Category Archives: Marturisiri

Am plecat de la un spectacol burdușită de emoții

Prima emoție a fost o dedicație. Nu mi s-a mai întâmplat. O dedicație cu un autograf neașteptat și culmea, ÎNAINTE de spectacol, special pentru mine. De la tatageo.

From De-ale jurnalistilor

A urmat apoi, avalanșa.

Forfota aceea din sală, în așteptarea a ceva ce nimeni nu știa exact cum va să fie. Decât că, acel ceva este o premieră la Teatrul Municipal Bacovia, un spectacol neasumat ca fiind unul de copii, deși urma să se joace la ora la care se joacă spectacolele pentru copii. Și că el se numește ”Regele mincinoșilor”. Și că e jucat de actorii secției Animație. Și că ”vor fi niște costume grozave, cel puțin așa pare”. Și că ”îmi pare rău că n-am reușit să vin mai devreme să iau bilete. Am găsit doar în spatele sălii”. ”Noi am luat în picioare”.

Mama – se foiește Elisa mea de pe un picior pe altul – începe? De ce nu începe?”. Asta după ce, cu câteva ore înainte de spectacol, exact la trezire, în loc de ”Eci mumoasă, mami!”, Elisa a întrebat ”Gata, megem?”, iar eu buimacă de somn ”Unde???”, iar ea, ferm ”a teatu!”.

Un tătic, chiar în spatele scaunelor pe care le-am ocupat nerăbdătoare eu și Elisa mea de patru ani, făcea, cu drag, cu mare drag copilului, previziuni: ”Nu știu, tata, e un spectacol cu un rege mincinos. Ca în Pinocchio, ia să vedem dacă o să-i crească nasul!”.

Copii, mulți copii, părinți, bunici, jurnaliști, critici, actori… Și tatageo, agitat, prin sală.

Cum care tatageo? Gheorghe Balint, regizorul, scenaristul și, alături de fiica sa Rebecca, semnatarul scenografiei. În conferința de presă, cu trei-patru zile înainte, n-a vrut să ne dezvăluie mai nimic. Decât că ”trăim într-o mare minciună”. Că de aceea a simțit nevoia să facă acest spectacol și că textul e de inspirație un autor ceh pe care nu și-l mai amintește.

Bate gongul.

Mamaaaaaa, începeee!

From De-ale jurnalistilor

Un bufon, Gogo (Laurențiu Budău) și un soldat, Frantz (Mihai Chihaia) intră pe murmurul și agitația din sală brusc. Murmurul și agitația se transformă într-un hohot general de râs. Amuzanți și credibili. Se întreabă unde vor fi nimerit, în ce țară, iar răspunsul vine de la o zurlie de fetiță cu buline pe rochiță, Rita (Adina Iftime), o fetiță cu zâmbetul pe față pentru că așa trebuie. Suntem, doar, în țara purcelușilor fripți care umblă pe stradă, a găinilor care se ouă direct omletă, a cartofilor prăjiți care cresc în iarbă, a copacilor în care cresc borcane cu dulceață, miere de albine și compot…

Și ajungem la Palat. Trompetele sună târziu, după ce doi miniștri Amadeu (Tiberiu Gabor Bitere) și Otto (Ion Coșa) își fac prin cântec o caraghioasă apariție. Se dau rotunzi (și sunt!) că știu tot ce mișcă-n țara aceea. Și mai ales ce nu…

Iar ”ce nu mișcă” e în mare legătură cu… Siegfried, Regele (Marian Puiu Gheorghiu), cel mai mare mincinos al timpurilor. S-o creadă el că-i cel mai mare! 🙂

Îi vine de hac abilității de a spune minciuni taman cheful de însurătoare. Prin cele două pretendente, vorbăreața și frumoasa Gertrude (Alina Neagu) și muta, nătânga Mimi (Mihaela Popa), miresele de tot hazul și necazul sălii, respectiv al Regelui. ”Uneltele” prin care Gogo, bufonul, reușește să spună o minciună mai mare decât cea mai mare minciună a Regelui mincinoșilor însuși. Și atât de mare a fost gogonata că… Frantz a ajuns rege, Gertrude regină, Mimi s-a dus cu miniștrii, Regele a luat-o razna, iar Rita a zâmbit, pentru prima oară de când trăia în acea țară… cu mâna ridicată. Adică, cu adevărat!

