N-am scris de ceva timp din amar. Am lăsat amăruiul, cafelei de dimineață și spumei de bere, ca eu să mă îndulcesc din răsărituri de soare și răsărituri de lună.
Azi e miercuri, e cu iubire și scriu din amar, după ce voi fi lăsat răsăritului, îndulcitul.
Scriu din amar, că fără certitudinea amarului, n-ar fi, socot, probabilul îndulcitului la fel cum fără certitudinea suferinței,n-ar fi probabilul fericirii, iar fără certitudinea minciunii, n-ar fi relativitatea adevărului.
Spuneam, zilele trecute, într-o regăsire pe o plajă veche cu file de carte, că mă simt tot mai departe de semnificația conceptului ”revoltă” față de oricine, față de orice. Mi-e tot mai nesemnificativă semnificația conceptului ”dispreț”, mi-s tot mai pline de sens conceptele ”acceptare”, ”iertare”, ”compasiune”. Și unică cingătoare a semnificațiilor și nesemnificativului este IUBIREA.
În drumul ăsta greu de la mine la mine, de la mine la lume, nu mă pot depărta, însă, nu încă, de semnificația ”amarului” tradus prin ”mâhnire” ca fiind consecința urât-întâmplătorului-întâmplatului din viața mea. Certitudinea minciunii o primesc, nu cu dispreț, așadar, ci cu mâhnire. Certitudinea urii o primesc cu mâhnire, certitudinea suferinței cu mâhnire, de asemenea, o primesc.
Și da, în mâhnire, e loc de. Acceptare. Iertare. Compasiune. IUBIRE.
Aseară am numărat valuri sub clar de lună. Lună plină. Și mi-am adus aminte iar de Alessandro Baricco, și de ”nebunul” care măsura valurile sparte de mal pentru a vedea unde, vreodată, se sfârșește marea. Și mi-am adus aminte și de ”nebunul” lui Baricco, din același roman, la fel de fascinat ca cel dintâi, de mare. Un pictor cu o operă nesăvârșită pentru simplul fapt că ceea ce încerca el să surprindă din pensulă și culoare, pe o pânză, erau ochii mării.
Apoi, mi-am adus aminte de Novecento lui Baricco și de o fascinație anume, aceea pe care marea o dă. Și de un spectacol văzut recent, în orașul meu spectacol care s-a sfârșit cu câteva minute înainte de aplauze, cu o tulburătoare, liniștitoare tăcere… (Vama Veche, 28 august 2015)
Și se întâmplă să intri în câte o buclă de timp, o pagină de carte doar sau orice altceva extrem de mărunt (un miros, o culoare, un gust) să genereze în tine un sentiment profund de… eternitate. O eternitate tradusă printr-o liniștitoare, cumva, înțelegere a resemnării. Față de tot văzutul și nevăzutul, față de tot simțitul și nesimțitul, față de făcut și nefăcut. Față de ”istoria se repetă”, ”istoria se repetă” neavând, de fapt, nimic a face cu războaiele din exterior, ci doar cu bătăliile pe care, în sine, le ducem fiecare în parte. ”De când lumea și pământul”. Suntem la fel. Nimic nu ne schimbă, într-un anumit sens…
Mă simt tot mai departe de semnificația conceptului ”revoltă” față de oricine, față de orice. Mi-e tot mai nesemnificativă semnificația conceptului ”dispreț”, mi-s tot mai pline de sens conceptele ”acceptare”, ”iertare”, ”compasiune”. Și unică cingătoare a semnificațiilor și nesemnificativului este IUBIREA.
Și revin, suntem noi înșine, cei situați între distanța de la gând/simțământ la expulzarea gândului/simțământului în cuvânt. Dureros travaliu, uneori, parcurgerea acestei distanțe…
Respir, pe malul mării, ”O gură de aer” de George Orwell și timpul meu a stat în loc…
Și mai cred că, de fapt, noi suntem cu adevărat nu ceea ce gândim și nici ceea ce spunem. Sinele este definit, mă încumet să cred, de acea distanță pe care o parcurgem de la gând la spusă. Între ceea ce gândim și ceea spunem, bunăoară, cred că se află definiția fiecăruia în parte.
