Și pentru că de cîteva (multe!) zile ploaia-și cam face de cap, s-a hotărît să-și mute așteptarea soarelui într-un nou adăpost…
All posts by river
Happy BlogDay!
Am aflat de la Kaysha ca pe 31 august se – hai să-i spunem așa – sărbătorește BlogDay. O chestie drăguță, pe care am s-o marchez și eu, recomandînd celor carere poposesc întîmplător sau nu pe aici, cinci bloguri din proria-mi listă, pe care eu le răsfoiesc cu plăcere și interes chiar dacă abordează subiecte în mod cu totul diferit față de mine. Este una din recomadările BlogDay, ne anunță Kaysha:
“On August 31st, bloggers from all over the world will post recommendations of 5 new Blogs, preferably Blogs that are different from their own culture, point of view and attitude“
Am să încep cu Fără Filtru pentru toți cei revoltați de faptul că, în zilele noastre, nu se mai pune, frate, preț pe cultură, pe promovarea propriilor valori și tot așa, în speranța că după răsfoire, vom avea parte de mai multe fapte decît vorbe. Deplasări la teatru, concerte, expoziții etc.
Urmează Sora mare, un blog în care nu se scrie des și nici mult, dar la postările căruia vei simți nevoia să revii, ori de cîte ori te simți răvășit. Vei pleca de aici, revigorat sentimental.
Am să o recomand și pe Silviana tuturor celor care susțin sus și tare că tinerii din ziua de azi… Poate își schimbă părerea!
Merg mai departe, la I and I unde cei care vor o recomandare de lectură vor găsi aici unele dintre cele mai atrăgătoare recenzii de carte. Nu mai spun că, de aici, și cei mai nepasionați dintre nepasionații de fotbal vor vrea să vadă un meci după numai o singură cronică citită.
În fine, am să recomand cu toată tăria, tuturor gurmanzilor, gospodinelor in devenire, infometatilor in impas ca au frigiderul gol etc. să facă o vizită la Aphex . Poftă bună!
Îi recomand, pentru că m-am trezit frustrată de îngrădirea “politicii” BlogDay, pe toți cei din lista mea, cărora le mulțumesc pe această cale că există, că-mi fac viața mai frumoasă și mai ales utilă, cu fiecare nouă postare. Happy BlogDay!
Trei băieți pe bicicletă
Mergeam lălîi, cu toamna prea repede în nări, tînjind la soarele de ieri, rușinată de toată apăsarea asta, de faptul că-s așa de luni, mîhnită, obosită, cu capul plecat, posomorîtă de-a dreptul, fără s-aștept ceva să-mi schimbe starea, dezamăgită totuși pe-undeva că drumul meu, același de fiecare zi, nu are azi cu ce să mă surprindă.
Aproape de casă, pe trotuar, în fața mea, trei băieți pe biciclete. ”Să aibă nouă-zece ani”, mi-am spus, dînd să mă feresc din calea lor, joacă-obișnuită.
”Veniți să luăm?”, aud, aproape șoptit, conspirativ, vocea unuia dintre ei, aflat mai deoparte.
”Nu… nu venim…”, vine răspunsul, la fel, conspirativ, dar nu lipsit de speranța că nu va fi așa.
Încetinesc suspicioasă, picată brusc din alte generații, pasul. Voiam s-aud ce pun “golanii” la cale.
Șovăielnic: ”Nu mă, nu venim… Daaa’ cît ai?”
Scurt: ”Douăzeci de mii!”
Șovăielnic: ”Păăi… ăăă, și ne ajung?”
Tăcere…
Triumfător: ”Și cu zece mii de la Mihai, fac treizeci de mii!”
Exploziv: ”Uraaaaaa! Fix de două pachete de mentosaaaneeeeeeee!”
Trei băieți pe biciclete au cotit-o rapid spre alimentară.
Zîmbesc.
Rîd de-a dreptul, de fapt, fericită că drumul meu spre casă mi-a dat motive să-l parcurg, cu dragoste, și mîine.
Copilării provinciale
S-a cocoțat pe creanga aia din arboru’ de-acolo, neașteptînd – cu minte, cum îi spuseseră alții – să treacă vara fără niscaiva copilării. Fără cîteva kilograme de cireșe, de afine și mure, vreo trei Vămi sau, cine știe, patru, fără cîteva arsuri de mare, niște simțuri, multe simțiri, bătăi din palme și fremătat din călcîie.
Și s-a bălăngănit pe creanga aia din arbou’ ăla, o zi și o noapte și-apoi încă ”niște multe” zile și nenumărate nopți, copilărindu-se așa, în bătaia unora de joc care au uitat defintiv de joacă. Le-a arătat ea, cum știe mai bine, că prin a te copilări nu faci decît să-ncerci și uneori să reușești să te descarci de ”niște multe” zilnice, cumplite, apăsătoare, mizerabile griji și obsesii.
