În urmă cu un an, în drum spre Iaşi, pe înserat fiind, un orăşel ornat până la refuz de beculețe țiuitoare și strident luminoase, colorate, de Crăciun, ar fi rămas pentru mine un orășel banal, dacă prin geam n-aș fi zărit un om cu o pungă albă de un leu, cu portocale, făcându-și cale prin mulțime și zăpadă, cu ajutorul unui baston alb… Am realizat, în acea secundă, că atât de ”enervantele” pentru unii dintre noi ”melodii – țiueli” ale beculețelor luminoase care ornează iarna orașele, pentru alții sunt fiorul Sărbătorilor de Iarnă. Unii simt cu ochii, alții cu auzul, pentru alții mirosul este simțul suprem, iar pentru unii, atingerea… De atunci, acel orășel a devenit pentru mine un Punct turistic. Plecând de aici, de aveți răbdare și fior de sărbătoare, vă invit, în cele de mai jos, să citiți o mică poveste…
(Mari BUCUR, Cutiute)
Nu-l pot vedea pe Moș Crăciun, nu pot vedea luminițele și globurile care le ornează casa, școala, orașul. Crăciunul, cu toate ale lui calde și sfinte, îl pot totuși… auzi. Aceasta însă, și cu ajutorul nostru, pentru că veniturile foarte modeste ale familiilor lor nu-i poate lăsa pe micuți să simtă bucuria, cu adevărat, a Crăciunului. Este povestea lui Fernando si a Corinei, doi copii nevăzători, extraordinar de frumoși, deștepți și ambițioși, din comuna Nicolae Bălcescu, județul Bacău.
(MARI BUCUR, Tablouri de iarna, Panze)
Ei au opt ani și sunt elevi în clasa întâi la Centrul ”Norocelul” din cadrul Asociației ”Sprijin pentru Părinți” Bacău, coordonat de un om minunat, psiholog Adriana Roșu. Zi de zi, ei fac naveta pentru a nu rata nimic din cele ale învățăturii, părinții, deși cu o situație financiară extrem de modestă, știind cât de importante sunt ”de-ale învățăturii” pentru copiii lor. Iar lor, copiilor, le place învățătura.
Văzându-i zi de zi, zi de zi, artista plastică Mari Bucur s-a îndrăgostit de ei. Și mi-a scris, într-o zi, un e-mail… Cum că ar vrea tare mult să-i ajute, simțind nevoia de a le dărui, de Crăciun, acestor copii absolut minunați ceva care să-i bucure cu adevărat. Și să ne sfătuim, cumva, cam cum ar trebui să procedăm și care ar fi acel dar care i-ar face pe micuți să simtă, din plin, că e Crăciun…
(Mari BUCUR – Felicitari)
Cu sprijinul doamnei Adriana Roșu, am descoperit: copiii sunt îndrăgostiți de povești și de muzică – firește, nu-i așa? Iar câteva materiale audio, în acest sens, ar fi un cadou minunat pentru ei. Atâta doar, copiii nu au la ce să asculte un CD… Două aparate radio-CD și niște CD-uri cu povești/colinde ar fi, am ajuns noi la concluzia, cadourile pe care acești copii minunați, Fernando și Corina le merită! Pentru aceasta, însă, avem nevoie de ceva mai mult sprijin. Astfel ne-a venit ideea:
(Mari BUCUR, Tablou de iarna – panza)
Mari își pune la bătaie tablourile si felicitarile realizate din dragostea ei pentru copii, iar Mădălina, adică eu, – poeziile pentru copii. Dacă găsiți că povestea lui Fernando și Corina, atât cât am putut eu să v-o spun aici, în câteva cuvinte, se poate transforma într-un vis frumos de Crăciun pentru ei și pentru voi, vă mulțumim! Și dacă vă plac și tablourile lui Mari și poeziile mele pentru copii, vă propunem un târg: să le cumpărați, iar noi, cu banii, cu dovezi la vedere, vom achiziționa pentru Corina și Fernando aparatele de radio cu CD, plus CD-uri cu povești și muzică, în funcție de fondurile strânse.