Și ce credeți, în toată nebunia, că-i neașteptat? Primul decret al noului Rege ajuns pe tron dintr-o minciună, prin care ”de acum, în țara asta vom spune doar adevărul-adevărat!”…

Spectacolul s-a încheiat… Sala e forfotă, pe scenă sunt copii cu flori, regizor și actori. Regele Siegfried a pupat-o cu mustața lui imensă pe Elisa. Apoi Gertrude, Mimi, Frantz, Otto și Amedeu. La Gogo, bufonul, n-a ajuns. A fost personajul ei preferat și s-a emoționat… 🙂

Urcăm în mașină. Tac. Elisa mă ceartă. ”Mami, pune, pune a tati podetea(povestea) cu atolii de la teatu!”…

Eu, de data asta, n-am un top trei. Am descoperit, fizic, vocile păpușilor din alte spectacole. Și a fost grozav. Mi-au fost revelatorii prezențele scenice ale lui Mihai Chihaia și Ion Coșa. Mihaela Popa m-a făcut să râd zgomotos. Alina Neagu a fost luminoasă, Marian Puiu Gheorghiu e de acolo, din povestea aia, în rolul pe care trebuie să-l facă. Laurențiu Budău, Adina Iftime și Tiberiu Gabor Bitere (mi) s-au reconfirmat. 🙂

Regele mincinoșilor nu e un spectacol doar pentru copii… 🙂

O oră jumătate pe mâinile Lenuței MARCU

Povestea asta m-am hotărât să v-o spun imediat după ce am ieșit de la salon. Mărturisesc că sunt un client extrem de năzuros când vine vorba despre intervenții din exterior asupra corpului meu. Și că și în acest salon am pășit, ca de obicei, neîncrezătoare…

From Lenuta Marcu Cosmetica

Povestea nu începe cu ”a fost odată ca niciodată…” ci, ca multe alte povești de altfel, cu… ”n-am crezut niciodată că pot face asta”. Eroina poveștii este o tânără din Bacău, soție și mamă a doi copii fericiți care, până acum doi ani, habar nu avea – mi-a mărturisit-o chiar ea – că menirea ei este să contribuie la înfrumusețarea sufletelor, generarea stărilor de bine și creșterea încrederii de sine ale celor din jur și ale ei însăși. Cum? Prin acordarea de servicii de înfrumusețare… la exterior.

From Lenuta Marcu Cosmetica

Totul a început cu un răspuns

Lenuța Marcu este cosmetician atestat, de doi ani. Până atunci era doar un căutător de răspunsuri pentru sine, într-o lume în care e greu încă să crezi că poți realiza ceva frumos pe cont propriu. După ani de zbucium în încercarea de a-și asigura un trai decent când în afara țării, când aici, după dezrădăcinări de casă și eforturi de reînrădăcinare acasă, Lenuța Marcu aproape că abandonase ideea că ”se poate”. Că se poate, adică, să-ți găsești liniștea interioară și un echilibru financiar, făcând ceea ce îți place cu adevărat. În cazul ei, servicii de cosmetică.

”N-am crezut niciodată că voi face asta. De fapt, pasiunea pentru ceea ce fac acum, pe cont propriu, mi-am găsit-o destul de târziu, plecând de la mine însămi, primind apoi, de la prietene, solicitări de a le ajuta să-și înfrumusețeze aspectul exterior prin epilări, prin pensări și masaje faciale. Toate îmi spuneau că se simt bine cu mine. Am realizat, atunci, pentru prima oară, că și eu mă simțeam bine în postura asta. În postura de a ajuta, adică, pe cei din jur, făcând ceea ce fac”.

From Lenuta Marcu Cosmetica

Investiții: ”Niciodată nu voi înceta căutările mele pentru a face cât mai bine ceea ce fac”

Încă neîncrezătoare în ea însăși, dar cu încurajări vehemente din partea prietenilor și a familiei ei, Lenuța Marcu a hotărât, în cele din urmă, să… investească în ea. S-a înscris și a urmat cursuri de specializare pe care le-a absolvit cu brio, dar nu s-a rezumat la atât. Fascinată de tot ce descoperea în acest domeniu, a continuat și continuă să se informeze prin toate mijloacele, despre asta. S-a transformat într-un mic explorator al domeniului frumuseții, cu alte cuvinte. Își ia cărți de specialitate, studiază tot ce se poate pe net în acest sens și participă cu drag la workshop-uri și întâlniri pe temă. De doi ani are și un micuț spațiu în care, după ce a investit – ”mi-a trebuit mult curaj!” – în aparatură de specialitate, prestează servicii de cosmetică.
Doi ani în care, grație calității serviciilor oferite, portofoliul de clienți fideli a crescut treptat.

