despre frumosul
nu din singurătate, ci din însingurare (chiar dacă doare)
neașteptare/necondiționare (nu există-n dicționare!)
neașteptat/necondiționat (dicționarul le-a identificat)
și
elemente (unul singur, unul deformat, duce la mulțimi demente)
Ca după atunci când, abia renăscut, știi că nu (mai) aparții acestui timp, acestei lumi gata bolnave de război, de ură și minciună. Asculți, privești (in)conștient (in)conștientul – joc de paranteze –
și știi(?) că doar(e!) ție-ți aparții…
Și sunt zile (ca acestea!) în care cuvântul (oricare ar fi el și-n rostirea oricui s-ar afla) îți apare ca una dintre cele mai mari puteri de la facerea lumii și articularea cuvântului însuși, încoace. Un singur cuvânt poate propaga o putere uluitoare, atât de mare că nu mai știi dacă, vreodată, a existat un sens unic al lui, al cuvântului, oricare ar fi acela și-n rostirea oricui s-ar afla.
Ții seama de context și, brusc, lumea ta se schimbă, echilibrul tău își pierde sensul, lumea ta, parcă, dă să se prăbușească.
Variante:
A: Crezi PACE și te trezești în plin RĂZBOI.
Crezi IUBIRE și te trezești înconjurat de URĂ.
Crezi ADEVĂR și ți se arată MINCIUNA.
Crezi UNITATE și te trezești în SINGURĂTATE.
Crezi LIBERTATE și te trezești închis între GRANIȚE.
Și TOT AȘA și te trezești că… DINTOTDEAUNA LA FEL.
B: Spui PACE, dar tot ce vrei este să generezi RĂZBOI.
Spui IUBIRE, dar propagi URĂ.
Spui ADEVĂR, dar dai sens MINCIUNII.
Spui UNITATE, dar naști INTOLERANȚĂ.
Spui LIBERTATE, dar ridici GARDURI.
Și TOT AȘA și te trezești ca moartea ta nu mai înseamnă nimic.
C: Crezi PACE, spui PACE, generezi PACE
Crezi IUBIRE, spui IUBIRE, generezi IUBIRE
Crezi ADEVĂR, spui ADEVĂR, generezi ADEVĂR
Crezi UNITATE, spui UNITATE, generezi UNITATE
Crezi LIBERTATE, spui LIBERTATE, generezi LIBERTATE
Si TOT ASA si te trezesti sihastru în propriul trup chilie…
Și, obsesiv, revin: Iar dacă el, cuvântul însuși, are vreun sens, în rostirea și înțelegerea cui se află pentru a justifica simţirea, gândirea, privirea, mângâierea, umilinţa, suflarea, sfidarea, Unitatea, Războaiele, Libertatea, Pacea, Dreptatea, Adevărul, Iubirea?
Între gând și rostirea lui în cuvânt unde te afli?…
Mă surprind adesea reflectând pe marginea unor cuvinte ale căror sensuri sunt atât de diferite, deși simpla proununție a cuvântului în sine duce aproape invariabil la o singură, asumată, interpretare. Zilele tecute, nu în afara unui context bine conturat, mi-au venit în minte, aproape obsesiv, termenii „omenie” și „umanitate”. Ambii generează un același sens, în același timp, pentru grăitor/ascultător: bunătate, generozitate etc.
Te poți opri aici sau poți merge mai departe, „a merge mai departe” neînsemnând însă întotdeauna – ba, chiar dimpotirvă! – parcurgerea unui traseu (de sine) și ajungerea la o destinație liniștitoare. Eventual, doar, la destinație definită, cumva, ca „resemnare”…
Dacă „omenia”, bunăoară, este invariabil tradusă și asumată ca sens de grăitor (dicționar)/ascultător (cititor)ca fiind „un complex de calități proprii unei persoane/care fac pe om să fie cinstit și iubit de semenii săi/atitudine respectuoasă, purtare blândă, înțelegătoare” ș.a.m.d. (DEX 98, DEX 09, DLRLC 1955 – 1957 etc.), nu același sens este dat de aceleași dicționare (deși, rarerori el este perceput și diferit) termenului ”umanitate”.
Avem astfel ”umanitatea” definită ca sinonim al ”omeniei” (DEX09) și percepută, constat, mai mult așa, deși definiția primă a ”umanității” este, în dicționare mai vechi cu precădere, ”omeniRe”, ”neamul omenesc”, ”totalitatea oamenilor”, ”colectivitate de oameni” (Dicționarul limbii românești 1939, DN 1986, DEX 98 etc.)