Și ce travaliu, uneori, parcurgerea acestei distanțe de sine, de la gând la expulzarea lui sub formă de cuvânt…
Uneori, mi-as dori sa fiu magician, printr-o magie doar sa pot transforma intr-un singur inteles notiunea mea de Univers. E ca atunci cand, in anii de scoala, eram intrebata despre electroni, neuroni, sinapse, integrale, functii, celule, atomi, multimi, ecuatii, demonstratii, metafora, gen literar, teorii, axiome, silogisme, neologisme si tot asa, iar eu, timida, speriata, incurcata raspundeam mecanic, dar Universul meu striga “IUBIRE-i raspunsul, orice m-ati intreba!”…
Pe rafturile bibliotecilor din facultatile mele mintale sunt aranjate pe categorii de varsta, pe categorii de stari, categorii de emotii, umilinte, nazuinte, frustrari, iertari, sunt asezate, ziceam, carti si jocuri. Le-am rasfoit si m-am jucat, pe/cu unele de nenumarate ori pentru ca, pentru a avea acces la MINE – carte si joc urmator, cartile si jocurile le-am parcurs fila cu fila, zar cu zar, pana la cotor. De fiecare data, deznodamantul e acelasi, IUBIRE si umor.
Sunt o colivie cu stari…
Cuvintele, ingreunate de sensuri, obsesiva framantare a mea. Vorba, cuvant sau sens? Ce legatura sa fie intre o vorba mare nascuta dintr-un cuvant frumos si sensul dat, de fapt, de graitor? Ca, uneori, vorbele sunt tare mari, cuvintele frumoase, dar sensurile lor, murdare… Si ajung din nou, fara sa vreau, ermetic poate dar nu in afara unui context, la diferenta dintre a propovadui si a impartasi. Nu vreau sa mai aud vorbe mari, imi doresc doar sa simt sensuri curate… E un firesc al meu sa nu-mi pot tine starile acasa!
Acum vreo 20 de ani îmi trăiam adolescența cu prietenii ”La Paralele”, locul magic din Parcul Mare, ne adunam și din ghitare construiam sensuri pentru ”a fi”, iar printre toate sensurile, un sens anume al meu era ”să trăiesc o zi hippie”. Desigur, acum 20 de ani, aveam doar bănuieli despre ce înseamnă a fi hippie, poate că erau, însă, cele mai curate adevăruri despre ”a fi hippie” ascunse printre toate acele bănuieli. Pereții camerei îmi erau tapetați cu batice flower-power, iar pe geaca de blugi sora mea scrisese: Help In Producing Peaceful Individual Existence. HIPPIE. Iar tata, din când în când, cu zâmbet blând, fără nici un fel de dojană, intra în cameră și-mi spunea, după ce admira pereții: ”Hippie. Frumos. Ai grijă să iei din hippie doar ce e bun!”. Atât și ușa se închidea în urma lui.
Am înțeles mai târziu ceea ce era de înțeles. Dincolo de context, de istorie, de pretext.
După 20 de ani, ”să trăiesc o zi hippie” nu mai este, așadar, un deziderat. E o realitate a mea născută din buna intuiție pe care am avut-o încă din adolescență, legată de sensul ”hippie”. Nu mai am bănuieli. Trăiesc hippie în fiecare zi.
Iar între 1 și 16 august 2015, îmi pun flori în păr, ie lungă și sandale, la fel ca-n fiecare zi, și mă duc la Theaterstock! Prima ediție! Mi-e inima ghem de emoție. Îmi iau bilet de vacanță în propriul meu oraș! În propria mea casă!
Și-i mulțumesc pentru asta Ancăi Sigartău. Care a îndrăznit să vină ca manager al Teatrului Municipal Bacovia și să tulbure atât de… hippie, liniștea urbei, prin inițierea și organizarea Festivalului Theaterstock, ”Woodstock-ul lumii teatreale românești” cum spune chiar ea:
“Aflat la prima ediţie, festivalul îşi propune să devină un spaţiu al întâlnirii artistice şi al exprimării libere, un spaţiu care valorizează calitatea indiferent de zonă, un spaţiu care reuneşte zona teatrală de stat, cu segmentul independent şi iniţiativa privată, cu arta stradală şi muzica. Este un festival orientat către public, pe care ni-l dorim în număr cât mai mare şi pe care cu siguranţă îl vom avea alături. Este un festival a cărui temă – umbrelă de anul acesta este “We are one”, în ideea în care cred cu tărie că toţi, indiferent de zona artistică din care provenim sau în care activăm, slujim frumosului şi suntem, în ultimă instanţă, modelatori de suflete. Cred în misiunea formatoare a actului artistic în general şi a teatrului în particular, cred că într-o societate aflată în continuă dinamică şi cu un sistem al valorilor zdruncinat cultura este cea care face diferenţa. Cred în puterea civilizatoare a artei, indiferent de forma ei de exprimare şi cred că teatrul este punct de plecare şi de permanentă raportare pentru orice comunitate. THEATERSTOCK a plecat de la ideea de liberă exprimare, de la ideea de a încuraja manifestarea artistică în diferitele ei forme. De aceea la acest festival aducem laolaltă teatre naţionale, companii de stradă, companii independente, artişti plastici, muzicieni, scriitori, toţi slujind împreună publicul. Public pe care îl invit cu drag şi pe care îl aştept, să ne bucurăm, suflet lângă suflet, de minunatele spectacole găzduite de festival”.