”Sunt încă la început și, de fapt, așa consider că voi fi mereu. În sensul că niciodată nu voi înceta căutările mele în a face cât mai bine ceea ce fac. Cred că niciodată nu poți spune despre ceea ce oferi că e… perfect. Dar sunt de principiul, pe de altă parte, că, fără a atinge poate, vreodată, perfectul, suntem perfectibili. Îmi place foarte mult ceea ce fac, iar zâmbetele pe care le văd pe chipul clienților mei la părăsirea salonului precum și faptul că cei mai mulți dintre ei revin sunt tot atâtea motive pentru a nu-mi înceta căutările de a performa în acest domeniu”.

From Lenuta Marcu Cosmetica

Comunicare: ”Oamenii au nevoie să știe ce li se întâmplă!”

Unul dintre atuurile Lenuței Marcu este – dincolo de calitatea serviciilor pe care le oferă – comunicarea. Odată ce ai pășit în micuțul, dar prietenosul salon în care-și face în prezent meseria (”visez, desigur, la un spațiu mai mare, deocamdată însă, mă simt bine aici!”) ești întâmpinat cu un zâmbet cald și cu invitația de a te face mai întâi comod… Lenuța Marcu stă de vorbă cu tine, te întreabă despre tine, încearcă, fără a-ți încălca intimitatea, să te cunoască la interior, pentru a-l putea pune în armonie cu exteriorul…

”Îmi place, da, să stau de vorbă cu clienții. Le dau sugestii în ceea ce privește îngrijirea corporală, dar nu fără a le asculta mai întâi preferințele și nu înainte de a le intui felul de a fi. Folosesc aceleași tehnici, desigur, că e vorba de pensat, epilat sau masaj facial, dar le explic clienților pas cu pas ceea ce fac și am observat că ei sunt încântați de asta. Ca în orice alt domeniu, oamenii au nevoie să știe ceea ce li se întâmplă. Pun întrebări, îmi dau sugestii, iar eu sunt foarte în acord cu asta. Comunicăm!”

From Lenuta Marcu Cosmetica

Concurența: ”Dintotdeauna, oamenii și-au căutat frumusețea”

Lenuța Marcu, cea aflată mereu la început de drum, după cum a mărturisit, nu se teme de concurență. De fapt, ea nu prea crede în concurență. E plină lumea de cosmeticieni, e adevărat, dar, spune ea, e plină lumea de doctori, de proiectanți, de scriitori, de zidari, de agenți vânzări etc. Unii au succes, alții eșuează.

”Este loc sub soare pentru toți. Atâta vreme cât faci cu pasiune și nu pentru că trebuie ceva, ajungi la un echilibru. Sufletesc și financiar. Nu m-am gândit nici o clipă, atunci când m-am hotărât să-mi dedic viața profesională domeniului cosmeticii, că mai sunt atâția alții care o fac. Pentru prima oară, în acest domeniu, m-am regăsit. Ca să-ți iasă bine ceva, singurul TREBUIE este pasiunea. Am lucrat, până la a mă decide să investesc în ceea ce-mi place cu adevărat, unde nici cu gândul nu poți ajunge. Am fost plecată în străinătate unde am făcut inclusiv curățenie în hoteluri, am fost agent vânzări și am lucrat într-o firmă mare în domeniul medical. Am muncit mult, crezând că banii sunt tot ceea ce-mi trebuie. Pînă când am ajuns aici. Să-mi descopăr, adică, pasiunea lucrului pe care-l fac în prezent. Acum, repet, singurul TREBUIE pe care îl urmez este pasiunea. Dintotdeauna, oamenii și-au căutat frumusețea, iar eu am descoperit că pot face ceva pentru ei, cu drag, în acest sens. Nu cred în concurență pentru că îmi știu limitele”

.

From Lenuta Marcu Cosmetica

O oră jumătate pe mâinile Lenuței Marcu

Lenuța Marcu oferă, pe bază de programări, servicii cosmetice diverse, de la pensat și/sau vopsit gene, tradițional și cu ața – o tehnică pe care o stăpânește grozav, extrem de rapidă și nedureroasă, până la epilat (mustață – de asemenea, cu ceară și ață, axilă, brațe, picioare, inghinal) și tratament facial complex. Prețurile sunt pentru toată lumea, iar produsele pe care le folosește sunt de maximă calitate. Bunăoară, ceara pe care o utilizează este cu particule de aur și e de unică folosință.