Ajungând aici, odată ce ai îndrăznit să mergi mai departe de simpla, aparent întâmplătoarea, dar totuși repetitiva apariție în gândurile tale a unor termeni (precum ”omenie”, ”umanitate”), ajungând aici, spuneam, adică la îndrăzneala de a deschide niște cărți în speranța că vei găsi ”acel ceva” care va pune capăt unor (nesăbuite, banale) frământări interioare, te trezești nu doar că acestea nu s-au dus, ci că ele devin tot mai apăsătoare. Ca niște chei care se întorc în infinite uși pentru a deschide ușa potrivită.
Am lămurit-o (?) cu ”omenia” și ”umanitatea”. Și m-au ajuns, împotriva voinței mele (inconștient generate), noi, repetitive gânduri, alunecări dintr-un sens în altul. Umanitate… Omenie… OM.
Și-am (re)deschis dicționarele la OM și după ce am parcurs definiții – prin parcurgere înțelegând nu doar trecerea cu privirea peste litere, ci, concomitent, reluarea, cu gândul, a unui traseu pornit pe undeva prin anii de liceu prin scriituri tematice de anvergură -, am trântit copertele groase și am închis – speriată – ochii. OM-ul are de-a face cu umanitatea dintotdeauna. Cu omenia, însă, DINTOTDEAUNA, mai puțin. Dar știam asta, ce chei mai caut???
De parcă definiția lui OM n-ar fi aceeași pentru noi toți, piese de joc de puzzle numit umanitate – prima definiție din toate dicționarele lumii – ” Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat”.
OM –UMANITATE, iar pe undeva pe acolo, rătăcită… OMENIA!
Eu: ”Și-am încălecat pe-o șa și ți-am spus povestea așa, și-am încălecat pe-o căpșună, Noapte Bună…”
Câteva minute de tăcere…
Elisa: Mami, mi-e frică…
Eu: De ce, mami?
Elisa: Că nu-i lumină…
Eu: Este atâta lumină cât vrei tu să vezi, chiar așa cu ochișorii închiși…
Câteva minute de tăcere.
Elisa: Mami, oamenii au lumină?
Eu: Au atâta lumină cât vor să răspândească…
Secunde de tăcere.
Elisa: Mami, eu am multă, multă lumină! Și tu ai multă lumină și tati are multă lumină!
Și-a adormit… 🙂
Elisa, înainte de a adormi: Mami, eu te iubesc mult, mult de tot, până la stele te iubesc!
Câteva secunde de liniște și mângâieri.
Elisa revine: Mami, știi, eu te iubesc și puțin! Eu te iubesc și din pat până la ușă…
N-am scris de ceva timp din amar. Am lăsat amăruiul, cafelei de dimineață și spumei de bere, ca eu să mă îndulcesc din răsărituri de soare și răsărituri de lună.
Azi e miercuri, e cu iubire și scriu din amar, după ce voi fi lăsat răsăritului, îndulcitul.
Scriu din amar, că fără certitudinea amarului, n-ar fi, socot, probabilul îndulcitului la fel cum fără certitudinea suferinței,n-ar fi probabilul fericirii, iar fără certitudinea minciunii, n-ar fi relativitatea adevărului.
Spuneam, zilele trecute, într-o regăsire pe o plajă veche cu file de carte, că mă simt tot mai departe de semnificația conceptului ”revoltă” față de oricine, față de orice. Mi-e tot mai nesemnificativă semnificația conceptului ”dispreț”, mi-s tot mai pline de sens conceptele ”acceptare”, ”iertare”, ”compasiune”. Și unică cingătoare a semnificațiilor și nesemnificativului este IUBIREA.
În drumul ăsta greu de la mine la mine, de la mine la lume, nu mă pot depărta, însă, nu încă, de semnificația ”amarului” tradus prin ”mâhnire” ca fiind consecința urât-întâmplătorului-întâmplatului din viața mea. Certitudinea minciunii o primesc, nu cu dispreț, așadar, ci cu mâhnire. Certitudinea urii o primesc cu mâhnire, certitudinea suferinței cu mâhnire, de asemenea, o primesc.
Și da, în mâhnire, e loc de. Acceptare. Iertare. Compasiune. IUBIRE.