă găsesc astfel, tot cum zice cartea, ca ”cea mai bună variantă a mea”. La prezentul continuu… 🙂 Acolo, pe scenă, a fost multă lumină.

From Muze peste tot

Și-am plâns, la propriu, cu liceenii de la In The Spot pe scenă. Noi tăvăluguri de emoție care, se pare, n-au fost doar ale mele. Pentru că acești tineri, necondiționat, au ridicat sala în picioare!

11even experiences este un eveniment cu scop caritabil. În Bacău, banii strânși de pe biletele achiziționate de public urmează, au anunțat organizatorii, să fie direcționați către programul ”suport psihologic pentru grup de peste 30 de copii și tineri rămași, independent de voința lor, fără părinți sau care au părinții departe”, program parte din proiectul Centrul de Resurse și Urgențe Psihologice al Asociației Mutatis Mutandis.

colţul meu de creaţie..., de moment, Marturisiri, oaza de (in)cultură, ofurile mele, STRIGĂTE

Rușine!

Leave a comment
From Muze peste tot

Într-o zi, aparent fără motiv, un om mare a izbucnit, în plină stradă, în plâns.

Deodată, trecători copii necunoscuți l-au înconjurat și, cu dojană, i-au spus: ”Eeeei, dar un om așa de mare și plânge! Uite, ce urât ești! E rușine ca un om așa de mare să plângă! De ce îi superi și-i faci de rușine pe copiii tăi? Vaaai, ce rușine! Un om așa mare și să plângă!”

Atunci, atunci ceva s-a întâmplat! Uitându-se la copiii aceia mulți, necunoscuți, care-l certau, neștiind ce să facă cu atâta rușine și de atâta rușine, omul mare, uitând aparent motivul pentru care a izbucnit în plină stradă în plâns, a început și mai tare să plângă. Să urle, să zbiere, să se rostogolească de atâta plâns…

BACAUL ALTFEL, de moment, evenimente, Marturisiri, MUZE COLORATE, oaza de (in)cultură, raftul bibliotecii

Lipsurile și lipsirile de la Gala Star

1 Comment
From Gala Star 2015

Am promis (nu, nu am promis ci, mi-am promis) că preț de cinci zile (s-au dovedit a fi și patru nopți) am SĂ FIU la Gala Star. Și… AM FOST.

Tare grele sunt revenirile după. Grele mi-au fost anii trecuți, grele îmi sunt, însutit, anul acesta. A zecea ediție a Festivalului Internațional al Recitalurilor Dramatice – Gala Star One Man Show, manifestare (organizată de Teatrul Municipal Bacovia și Primăria Bacău, co-organizator UNITER) despre care nu se știe cine știe ce în țară, dar pe care noi, parte din locuitorii acestui aparent mort oraș ne-am adjudecat-o (unii fizic, alții doar verbal), s-a încheiat. Și nu oricum ci, pentru prima dată (așa cum am resimțit-o eu), cu speranța că de-abia de acum încolo, Gala Star va trece granițele Bacăului, rămânând a lui, dar inspirând realitate peste ce-i al lui.

Gala Star este o stare. V-am povestit, în cotidianul Deșteptarea (vezi mai jos!), despre asta. V-a povestit și Ionuț Avram, pe a sa Fermă Politică. Au transmis-o, în felul lor, autentic mai mult sau mai puțin, mulți alții, pe rețele de socializare, pe bloguri, în ziare sau, pur și simplu, la cafele, între spectacole.
Este o stare atât de frumoasă și atât de intensă că nu poate fi tradusă prin cuvinte. Dar, trăită de unii pentru prima dată, confirmată! (Îți mulțumesc, Cătălina Chifu, că mi-ai dat, în sfârșit, crezare! 🙂 )

N-am vrut să vorbim (noi, câțiva) despre lipsurile și lipsirile Galei. Nu înseamnă că nu le-am văzut, că nu le-am simțit, că nu ne-au amărât. Le-am ținut însă în ”stand by”, dacă vreți, din egoism, pentru că nu am vrut să ne ieșim din STARE! 🙂

Și din partea mea, în ”stand by” rămân pentru că… tot din egoism. În toată poveste asta, în fond, a fost vorba despre MINE!