”Ceara nu se reîncălzește, ea se folosește o singură dată și se aruncă. Este un produs bun și foarte căutat de altfel”.

În ceea ce privește tratamentul facial – iar aici, Lenuța Marcu și-a asumat niște riscuri legate de percepția generală – acesta îl face cu produse cosmetice românești (Gerovital), gama ”profesional” pe care o recomandă, de altfel, tuturor.

”Sincer, când am decis să lucrez cu produse românești, mi-am asumat faptul că foarte mulți vor fi reticenți. Am lucrat cu produse de firmă strănie – renumite, de asemenea-, am hotărât apoi, că produsele pe care le folosesc acum sunt mult mai eficiente din toate punctele de vedere. Noi, românii, suntem reticenți la produsele noastre deși, se știe că exact produsele pe care le folosesc eu, precum și altele românești, sunt la mare căutare în străinătate. Cred că încet, încet, lumea va înțelege însă că un produs de calitate nu trebuie să te și usuce la buzunare. Sunt foarte mulțumită de gama Gerovital, o folosesc eu însămi, o recomand tuturor, iar cei care au beneficiat de tratament facial complex la mine cu astfel de produse, în proporție de 90% nu doar că au revenit, dar mi-au mărturisit că au început și acasă să le folosească”…

From Lenuta Marcu Cosmetica

O oră jumătate cu Lenuța Marcu a însemnat pentru mine, unul dintre cei mai dificili clienți ai saloanelor de cosmetică – mi-au zis-o cosmeticienii și hair-styliștii din saloane! – o oră jumătate de balsam sufletesc. De lumină pe chip după și o lingură zdravănă de încredere de sine. Am intrat reticentă, reticentă tare în salon, am ieșit însă cu o poveste… Povestea mea și a Lenuței Marcu…

Pentru o zi de tihnă la interior și exterior, programările la Lenuța Marcu Cosmetică se fac la numărul de telefon 0748.012934, de luni până sâmbătă inclusiv, între orele 9 si 20.

Am să plec de la premiera ”Regele mincinoșilor” cu cel puțin o emoție

From De-ale jurnalistilor

Mi-e foarte clar, ca la matematică – deși nu am stat niciodată bine la această materie -, cu a), b), c)… că duminică, 15 februarie 2015, de la orele 11, pe scena Teatrului Municipal Bacovia va avea loc o nouă premieră a stagiunii, cea de-a patra a instituției, a doua a Secției Animație.

Că ea se va concretiza în spectacolul ”Regele mincinoșilor” și că textul (de inspirație o poveste din copilărie, scrisă de nu mai știe cine, dar care a marcat copilăria autorului), scenariul și regia artistică sunt semnate de Gheorghe Balint (Tata Geo), că el NU va fi cu păpuși, dar jucat de actorii păpușari (Marian Puiu Gheorghiu, Laurențiu Budău, Mihai Chihaia, Tiberiu Gabor Bitere, Ion Coșa, Adina Iftime, Alina Neagu și Mihaela Popa), că e realizat cu implicarea Rebeccăi Balint (scenografie), a lui Marius Manta (muzică – iar aici trebuie să ne așteptăm la o surpriză), a Elenei Pătrașcu (concepție și execuție peruci) și a lui Adrian Costraș (regie tehnică). Am înțeles, de asemenea, că, așa cum a spus Tata Geo, ”este un spectacol de familie și de echipă!”.

Povestea spectacolului nu are rost să v-o spun – a zis Tata Geo. Trăim în așa mare minciună (de când lumea și pământul, aș adăuga eu), că n-are rost să spun povestea. Trăim într-o minciună îngrozitoare, iar Teatrul nu ne poate salva de la asta, dar… ne poate face un bine. La Teatru vii pentru a pleca cu o emoție. Oricare ar fi aceea”.

Ce am înțeles intuitiv, prin modul în care s-a petrecut conferința de presă legată de anunțarea spectacolului (pe scenă adică, în decorul spectacolului și cu actorii îmbrăcați în personaje, cu limbaj aparent haotic, cu răspunsuri la întrebări aparent neînțelese etc.), este că – și rog ECHIPA să mă corecteze de nu-i așa -, un spectacol e nevoie să fie privit de către public, ca și cum publicul s-ar afla pe scenă… Bunăoară, delimitarea fizică dintre scenă și sala publicului este doar pentru a lăsa spațiul, tot fizic, necesar actorilor de a-și exercita actul. Altminteri, actorii și publicul ar trebui să fie, cu sufletul pe scenă. Și invers.