O cutiuță fermecată de-a lui Mari este 180 de lei si poate fi achizitionata de la Galeriile Frunzetti din Bacau, la alegere. Un tablou de iarna – panza costa 200 lei, iar preturile felicitarilor sunt 2 lei – 5 lei – 7 lei.
O cărticică ”La un pahar de rouă”, 20 lei. Mai am zece volume pe care îmi doresc, astfel, să le transform în cadouri de Crăciun pentru Corina și Fernando.
Dacă vreți să fiți alături de noi în această campanie, ne puteți contactata aici sau printr-un mesaj pe FB, până pe 21 decembrie, pe mine pentru carticele, pe Mari, pentru minunile ei… 🙂
”Oamenii gri se inmultesc atunci cand eu nu mai iubesc…” v-ati gandit vreodata la asta? Ati incercat sa va imaginati cam cum ar fi daca intr-o zi i-ati vaduvi si numai pentru o clipa, pe cei de langa voi, de iubirea voastra? Vaduvindu-va, astfel, pe voi insiva de iubire? Oribil scenariul acesta, sa te trezesti intr-o zi ca nu mai esti capabil sa iubesti si sa primesti iubire…
Lasati-ma astazi sa va spun, in cateva cuvinte, despre iubirea ca IMBRATISARE prin cantec si ca imbratisare de drept primita din senin (nepretuita imbratisare, mai nepretuita decat orice autograf din partea Artistului sau decat orice fotografie in care tu, fanul, esti unit intr-un zambet cu el), despre imbratisarea primita fara a fi ceruta precum se cere autograful sau fotografia, despre sinceritatea ei, despre intensitatea ei, despre valoarea pe care ea o da Artistului si despre valoarea pe care ti-o da tie, ca public.
Am fost putini (si de data asta!), la concertul – OKEAN – de sambata noapte, 8 spre 9 decembrie 2012, din The-Stage Bacau, al trupei TRAVKA! Dar a fost atata sinceritate, iubire si a fost atata crez artistic si atata poezie cat nu pot eu aici sau vreodata sa cuprind in cuvinte. Poate doar, (prin)intr-o imbratisare…
Dincolo de cantec, astept cu nerabdare – privesc prin OKEAN spre – si o lansare de roman… 🙂
Vă mai amintiti de Square, adica ”locul de întâlnire cu lumea” al lui Mari Bucur? Dacă da, atunci veți înțelege mai bine de ce sunt fericită, privind imaginile de mai jos. Dacă nu, nu-i bai, citiți mai întâi povestea ”pătratului” atât de bine creionată de Laura, iar apoi priviți din nou, imaginile de mai jos!
Ei bine, o fărâmă din lumea poveștilor lui Mari a intrat în casa mea. Din nou. Pentru că, în urmă cu ceva ani, să tot fie vreo opt, așa, o altă fărâmă din lumea lui Mari a intrat în casa mea. De atunci m-am îndragostit de ea, de lumea lui Mari, adică și de Mari mai târziu, odată cu privilegiul pe care l-am avut de a o cunoaște personal. De atunci, și nu mint și nu exagerez, cred că Mari Bucur a devenit pentru mine artistul plastic băcăuan preferat.
Am vrut neapărat să vă împărtășesc puțin din dragostea asta a mea, aparte, pentru lumea poveștilor lui Mari. Asta pentru că se apropie Moș Neculai, Moș Crăciun, Anul Nou și mi-a cășunat că o cutiuță ca cea din imagine -frântură de poveste!! – poate reprezenta pentru oamenii speciali din viața noastră, un cadou deosebit.
Cutiuțe multe, colorate, care mai de care mai frumoase și mai ochioase pot fi văzute la Fondul Plastic – Galeriile Frunzetti din Bacău, str. N. Bălcescu nr.12, de unde se pot și cumpăra, la un preț mai mult decât rezonabil. Cutiuțe pot fi admirate, de asemenea, și pe pagina de FB a lui Mari care, dacă-i dați un mesaj vă va spune mai multe despre ce înseamnă ele pentru ea și ce-ar putea însemna pentru voi! Pentru mine, o cutiuță de-a lui Mari a fost detaliul care a transformat o cameră frumoasă, într-o cameră de poveste… 🙂
14 – I – 1994
Alina trebuie să-mi dea o pisică foarte curând.