Prima mea zi de Gala Star
A doua mea zi de Gala Star
A treia mea zi de Gala Star
A patra mea zi de Gala Star
A cincea mea zi de Gala Star

PREMIILE GALA STAR

(Foto, eu: Florina Găzdaru și Bogdan Matei, gazdele manifestării)

365 respectiv 366 pentru anii bisecti, de semnificatii pentru "cafeaua de dimineata", colţul meu de creaţie..., de moment, lumea în imagini, Marturisiri, MUZE COLORATE, paznicul pitic, vizita la muze

Numiri

Leave a comment
From Muze peste tot

Dacă ar fi să dau un nume – mi s-a năzărit – dimineților mele, acela ar fi îngăduiri. Îmbrățișări e numele de mi-l poartă zilele, iar nopților mele le-aș spune trezii.

Îngăduire, îmbrățișare, trezie. Iubire.

BACAUL ALTFEL, Marturisiri, MUZE COLORATE, oaza de (in)cultură, ofurile mele

O să fiu la Gala Star!

1 Comment
From Parteneriate cu Muze Colorate

N-am nici cea mai vagă idee cum va să fie, tehnic vorbind, Gala Star din acest an. Spre deosebire de alți ani, acum mă voi lăsa să fiu și să fie… Gala Star este O STARE. Una pe care, împreună cu oamenii faini din viața mea, o să o trăiesc la intensitate maximă. Vorba prietenului meu Ionuț Avram, ”abia aștept să intrăm din nou în starea aia în care nu-ți mai pasă de nimic rău din jurul tău”. Pentru că uiți de răul din jur. Dacă iubești teatrul și vii la teatru pentru asta!

Despre cea de-a X-a ediție a Festivalului Internațional al Recitalurilor Dramatice (de tip One Man Show), ”Gala Star”, până că și inimoșii lui organizatori au ales, parcă, să tacă, pentru a ne invita să fim…

Să fie, e mai bine așa. Nu aducem laude înainte, despre ceva ce încă n-am trăit. În plus, în plus, nu mai vrem să ne îmbătăm cu apă rece ridicând în slăvi ceva ce, de fapt, nu s-a petrecut până acum decât în urbea asta. Aparent tristă. Și e tristă nu pentru că aici nu se întâmplă lucruri minunate, ci pentru că cei cu idei se încăpățânează să-și lipească afișele… unii peste alții. Unii peste alții, da, oamenii afișe.

La cea de-a X-a ediție a Galei Star din acest an, așadar, O SĂ FIU! Cum știu eu mai bine pentru mine, împreună cu toți oamenii neafișe, ci simțăminte, din viața mea.

Luni o să vă spun programul. Și-o să vă rog, ca de pe 24 până pe 28 aprilie SĂ FIȚI la Teatrul Municipal Bacovia!

Date tehnice, AICI.

de moment, Marturisiri, oaza de (in)cultură, ofurile mele

Niste lectii

Leave a comment
From Neverending Praga, aprilie 2011

Una dintre cele mai mari lecții despre umilință mi-a fost servită în clasele primare… Noi, copiii ”obraznici”, cei care nu ne țineam tot timpul mâinile la spate, că amorțeam și ne dureau nu de alta, eram scoși din clasa noastră pentru a fi purtați ca oile și expuși câte trei-patru minute, în fața colectivelor din alte clase. Noi eram ”așa nu!”.

Tot atunci, într-o zi întreagă (eram în clasa a treia) am purtat împreună cu alți câțiva colegi hârtie igienică pe cap, la gât și pe braț… Ne uitaserăm bentițele, cravatele de pionier și matricolele școlare acasă.

Îmi amintesc și ziua în care ne-au fost aruncate sandalele pe fereastră pentru că, pe sub bancă, inocent, ne mai descălțam să ne dezmorțim la tălpi.
Nu, nu mi-au fost învățătură de minte toate astea. Mi-au fost răni pe care abia acum mi le vindec. Mergând uneori prin ploaie fără umbrelă și desculță-n zăpadă…

365 respectiv 366 pentru anii bisecti, de semnificatii pentru "cafeaua de dimineata", de moment, Marturisiri, oaza de (in)cultură

Hrana

Leave a comment
From Desenele mele

Mi-aduc aminte (și sunt sigură că mulți dintre voi vă amintiți) de jocul acela în care, în copilărie, ai mei – părinți, bunici – încercau să ne prindă pentru a ne determina să mâncăm: hai, o gură pentru tine, una pentru mama, una pentru tata, una pentru sora, una pentru bunica, una pentru bunicul, una pentru verișoare și tot așa, câte o gură de mâncare pentru persoanele iubite din jur. Persoane dragi pe care ajungeam noi, copiii, să le enumerăm, să le căutăm. Era un truc care, cu adevărat funcționa, iar acum, e jocul în care, la rându-mi părinte fiind, încerc să-mi prind uneori copilul. Și funcționează. ”Una pentu mine, una pentru mami, una pentu tati, muni, bita, coti, gigi, mala, tudol, titol, ti una pentu sînzi, una pentru chiti, una pentu doamna, una pentu matutica…”. Și râdem și ne strângem în brațe, trimițând astfel și câte un gând bun fiecărei persoane dragi din jur.