Intuitiv, ȘTIU că acest spectacol îmi va plăcea mult! Cu atât mai mult îmi va plăcea, cu cât îmi voi lăsa grijile și frustrările în afara sălii de spectacol. Voi remarca, probabil, ca de fiecare dată stângăcii, vor fi momente, poate, în care voi găsi replici deplasate. Voi avea și un top trei prestații preferate. Care nu va coincide cu cel al Elisei mele. Iar după ce voi ieși din sală, voi vorbi cu Elisa mea despre ce am înțeles noi cât ne-am aflat acolo, cu inima pe scenă. Vom părăsi sala de spectacol, ca de fiecare dată, cu cel puțin o emoție.

O să vă povestesc după care vor fi fost acelea.

Până atunci însă, invit ECHIPA care a realizat spectacolul să coboare în public… 🙂

Atat de rar

From Diverse

Scriu atât de rar despre urâtul din jurul meu, nu pentru că nu-l văd sau pentru că mă mint, ci pentru că a scrie despre frumos și
a-l căuta acolo unde este atât de greu de găsit este arma mea de luptă într-un război al trăirilor umane negative nejustificat (ca orice alt război) de nimic rațional, cauzat însă de lipsa de iubire și educație la timp a celor dominați de astfel de negative trăiri.

E cald afara…

Ieri, “doamna” de la magazinul din statia de autobuz, desi n-avea nici un client in afara mea, mi-a raspuns rugamintii de a-mi da repede un bilet ca, “stiti, se apropie masina de statie” cu un prompt si bulversant: “si ce, e vina mea ca vine?”. Si-a incetinit miscarile, a rupt biletul si l-a aruncat pe tejghea. Cu Eli de mana, am marit pasul, autobuzul tocmai ajunsese in statie. In fata lui, evident – e evident pentru ca de fiecare data se intampla asta – soferul, cu un zambet satisfacut, ne-a inchis usile in fata si a plecat.
Am ramas cu Eli a mea de 3,11 ani de mana, cu un ghem de furie in stomac si lacrimi de ciuda pe obraji. “Oare chiar nu-i problema MEA lipsa lor de educatie, eu fiind parintele, scoala, comunitatea pe care mi le doresc cele mai bune? Ba da, este! In plus, e dreptul meu sa ma infurii si sa plang dintr-atata pentru ca apoi sa-mi transform furia in mila fata de nefericitii aceia needucati si lipsiti la timp de iubire. Intr-o zi, am sa le zambesc si am sa-i imbratisez!”
“Lata, mami, megem pe dos, uite, e dald si mumos atala!”…

Pentru mine, pentru voi…

La final de 2013, la final de 2014…

From Desenele mele

Mi-am propus, în urmă cu vreo trei ani, să nu-mi mai stabilesc nimic “bătut în cuie”, la final de an, pentru cel ce va să vină. Asta nu pentru că unele dintre aspirații nu s-ar fi îndeplinit, ci pentru că vise nesperate, ca atare nepropuse, s-au îndeplinit. Pe de o parte. Pe de alta, dintre cele propuse, unele s-au dovedit a fi, de fapt, nesemnificative în fața noului, noul însemnând câștiguri imense, dar și pierderi crunte. Am renunțat, așadar, la stabilirea agendei personale concrete, am renunțat la verdicte. Alegând, în schimb, să fac în ultima zi a vreunui an bilanțul pentru ceea ce a însemnat el pentru mine, iar el să mă motiveze pentru următorul.

Deunăzi savuram o cafea cu sora mea. Una dintre cele mai frumoase trăiri ale anului – ca prezent continuu – de altfel, este chiar aceasta: savurarea cafelei, din când în când, cu sora mea. “Ca fetele”. Abandonate, preț de o ceașcă de cafea amară, în banală pălăvrăgeală, medicament curat pentru suflet.

Știi, soro, mă gândesc că anul deja e la final și totuși câte s-au petrecut. Rememorându-le, mi se par cele petrecute, de-ar fi să le încadrez în timp,ca a fi fost dintotdeauna. La final de decembrie 2012, aveam în plus un bunic, în minus un copil, copilul venind – realitatea bate filmul, nu-i așa? – în ziua în care bunicul a plecat, la mijloc de ianuarie 2013. Fericit a plecat, pentru că a reușit să-și vadă pentru câteva clipe, noua strănepoată. Da, soro, aveam în minus un loc de muncă, dar aveam, la nici o lună după, în 2013, în plus o casă mare, cu grădină, la care cu greu am visat, pentru copii, noi și voi. În plus aveam câțiva prieteni împreună, în minus, în nici jumătate de an, tot îi aveam, dar separați. Erau în minus, fizic, fini dragi care au ales calea străinătății, aveam, în plus, la câteva luni, încă o pereche de fini. Și tot așa, la nesfârșit, pentru că nu poate omul cuprinde nici măcar cu gândul câte vor fi fost și câte vor fi să vină într-un an. Important, soro, este să dăm “minusului” sau “plusului” conotația cea bună.