27 – I – 1994
Dacă pisica ce mi-o va da Alina va fi ”pisică”, îi voi pune numele Julietta – Scarlett – Venus – Delilah, iar dacă va fi motan, îi voi pune numele Carol – Ferdinand – Othello – Cupidon (sau Eros) și-l voi striga Cupidon. Pe ”pisică” o voi striga Scarlett.
4 – II – 1994
Ba nu, dacă va fi pisică, o voi striga Delilah.
12 – III – 1995
Na, că e motan, e de la Anda și-l cheamă Gică.
NOTA: Material documentat si scris de mine (Mădălina ROTARU) si aparut, din cauza unor probleme tehnice care nu au permis publicarea on-line, exclusiv in editia tiparita a ZIARULUI DE BACAU, joi, 21 iunie 2012. MULTUMESC pentru sprijin domnului Andre Muit, președintele Asociației Betania din Bacău, voluntarilor olandezi, copiilor de tigani din Izvoare si, desigur, colegilor mei de redactie
“La țigani” sau despre puterea vindecatoare a unei “vacante” petrecute la Casutele Sociale din Izvoare, cartierul blamat al Bacaului
“Vindecarea – în primul rând cea sufletească – poate veni când și de unde nu te aștepți. Pentru noi, vindecarea a venit din acest loc” – sunt cuvintele unui grup de olandezi, femei și bărbați, aflat de câteva zile în Bacău. “Acest loc” nu reprezinta însă, nici pe departe, orașul în sine, cu străzile lui asfaltate, trotuare noi, instituții de cultură, mall-uri, cinematografe, parcuri cu flori și oameni bine îmbrăcați și nu reprezintă nici frumoasele lui împrejurimi. “Acest loc” este cartierul Izvoare, “ghetoul” “Casutele Sociale”, un loc cât se poate de real, populat de adulți pentru care conceptul de “se poate mai bine de atât” este aproape în totalitate compromis și de copiii lor pentru care acest concept este o necunoscută. Despre rostul și – paradoxal – frumusețea vieții pe care le găsesc în “acest loc” câțiva olandezi – numiți “voluntari” aici, dar apelați ca “boschetari” și “narcomani” în țara lor și despre bănuiala unor copii a ideii de “mai bine” este vorba în toată această de mai jos aparent incredibilă, dar cât se poate de adevarată poveste a anului 2012.
De câteva zile, “ghetoul “Căsuțele Sociale”, cartierul Izvoare, municipiul Bacău, România 2012, freamată. Printre gunoaie și mirosuri înțepătoare într-o parte, clowni caraghioși cu nasul roșu “se fac de râsul” zecilor de copii care nu doar că nu au mai văzut vreodată așa ceva, dar care n-au avut vreodată habar de asta, iar femei și bărbați care vorbesc pe altă limbă le descoperă farmecul jocului, le construiesc șotroane și-i învață să bată, a fericire, din palme. În altă parte, tot pe altă limbă, alți bărbați, hotărâți, lucrează de zor, umăr la umăr cu locuitorii sărăcăcioaselor căsuțe. Ridică noi încăperi, vopsesc pereți, construiesc adăposturi pentru purcei și găini. Casnicele, mai vesele ca niciodată, deretică în jur și nu se opresc să se tot minuneze de ceea ce li se întâmplă.