Theaterstock înseamnă peste 300 de ore de spectacol, 94 de companii invitate, peste 1600 de artişti din Franţa, Spania, Germania, Italia, Marea Britanie, Canada, Ungaria, Serbia, Israel, Portugalia, Belgia, Olanda, Republica Moldova şi Romania, 137 de producţii, 23 de spaţii de manifestare artistică și nu doar. Înseamnă trăiri din cele mai profunde date de spectacole de teatru ale momentului, de concerte de muzică clasică, rock, fado, spectacole de flamenco şi world-music. Înseamnă Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Naţional Cluj, Teatrul Naţional Timişoara, Teatrul German de Stat, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Bulandra, Teatrul Metropolis, Teatrul Elisabeta, peste 50 de companii din zona independentă, companiile internaţionale Compagnie Off, Les Commandos Percu, Deabru Beltzak, Concha Jareno, Compagnie Bilbobasso, Theater Tol, Amanitas Fire Theater, DivadloTeatr, V.O.S.A, Il Posto, Antagon Theater Aktion, Cie Karnavires, Grotest Maru, De factor, Long Vehicle Circus, Barcelona Gypsy Kletzmer Orchestra.
Așa că… If you’re come to… Bacău, be sure to wear some flowers in your hair…
Au trecut deja câteva zile de la ”Ziua Porților Deschise” a Asociației Betania din Bacău, iar dacă n-am scris până acum despre asta este din simplul motiv că… mi-a fost greu.Îmi este, de fapt, așa cum îmi este de fiecare dată atunci când ceva anume are așa un impact emoțional asupra mea încât orice cuvânt scris mi se arată ca ineficient, o denaturare de sens. Pentru că, am spus-o și o repet, anumite întâmplări e suficient să fie trăite și atât.
Și totuși… Recunoștința, dincolo de ceea ce transmiți prin simțiri, e nevoie să se manifeste și rațional. Cum ar fi, în cazul de față, cuvintele.
Anul acesta Asociația Betania din Bacău împlinește 20 de activitate. Douăzeci de ani care, cu maximum de bun simț, au fost cuprinși într-o zi de vineri, 5 iunie 2015, într-o Zi a Porților Deschise. O zi atât de frumoasă că de la 9 dimineața până pe la orele 13, mi-am luat ”la revedere” de la echipa Betania și de la oaspeți de vreo trei ori. Iar asta din simplul motiv că a fost atât de frumos, că nu mă puteam da dusă.
De la Betania, odată ce ai intrat, ți-e greu să mai pleci. Pentru că te simți ca acasă. Tot ce se petrece acolo zi de zi, de treci de poarta Betania și mai apoi de pragurile fiecărui centru în parte (Centrul de Integrare a Tinerilor, Centrul ”Delfinul” pentru Copiii cu Autism, Centrul Multifuncțional și Centrul de Recuperare), te face să te simți binevenit, ca acasă. De fapt, Betania definește ceea ce ar trebui să însemne ”acasă”. Armonie totală…
De douăzeci de ani, echipa Betania, prin olandezul considerat mai băcăuan și mai român decât băcăuanii și românii, Andre Muit, convinge. Cu seriozitate, coerență, prin implicare, perseverență, transparență și… rezultate. Cum am spus-o de fiecare dată, Betania nu este o echipă de invidiat ci una căreia vrei, în orice clipă, să i te alături.
Până că și albumul ”20 de ani Asociația Betania” vorbește despre fair-play, decență, seriozitate. Am fost impresionată (și nu, nu doar eu, ci toți cei care am răsfoit albumul) de cât de puține pagini a fost nevoie pentru a cuprinde munca unei echipe de 20 de ani. Și de modul în care echipa (în cazul de față jurnalistul Emilian Berceanu, în prezent PR al Asociației Betania și Andre Muit) a ales ca, în acest album, să-și reflecte activitatea: un jurnal, practic, o colecție de pasaje din materialele jurnaliștilor care, în 20 de ani, au scris despre proiectele Betania. Am primit acest album, fără să cer vreodată asta, regăsindu-mi textele, ca pe un mulțumesc.
Și eu, mulțumesc, Betania! Pentru fiecare răgaz pe care mi l-ați oferit, fără nici o presiune, în toți acești ani, de a vă cunoaște. Și de a vă iubi.
La mulți ani! 🙂
Ziua Porților Deschise în imagini, 20 de ani cu Betania, aici.