Jocul ăsta, mi s-a năzărit acum, mă gândesc că funcționează pentru că are de-a face cu iubirea, cu HRANA și mai puțin cu mâncarea. Nu-mi oblig copilul să mănânce, îl încurajez să descopere, precum iubirea, hrana…

Tot așa, mi s-a năzărit, poate ar trebui să intrăm uneori în jocul cu vreo carte. Azi citim o pagină pentru tine, mâine, una pentru mama, una pentru tata, una pentru… și încă una și tot așa. Și te pomenești că, dând cărților de gust, ajungi să înțelegi că ele sunt iubire

adunate din jurnale, de moment, Marturisiri, oaza de (in)cultură, ofurile mele

Scrisoare de la nepoti

Leave a comment
From Familia

„Cine nu are un bătrân să și-l cumpere” zice o vorbă… din bătrâni, nu-i așa? O auzim adesea, iar pentru destul de mulți dintre noi ea are semnificații adânci, ducându-ne cu gândul la minunile trăite, în copilărie, în casele bunicilor. Eu nu voi vorbi însă, în rândurile ce urmează, despre acești bunici de poveste, în fața cărora, de altfel, mă înclin. Voi vorbi despre, să le spunem așa, „excepțiile care întăresc regula”, excepții, care din păcate, nu sunt deloc puține. Și care lasă răni adânci în sufletul nepoților… De fapt, voi strânge gândurile mele ca într-o scrisoare pe care un nepot ar adresa-o unora dintre bunici:

Dragi bunici,

Înainte de toate, mi-aș dori tare mult ca rândurile acestea să le primiți cu dragoste, pentru că din dragoste au fost scrise.
În al doilea rând, aș vrea să știți că, în sfârșit, m-am hotărât să vă scriu pentru că, am constatat cu multă mâhnire, unii dintre voi sunteți tare mânioși în ceea ce spuneți și faceți, fără a sta să vă gândiți măcar o clipă dacă nu cumva ceea ce spuneți sau faceți este educația pe care, de fapt, ne-o oferiți nouă, nepoților…
Cum ar fi, de exemplu, atunci când vă urcați într-un autobuz și, negăsind vreun loc liber, găsiți imediat să faceți referire la lipsa de educație a tinerilor, invocând-o cu glas tare și multe vorbe de „lua-v-ar dracu’!”. Da, chiar așa! Referiri pe care le faceți și în momentul în care vreun controlor se întâmplă să vă solicite biletul sau abonamentul de călătorie, iar voi nu le aveți…
Cum ar fi, de exemplu, brutalitatea și mânia prin care vă adresați, tot în autobuz, unor copii văduviți, nu din cauza lor, de dragoste, sau injuriile pe care le aduceți unor persoane adulte doar pentru că ele au haine foarte colorate.

Cum ar fi, de exemplu, mânia pe care o manifestați și vorbele pe care le adresați, vorbind despre lipsa lor de educație, unor adolescenți care se mai întâmplă să deranjeze cu fumul de țigară intrarea în vreo scară de bloc: „Ce căutați mă, aici? Duceți-vă dracului cu țigara voastră cu tot, ce stați în ușa blocului meu? Lua-v-ar dracul de golani!”. Da, chiar așa…

Cum ar fi, de exemplu, mânia și cuvintele pe care le adresați unor adolescenți care, inocent chiar, se sărută pe stradă sau în autobuz.

Sau mânia și cuvintele pe care le adresați, unii dintre voi, personalului unor instituții publice sau operatori economici privați și chiar ONG-uri care lucrează pentru ca drepturile voastre să vă fie corect acordate, fie ele tichete, ajutoare financiare, abonamente de autobuz sau diferite servicii sociale.

Cum ar fi, de exemplu, mânia și brutalitatea pe care le manifestați într-o sală de spectacol cu intrare liberă, față de părinți ai căror copii ocupă locuri care, ați hotărât voi, „vi s-ar cuveni”. Copii aflați acolo pentru că urmează să urce pe scenă pentru a vă oferi vouă, dragi bunici, un spectacol gratuit.