Cam aceasta este atmosfera, în aceste zile, “în ghetou”. Cei de vorbesc pe alta limba sint 14-15 olandezi, iar gazdele lor, țiganii de la Căsuțe. Împreună descoperă sau redescoperă sensul propriilor vieți, olandezii – oaspeți și țiganii – gazde făcând deopotrivă parte din categoria persoanelor marginalizate la ele în țară. Concret, grupul de olandezi – aflat pentru a doua oară “în vacanță la Căsuțe”, cum ne-a mărturisit liderul, Barry Jansen – este alcătuit din “oameni ai străzii” și dependenți de droguri dintr-un orășel din Olanda. Iar viața lor bate, la fel ca și a locuitorilor din Izvoare, filmul: olandezii au venit în Bacău, la Căsuțele Sociale, pentru… recuperare. Metodă care se dovedește a fi de un real succes. Concomitent, locuitorii de la Căsuțe descoperă noțiuni ca “nediscriminare”, “munca în echipă”, “prietenie”, “auto-sprijin” sau “self-support”.
“Văzând ce-i aici, îmi dau seama de cât de bogat sunt!”
Acestea sunt cuvintele rostite cu patos, dar și cu noduri în gât de către Theo, “timidul grupului” de olandezi, cum îl caracterizează Barry. Theo, în vârstă de 42 de ani, a ajuns în urma cu doar câteva luni, după câțiva ani de decadență psihică și dependență de alcool, beneficiarul unui inedit program de protecție socială tip “Self-support” și care în prezent este derulat în colaborare olandezo-română la inițiativa și sprijinul necondiționat al președintelui Asociației Betania din Bacău, Andre Muit. Povestea lui Theo, pe care el a acceptat să ne-o împărtășească pentru a o duce mai departe, nu este, culmea!, necunoscută pentru atâția alții din toată lumea, dar este, de buna seamă, impresionantă prin particularitățile ei.
“Am avut o soție pe care am iubit-o, am o fiică nemaipomenită, am avut o casă minunată și un serviciu foarte, foarte bun, în constructii (sudor, n.r.). Am avut însă un accident de muncă în urma căruia m-am ales cu o afecțiune la un genunchi. Nu am mai fost primit din această cauză, la slujbă. Toate acestea s-au întâmplat în urmă cu circa șapte ani. Am intrat în depresie, abandonându-mă, cu sticla de băutură în mână, televizorului. Inevitabil, a apărut divorțul și am ajuns în stradă”, ne-a povestit timid, îngândurat, dar cu deschidere, Theo. În urmă cu trei luni, olandezul a intrat în programul special de tip “self-support” pornit practic și derulat de… oameni ca el: oameni ai străzii și dependenți de droguri și care au pus singuri bazele unui adăpost de noapte, acolo, în orașul lor, Nijmegen, Olanda. “Pentru prima dată după mulți ani, am redescoperit la adăpost încrederea în mine, atâta deschidere și înțelegere și apreciere pentru cine și ce sunt nemaiprimind de ani, de la nimeni. Eram distrus psihic, intrasem într-o depresie cumplită și nu-mi înțelegeam menirea pe pământ. Știți– și buzele îi tremură – niciodată n-am avut, până la acești oameni de la adăpost, încredere în mine sau în cei din jur. Viața este foarte greu de înțeles atunci când, odată ce te-au adus pe lume, părinții nu te învață cum să-i faci față…”, ne-a spus Theo. Și a continuat, neașteptând întrebări, neîncercând să caute justificări sau vinovați pentru anii petrecuți în stradă: “Barry mi-a propus să vin împreună cu cei care au fost și anul trecut aici, la voi. Odată ce am călcat în acest cartier, cunoscându-i pe acești oameni și văzând ce-i aici, îmi dau seama, de fapt, de cât de bogat sunt. Mi-am regasit utilitatea, ajutând și înțelegând acești oameni. Aici mă vindec!”.
Da, incredibil, aici se vindecă Theo, aici, se vindecă 14-15 olandezi numiți la ei acasă, cu tenta peiorativă – cum sunt numiți de altfel, peste tot în lume, cei cu probleme similare – “boschetari” și “drogați”. Și da, incredibil, ei îi vindecă cumva pe locuitorii din cartierul de căsuțe sociale.