De fapt, asta e singura dorință, pe care, de câțiva ani, o am. De a mă prinde sfârșitul anului ce va să vie la o cafea în care să-mi ghicesc bunele semnificații ale “minusurilor” și “plusurilor” fiecărui “de ce?” care mi s-a întâmplat. Mie și familiei mele, ÎMPREUNĂ, zilnic – avea celălalt bunic în minus, dar atât de în plus în amintirile noastre, o vorbă: fiecare zi e de fapt sfârșitul unui an – alături de cei dragi, știuți și neștiuți încă. Cred că, de fapt, semnificația lui “a trăi”, “a iubi”, “a dărui”, “a primi” e ceea ce-mi doresc mereu.

Și e ceea ce vă doresc si voua pentru fiecare an care va sa fie/vie: să vă doriți, adică, pentru fiecare zi, printre inevitabile minusuri și plusuri, să trăiți frumos, să iubiți, să dăruiți, să primiți.

LA MULȚI ANI!

Editorial 31 decembrie 2013, www.ziaruldebacau.ro

Sarbatori linistite!

The Beatles – Across the Universe

A fost un an ciudat. La fel ca cel de anul trecut, la fel ca cel de va veni, dar atât de diferit, precum noi, oamenii – la fel în ansamblu construiți, din carne și oase, cu cap, trunchi și picioare și, din aceleași fundamentale nevoi construiți, dintre care supremă e IUBIREA -, suntem atât de diferiți.

Mi-a fost un an bizar, dacă bizarul e o măsură a apăsării. Cu echilibru și dezechilibru, o balanță cum niciodată, până la cei 35 ai mei (ani), nu am simțit-o mai greu de menținut, atât de vie și de moartă am fost, la fel cum, atât de viu și de mort mi-a fost jur-împrejurul. Și cum, până în ultima zi a acestui an încă neterminat, va mai fi.

Nu știu să mint. Niciodată n-am știut. Mi s-a întâmplat însă să-mi confund devenirea cu schimbarea… Și-am împărțit, în mod eronat, posibil, lumea în două: în cei care m-au devenit și cei care m-au schimbat.

Între ”a fi” și ”a nu fi”, am înțeles, însă, ceva: nimeni nu te poate schimba, ci doar deveni… Sunt o colivie, am ferecate în mine toate stările lumii și nu pot schimba asta. Stările mele sunt devenirea mea. Și fiecare vibrație din exterior mă proiectează la interior o stare, adică devenire.

Între ”a fi” și ” a nu fi”, am înțeles că eu însămi nu-mi pot fi mie schimbare – eu AȘA SUNT, n-am nimic de schimbat în mine, SUNT O COLIVIE CU STĂRI – eu îmi pot fi mie doar devenire. Între ”a fi” și ”a nu fi” este ”a trăi”, adică CLIPA. Iar CLIPA MEA este IUBIRE.

Uneori, prin râs sau plâns, nici măcar nu am habar unde m-am situat între ”bine” și ”rău”. Pentru că nu-mi mai știu a defini ”binele” și ”răul”. Nu-mi amintesc decât senzații între ”a fi” și ”a nu fi” și, între ele, prin ele, din ele, iubirea.

Acesta este adevărul meu de acum.

From Diverse

Ați fost câțiva, vă știți sau poate nu, care, în mod aparte, în acest al 35-lea an al meu, mi-ați marcat devenirea. Între ”a fi” și ”a nu fi”. Vă mulțumesc pentru asta. Vă IUBESC pentru asta!

Nota Bene: Pastișa este o haină pe care autenticitatea o poate îmbrăca uneori, cred. De atâta pastișă devii autentic. Mi se întâmplă și mie să mă opresc la un citat. Trec de fiecare dată, însă, mai departe, de la el, prin el, alegând în marele meu ”a fi” să mă (re)scriu, lăsându-i pe alții să mă inspire, să mă devină și nu să mă schimbe… Îmi aparțin, pricepeți? Și sunt ceea ce sunt!”. (Omar Khayyam)

SĂRBĂTORI FERICITE cu IUBIRE!