Și cum ar fi mânia și brutalitatea prin care vă adresați unor copii – de obicei murdari, cu mâna întinsă către trecători – cu „lua-v-ar dracu’!”, da, chiar așa!, imediat ce veți fi ieșit dintr-o biserică în care v-ați pus nepoții să-ngenucheze în fața lui Dumnezeu…
Și mă opresc aici.

Cu dorința, mărturisită deja, că veți primiți rândurile acestea cu dragoste și înțelepciune pentru că din dragoste, fără mânie, doar cu mâhnire, au fost scrise de un eventual nepot al vostru.
E adevărat, unii dintre noi, nepoții, chiar suntem lipsiți de educație și avem un vocabular necuvenit față de voi… Să știți, însă, că asta se prea poate să se întâmple pentru că suntem rodul educației fiilor și fiicelor voastre…

P.S. In imagine, cei mai minunati bunici din lume si niste nepoti cu adevarat fericiti! 🙂
Editorial aparut in Ziarul de Bacau, 2014

d'ale jurnaliştilor, de moment, Marturisiri, oaza de (in)cultură, ofurile mele

Loc de joacă sau câmp de bătaie?

Leave a comment
From Neverending Praga, aprilie 2011

Din nefirescul lucrurilor face parte, cu amar o constat, legitimarea violenței, fizice sau verbale, de către unii adulți – de fapt nu sunt unii, sunt mulți, prea mulți -, inclusiv atunci când copiii sunt scoși la joacă. Sună urât ”scoși”, dar acesta este sentimentul pe care, în vreun parc sau altul, îl citesc pe chipurile unor părinți sau bunici sau supraveghetori pur și simplu în raport cu micuții lor. Dându-și ochii peste cap, cu greu câte un părinte se ridică la cererea micuțului de a-l implica pe cel dintâi în joaca sa. Rar, prea rar, se aude câte un ”Bravo!” din partea părinților sau câte o apreciere, izvorâtă din sinceră admirație, atunci când micuțul vine țopăind să-i arate maturului de pe margine mica sa realizare, că e vorba despre vreun desen pe asfalt, despre o glumă, sau despre o faptă care, din perspectiva copilului, este foarte importantă pentru că chiar este.

Mult mai des însă, de pe margine se aud țipete ale părinților atunci când micuțul este surprins că face vreo poznă. Și nu mă refer la ”țipete” de genul ”Ai grijă, e periculos!”, ”Mama, te rog fii atent/ă, te poți lovi!” – de multe ori țip și eu astfel, mai ales dacă distanța dintre mine și copil e destul de mare pentru a nu o putea parcurge în timp util atunci când un pericol e iminent -, ci la țipete, în cazul posibilității producerii de astfel de accidente, de genul ”Tu-ți gura mă-tii de copil, dă-te jos că-ți rup gâtul!” sau ”Pleacă de acolo, că vin și-ți crăp capul, nenorocitule!” și tot așa. De ridicat însă, de explicat, nu se pune problema. Știți despre ce vorbesc, nu-i așa?…

Locurile de joacă sunt legitimate de unii părinți – de fapt nu de unii, sunt mulți, prea mulți -, drept câmpuri de bătaie. Rănirea este legitimată. Ne gândim eu și soțul, de pe margine că, pentru astfel de părinți, de fapt, dacă propriul copil și-ar rupe gâtul sau și-ar sparge capul ar fi ceva normal, n-ar trebui, în cazul producerii unor astfel de nefericite accidente, ca ele să provoace îngrijorare și durere, nu-i așa? Și nici intervenție din partea părintelui.

În altă ordine de idei, acum patru zile, după o mică criză de furie a copilului meu de 3 ani și câteva luni, criză manifestată inclusiv prin violență asupra mea și gestionată cu multă, multă răbdare din partea mea aducând în atenție eternul ”Nu, mami, nu lovim, nu ai voie să lovești pe nimeni niciodată, la fel cum nimeni, niciodată, nici măcar mama și tata, nu are voie să te lovească!”, printre lacrimi, de data asta nu de furie, ci cu năduf, copilul mi-a răspuns: ”Nu, nu e ata, ate mame bate popiii!” (”Nu, nu e așa, alte mame își bat copiii!”). Ce să-i răspund? Că acele mame sunt rele? Nu, pentru că știu că nu sunt. Am înghiț în sec, am luat-o în brațe și m-am abandonat în amarul gândului la toți cei care, fără a avea vreun drept și fără măcar să o creadă ei înșiși, legitimează violența fizică și verbală și transformă locurile de joacă în câmpuri de război….

Editorial apărut în Ziarul de Bacău pe 7 august 2014