Despre programul special de protecție socială în care se află în țara lor olandezii voluntari în țara noastră, ne-a vorbit, înainte de Theo, evident, Barry. Barry cel de 17 ani în stradă și care, în urma cu vreo trei ani, a simțit că trebuie să facă ceva pentru a găsi un rost. Un rost al lui și al câtorva “prieteni de trotuar”. “Ne-am «răzvratit» împotriva sistemului și ne-am zis: suntem mai mult decât niste boschetari. Dar cum să te pui cu societatea, cu autoritățile, când, odată ce ai ajuns în acest stadiu ești tratat ca paria? Era clar că trebuie să ne regăsim singuri resursele”, ne-a mărturisit Barry. Au căutat soluții și au găsit. O clădire dezafectată de la marginea orașului. Au început să lucreze umăr la umăr pentru a o transforma în adăpost de noapte. “După o vreme, autoritățile locale, văzând că se poate să ne autogospodărim, ne-au oferit un spațiu în centrul orașului, actualul adăpost de noapte al oamenilor străzii”, povestește Barry, administratorul însuși al centrului. La început au fost patru-cinci, au ajuns opt, iar acum se extind ca grup și beneficiari totodată ai propriului program, la 15-16 persoane. O persoană locuiește efectiv în adăpost, ne explică Barry. Ceilalți vin, pleacă, fiecare având atribuțiile sale specifice: unii se ocupă de curățenia adăpostului, alții de îngrijiri medicale – “știți, pentru oameni ca noi, sănătatea lasă de dorit” – orice ar face însă, fac împreunî și întru propriul sprijin. “Se numește «self-support». Ne autofinanțăm, desfășuram tot felul de activități, strângem bani pe care-i investim în alte activități și tot așa. Ne căutăm rostul, ne redescoperim. Așa am ajuns și aici. Pentru a ne ajuta, ajutându-i și înțelegându-i pe alții. Iar pentru asta îi mulțumim domnului Muit, cu care colaboram tare frumos”, ne mărturisește Barry.
In Izvoare, la Căsuțe, parte din grupul de olandezi prezent acum (15 persoane care vor sta până la finele lunii iunie) a ajuns la inițiativa președintelui Asociației Betania Bacău, Andre Muit, prima data, anul trecut. “Am fost atât de impresionați de condițiile de trai și modul de viață ale acestor oameni, că ne-am regăsit puterea de a crede în noi înșine, prin nevoia de a-i ajuta pe ei. Suntem ca în vacanță aici, dacă vreti. În ciuda tuturor lucrurilor, acești oameni ne-au primit cu bucurie și s-au arătat fericiți să lucreze umăr la umar cu noi pentru a-și renova cât de cât adăposturile. Iar copiii… Copiii sunt adorabili. Politicoși, isteți, afectuoși. Nu avem probleme cu nimeni de aici. Ne-am împrietenit și suntem fericiți. Pentru că ne ajutăm pe noi și îi ajutăm pe ei”, ne-a mărturisit Barry cu toată sinceritatea și vădit mulțumit de el însuși, de prietenii lui olandezi și mai nou prietenii lor țigani din Izvoare.
Pentru această lecție, toate mulțumirile “personajelor” din poveste merg spre Asociația Betania din Bacău și voluntarii ei. “Faptul că cei care au simțit pe pielea lor ce înseamnă să fie marginalizați au arătat atâta deschidere în a se implica într-un proiect în care să lucreze tocmai cu oameni marginalizați, pentru mine este o mare realizare. Aplecându-ne asupra lor, persoane cu situații similare, deopotrivă copii și adulți, pot fi recuperate. Iar exemplele vorbesc de la sine. Sunt fericit că proiectul ia amploare și că deja pentru luna august s-a anunțat pentru ajutor la Căsuțe un al doilea grup de voluntari olandezi aici – persoane marginalizate acolo”, ne-a spus Andre Muit, președintele Asociației Betania Bacău. Acum, chiar acum, în Izvoare, la Căsute, olandezi și copii de țigani amenajează cu zâmbetul pe buze, bătând din palme și învârtindu-se în dansuri în pauze, un șotron. Pe care, împreună, vor învăța să-l joace. Pentru două săptămâni acum și alte două în august și poate și la anul și peste doi sau trei, pentru câteva ore pe zi, oameni aparent fără identitate din Nijmegen, un oraș din Olanda și din Bacău, România, trăiesc o lecție incredibil de banală de viață: aceea că oamenii, pretutindeni, sunt de fapt, la fel, toți cu aceleași lăuntrice nevoi: de a iubi, a fi iubit, a dărui.