19 decembrie 2014

De sine

10645123_1044252728924033_7675430458219205888_n

Poate că uneori, pentru unii, depinde de ”uneori” și ”unii”, conștiința/conștiența eu-lui e văzută drept resemnare.
Nu e, însă, așa. Resemnarea nu are de-a face nimic cu ajungerea la acea liniște interioară numită conștiința/conștiența eu-lui.
Și mi-s liniștită, și mi-s fericită că am înțeles că nimeni din afara mea nu mă conduce. Sunt propriul meu conducător, mă aleg, mă votez și mă asum. Și pentru că în mine e democrație, respect dreptul fiecăruia din afara mea la calea de acces spre conștiința/conștiența sinelui. N-am să-mi urăsc, așadar, niciodată exteriorul pentru că la interior el se asumă altfel decât mine…

Gândurile mele haotice despre ”decupajele” coerente din ”Caruselul cu hamsteri” ale lui Adrian Jicu

10686911_1002896159726840_1432605829752313530_n

Dincolo de faptul că m-a luat prin surprindere totală propunerea lui Adrian Jicu de a vorbi eu despre cartea domniei sale, ”Caruselul cu hamsteri. Decupaje din literatura postdecembristă”, negăsind nici un motiv temeinic în mine de a face asta, aceeași propunere m-a onorat peste măsură. Uau, nu doar că mi s-a propus să vorbesc despre o lucrare, dar ea este și una născută din mîna unui critic. Despre care, critici, nu pot să nu mă amuz de idee, în urmă cu câteva zile, la un eveniment la care am avut privilegiul să particip, The Power of Storytelling organizat de Decât o Revistă, unul dintre speakerii care m-au inspirat în mod real, Chris Jones, a spus ”dă-i naibii, dintre toți condeierii, criticii sunt cei mai fricoși, de aceea aleg să scrie despre alții!”.

10506750_10206000713323291_2607277026224548462_o

Trecând peste asta, haotic, ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit la volumul lui Adrian Jicu a fost tocmai faptul că gândurile sale despre autori și scriitura lor – nu toate sunt opere! – nu mi-au dat nici pe departe senzația că sunt ale unui critic literar în accepțiunea clasică. Am citit ”Caruselul cu hamsteri” în scurte pauze de cafea și exact acesta a fost sentimentul: că am stat, de fapt, de vorbă cu autorul la o cafea. De altfel, autorul însuși recunoaște de la bun început că ceea ce urmează a i se dezvălui cititorului este de fapt autodezvăluirea acestuia. ”Sunt, după cum se va vedea, și cronici pozitive și cronici negative – spune Jicu – caci ele ma definesc în egală măsură. Este și motivul pentru care Caruselul nu e o simplă colecție, în diacronice, a unor scriitori și opere semnificative, ci o selecție de comentarii despre cărțile pe care le-am citit. Din acest motiv, volumul poate fi văzut ca o oglindă (parțială) a ceea sunt eu: cu gusturile, cu preocupările, cu prejudecățile și umorile mele”. Da, asta este cartea lui Jicu. O oglindă, chiar dacă una parțială, a sa. Una în care, privindu-mă, m-am regăsit pe alocuri și eu, cu bucurie.

10456164_1002895903060199_3511516743587646015_n

De la bun început nu mi s-a dezvăluit imaginea unui critic în accepțiunea clasică, după cum spuneam. Nici pe departe. Ci, aceea a unui iubitor de carte, a unui iubitor de oameni și fin observator, dincolo de operele acestora, al lor. Majoritatea cronicilor lui Jicu – apărute în Atreneu cu precădere – încep printr-o descriere a autorului, devenit personaj astfel, despre care urmează să vorbească. O descriere fizică chiar, o descriere a ceea ce-l definește pe autor ca om, înainte de a fi scriitor. Jicu nu face distincție, așadar, neapărat, între om și scriitor, de aici, subiectivismul – poate considerat de unii exagerat – în expunerea părerilor despre doar scriitura omului…

N-am putut, de asemenea, să nu remarc, citind tot mai pe nerăsuflate cronicile lui Adrian Jicu, că, fără a nedreptăți pe careva, el face dreptate unor autori dați deoparte de tabieturile lumii băcăuane scriitoricești. Cercul poeților băcăuani a fost, astfel, închis pe nedrept – crede Jicu și sunt total de acord cu domnia sa – unor autori extraordinari. Dacă ar fi să exemplific acum, mă gândesc la cel puțin doi autori: Ion Tudor Iovian și Adrian Crețu.

N-am putut, de asemenea, să nu remarc ironia – una fină – a criticului Adrian Jicu la adresa unor autori (băcăuani cu precădere) care, nelipsiți de originalitate (Jicu, repet, nu nedreptățește pe nimeni), și-au autoproclamat, exagerat, statutul de poet. Sunt de acord. Versificarea e una, poezia e alta.

În fine, n-am putut să nu remarc la Jicu, o oarecare stare de frustrare născută tocmai din ceea ce iubește el să facă mai mult: să citească. Că de, nu orice vers e poezie și nu orice caligraf e și poet. Și e frustrant, da, să fii nevoit (pentru că asta ți-e meseria) să accepți să citești și să recitești versuri scrise de caligrafi și să mai și scrii despre ele…

De aceea, în orașul ăsta în care (și) Jicu zice că aproape nu se întâmplă nimic, această neîntâmplare eu o pun (și) pe seama repetatelor manifestări așa-zis culturale, asumate de așa-ziși oameni de cultură, un cerc în care se învârt aceleași chipuri, aceleași glume, aceleași ironii la adresa tinerei generații. Toate sunt departe, departe tare, de poezie.

Caruselul cu hamsteri – Decupaje din literatura postdecembristă” – urât și neatrăgător sună acel ”Decupaje din….”! – mi s-a părut, dincolo de a fi o carte de critică, una de portrete. Și mi-a plăcut tocmai de asta. Și mi- a plăcut pentru că m-a determinat să pun mâna pe scrierile unor autori, la fel cum mi-a confirmat că nu e cazul să insist cu alții…

1899743_10206000715803353_235786382941260951_o

Lansarea ”Caruselului…” a avut loc sâmbătă, 1 noiembrie, în clubul The Stage din Bacău, o lansare atipică (în cadrul proiectului Pasajul CFR este al tuturor, al Asociației Mutatis Mutandis din Bacău), de la mișto până la extraordinară, la care au contribuit Eliza Noemi Judeu, Marius Manta, Dragoș Burlacu, Alina Chiriac, Ionuț Popa, Alina Căprioară și eu. Nu mai am acum cuvinte de spus ce și cum, le-am spus acolo, în ”pasaj”.

A scris frumos, despre, Gheorghe Bălțătescu, în Deșteptarea. 🙂

FOTO: Constantin BROSU și Bogdan ICHIM

Evadări muzicale ca niște Descântece, cu Firma

Când eram în anul I-II de facultate, împreună cu soțul meu de acum, prieten pe atunci, tolăniți în patul stricat al vreunei camere de cămin studențesc, cu muzica de la nu știu ce post TV (alb-negru) de muzică pe fundal, puneam țara la cale. Așa cum știu să o pună tinerii de 20-21 de ani. Așa s-a întâmplat să auzim prima dată de Firma. Wooow, am zis amândoi! Asta e tare! Și dădeam televizorul mai tare. La maxim.

După ani, tolănită în fotoliul sufrageriei noastre, alături de prietenul meu de atunci, soțul meu de acum, citind amândoi ”țara la cale” pusă de ceilalți pe rețele de socializare, exclam: Wooow, ce tare! Firma a revenit! Și are concert! Și e pe 16 octombrie, taman când mă nimeresc eu în București!

From Evadarile noastre muzicale

Așa am ajuns la concertul de Descântece cu Firma din Silver Church, de pe 16 octombrie 2014. Nu cu soțul meu, delegația era a mea, dar cu o prietenă din copilărie. Și a fost mișto! Mișto tare de tot, atât de mișto că am rămas amândouă, eu și prietena mea, cu mici obsesii muzicale după. Și, culmea, nu mai avem de muuuuulți ani, 20. Și e bine că am rămas cu mici obsesii.

Ce vreau să spun – DIN NOU – este că dincolo de cuvinte, recenzii, povestiri, este muzica live. Este concertul. Evenimentul. Proiecția. Și numai prin prezența ta acolo, vei putea simți și înțelege că DESPRE TINE este vorba în toate aceste evadări în afara timpului tău. De care fals ne plângem că nu-l avem.

Atât mai spun: pentru tot ce a fost, ce este și TOT CE VA FI, la cei (ai mei) 35 de ani, Firma, îți mulțumesc! 🙂

P.S. În deschidere au cântat niște băieți la fel de mișto, Harlequin Jack! Jos pălăria, sunt pe lista mea de ”de aprofundat”.