Lui George, ”Inima Bacăului”, i-a ticăit o năzbîtie. Și cum eu mă dau în vînt după năzbîtii și năzbîtioși, nu puteam să nu o agreez total și pe aceasta. Pe scurt, Inimii noastre i s-a făcut de-un ”monument al iubirii” în Bacău. Adică ce, numai în alte orașe din întreaga lume, să existe un astfel de monument sau loc în care oamenii să-și mai arate într-un fel iubirea? De ce nu și în Bacău unde, de bună seamă, sînt atîția iubăreți și iubăcioși? Ba, eu zic că da, merităm să avem un monument al iubirii și susțin, împreună cu iubăcioșii din Divan, finalizarea unui astfel de proiect.
Este nevoie însă, pentru asta, de cît mai multe păreri ce pot fi exprimate prin comentarii sau prin participarea la sondajul de la sfîrșitul argumentelor lui George.
Astazi, cind aceasta isterie a omagierilor fara substanta imi pare si mai agasanta, spun ca trebuie sa punem capat abuzului asupra imaginii acestui scriitor, a carui reputatie a fost compromisa de scoala, care l-a redus in constiinta elevilor, cel putin, la cele doua sintagme calinesciene, “poetul nepereche” si “poetul national”, devenite sabloane, prin supraexpunere, paravane pentru incultura celor care le folosesc si care nu stiu (mai) nimic altceva sa spuna despre Eminescu.
Ideea campaniei mi-a venit zilele acestea cind o institutie din Bacau mi-a trimis pe e-mail invitatie la o serie de activitati dedicate “marelui si nemuritorului Mihai Eminescu” (citat din program).
Daca v-ati saturat de clisee, si de omagieri trase la xerox va invit sa va alaturati campaniei “Nu-l mai sarbatoriti pe Eminescu! Cititi-l” si sa nu organizati, sa nu promovati si sa nu participati la nicio activitate sarbatoreasca dedicata lui Mihai Eminescu.
Va invit in schimb sa cumparati, sa oferiti sau sa cititi o carte de sau despre Mihai Eminescu.
Va invit sa-l citim cu minte eliberata de clisee, sa-l (re)descoperim, sa-l scoatem din sabloane, sa-l privim, daca vreti, ca pe un scriitor contemporan
– își motivează Laura atitudinea.
Alaturindu-ma campaniei, cu atît mai mult îmi voi arăta, consider, prețuirea față de Poet și Poezie.
Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips…
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim cîteodată
Că ne lipsesc jucăriile.
Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rînduri de pînze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.
Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze odată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gînd să facem
Nişte fapte grozave”.
O, cît ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plîngem din tot sufletul,
Ţinîndu-ne cu mîna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mîngîie.
Jucării, vol. “Tinereţea lui Don Quijote”, Marin Sorescu ,
Cam cît de idiot trebuie să fii pentru a crede că, pornind în căutarea ”conținutului fericirii”, îl vei și afla?
Cît de idiot (îmi vine obsesiv în cap spusa lui Nietzsche– ”Îndeobște nu are idei, dar pentru cazurile excepționale îi vin idei proaste” – Știința voioasă) trebuie să fii pentru a crede că vei ajunge la ceea ce era de demonstrat (q.e.d!) luînd în calcul o singură ecuație din multele care, la un loc, numesc viața ta? Să crezi, așadar că, fie numai prin studiu (învățătură) sau fie numai prin iubire sau, pesemne, numai prin sex ori dimpotrivă, numai prin abstinență, prin experiența unică numită rigurozitatea armatei sau numai prin muncă, doar prin muncă vei ajunge să atingi ”conținutul fericirii”, esența, miezul, absolutul ei? Toate acestea pentru ca, evident, să sfîrșești prin a eșua lamentabil, pînă a ajunge la autoruinare, autoepuizare, autoumilință sau, de ce nu?, la ”conținutul”, de fapt, al nefericirii…
Musai că, pentru a te avînta în asemenea experiență, trebuie să fii cel puțin la fel de idiot ca cel care nu doar că a trăit-o, dar care a ajuns să o și împărtășească, de bunăvoie, tuturor.
”Povestea unui idiot spusă de el însuși”, semnată de Felix de Azua(n.1944 în Barccelona, și-a dobîndit un loc important în literatura spaniolă în 1986 prin ”Povestea…”, consolidînd-o apoi, prin ”Jurnalul unui om umilit” – 1987, ”Prea multe întrebări” -1994 și ”Momente decisive” – 2000) nu este una usor digerabilă. E fascinant însă, de parcurs, pentru toți cei care au avut măcar o dată impulsul de a porni în căutarea ”conținutului fericirii”, a fericirii adică, în esența ei…
Ajungînd la ultima filă a Poveștii nu am putut să nu zîmbesc amar la gîndul că, alegînd să pleci fie pe cărarea în căutarea conținutului fericirii, fie pe cea în aflarea conținutului nefericirii, drumul tău se va sfîrși, inevitabil, odată cu găsirea doar a celui din urmă.
Personal, mulțumesc idiotului care m-a făcut părtașă experienței lui, confirmîndu-mi astfel, încă o dată, că viața mea-i prea scurtă pentru a-mi permite s[ irosesc timp căutînd în ceva anume vreun conținut al fericirii. E suficient să știu că ceea ce-l compune e conținut în fiecare gest, în fiecare fapt și lucru bun pe care reușesc, în fiecare zi, să-l văd, să-l aud, să-l citesc, să-l fac, să-l dăruiesc și/sau să-l primesc. 🙂
De la Doamna mea am păstrat, pînă astăzi, definiția lui Eminescu a poeziei -dintre multele definiții date aceluiași concept de marii autori ai vremurilor – ca fiind cea mai aproape sufletului meu.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,
Strai de purpură și aur peste țărîna cea grea.
(Epigonii)
În toți acești mulți ani, a recita ”definiția” eminesciană pe post de răspuns, oricui m-ar fi întrebat ce este poezia, a devenit aproape o rutină. N-am mai stat, ce-i drept, niciodată de-atunci, să reflectez asupra conceptului, să mă întreb dacă nu cumva, poezia este (și) altceva decît un înger, joc de icoane sau purpură de aur. Nu m-am gîndit nici măcar la propria-mi definiție, dacă oi avea una, în mod real, sau dacă, în mod real, ea există.
Astăzi însă, gîndurile acestea m-au izbit prin a-mi da seama că poezia mea nu se regăsește totuși, nu s-a regăsit, de fapt, niciodată, în definiția lui Eminescu. În esență , poezia mea nu se desprinde de divinitate, dar ea nu se regăsește în haina definiției pe care o dă poeziei, Eminescu. M-am trezit, astăzi, spuneam, pusă în fața acestor constatări, după ce m-am conștientizat emoționată la maxim de percepția altcuiva asupra poeziei: Alexandru Vakulovski.
senzaţia aia că eşti copil şi tata te ia la plimbare ţinându-te de mână. asta e poezia.
SUPERB, nu-i așa?
Întreabă-mă acum, ce este poezia?
Am să-ți dau probabil, același răspuns pe care ți l-am dat atunci cînd mă întrebai despre iubire, emoție, trăire, intens, frumos, urît, tot și nimic, sublim, ”sine” și ”în sine”: puf de păpădie…
(Mari BUCUR, Cutiute)
(MARI BUCUR, Tablouri de iarna, Panze)
(Mari BUCUR – Felicitari, 3 dimensiuni,A5, DL, A6) 
(Mari BUCUR – Felicitari)
(Mari BUCUR, Tablou de iarna – panza)