O să continue, da, le-a spus, să se copilărească astfel, nu numai vara, dar și-n alte resturi de-anotimp, cocoțîndu-se mereu pe cîte o creangă din cîte un arbor’, pînă cînd se vor fi epuizat toate pădurile.
Perfect ratatul răsărit de Vamă
Ne-am regăsit vreo șapte zile (și tot aîtea nopți!) – cuminți, dar nu foarte, cum ne spune mama, să fim, încă de cînd eram nebuni de facultate – în povestea noastră cu nume Vechi, de Vamă.
Ne-am zbînțuit sălbatici pe plaja de la Stuf,
ne-am alintat tălpicile, genunghii, palmele și coatele-n nisip,
ne-am răsfățat, în zi și în noapte în apa lină a mării, am rîs prea mult și-am plîns puțin.
Ne-am relegat și dezlegat prieteni, ne-am reînnodat apoi cu mult mai strîns, fiecare cu adevărul lui, dependenți total de adevărul celorlalți,
ne-am Șuit și ne-am Paparudit în The Stage, ne-am jucat de-a noi înșine, că asta-i joaca noastră preferată și nu ne-am plictisit.
Am mai trăit și un perfect ratat răsărit de soare, pe ritmuri de Ravel, perfect că am fost doi, ratat că soarele zăcea ascuns printre nori.
În Vama, Vama noastră dragă…
Mici nelămuriri
M-am descoperit cu ceva timp în urmă, chiar pe aici pe undeva, nelămurită, în joaca mea zilnică, de ceea ce mă inspiră sau, mă rog, care-i inspirația primă, cea care, de bună seamă, odată instalată provoacă imediat următoarea-mi inspirație și tot așa. Acum, chiar acum, nu știu dacă joaca mea în paint a fost inspirată de muzica în surdină sau dacă desenul, pe măsură ce prindea formă, mi-a inspirat alegerea muzicii. Din start pot lămuri doar faptul că, atunci cînd mă pocnește în moalele sufletului cheful de odihnă pură, mi se întîmplă să deschid paint-ul, neștiind efectiv cum urmează să mă joc, ci doar că mă voi juca. Acum, chiar acum, a ieșit asta:
Terminată joaca, mi-am adus aminte – cu siguranță m-am procopsit și cu un zîmbet!- de ”Ascuțirea simțurilor de vară” la care continui, după o săptămînă de la citire – să muncesc. Care o fi propriu-mi (bun)simț și ce mi-l inspiră?
Azi, în drum spre casă m-au fericit deopotrivă parfumul și văzul unor trandafiri de curte, auzul mai apoi, al unui tril de vrăbiuță ascunsă într-un gard viu. Atingerea imediată a unei frunze mi-a înfiorat degetele mîinii stîngi, pentru ca, o picătură de apă provenită de la un aparat de aer condiționat, izbită de frunte, să mă elibereze o secundă, suprem, de arșiță. Gustul mi-a fost și el fericit, odată intrată în casă, de boabele dulci ale unui porumb fiert. Laolaltă, pentru cîteva secunde, toate acestea m-au trimis să mă copilăresc puțin, în grădina bunicilor.
Pe drum, am avut însă, la fel de acut, și senzația de inspirație pentru a scrie cîteva versuri. A ieșit desenul. Acest desen. După, m-am conștientizat (din nou) în povestea asta halucinantă, din care nu știu cum să ies. Pentru că povestea asta este zilnic, aceeași, bîntuită de simțuri. De bunele mele simțuri și inspirații de care, încă, nu mi-s lămurită și pe care, dacă stau mai bine să mă gîndesc, mai bine le las așa. Nelămurite.
Viața mea e poezie.
Un sertar anume
Vali Sterian – Te port in gand
Am un sertar, anume l-am numit. E singurul sertar în care n-am făcut niciodată curățenie, pentru că e singurul, între toate sertarele palpabile și ne- din lume, din care, efectiv, nu am ce să arunc. Nimic nu se învechește în el, nimic nu se-alterează, nimic nu se împute în el, niciodată, de bună seamă, tocmai pentru că-i anume…
 |
| From Diverse |
Îmi place uneori să mă ascund, în sertarul anume, fără să-mi fie teamă că ar fi nevoie, vreodată, de-o explicație sau vreo justificare pentru asta. În sertarul anume miroase a praf de nori pentru preparat înghețată, a nuci prăjite cînd am chef, a toamnă cînd e primăvară, a ploaie cînd e soare sau invers, că-n sertarul asta ai voie orice, oricînd, oriunde și oricum.
N-am nici măcar nevoie de cuvinte pentru a mă defini, ascunsă în sertar, pentru că aici nu există nimeni care să aibă noțiunea de curiozitate asupra definiției mele. În acest ceva anume o să port mereu, pînă la adînci bătrîneți, ca-n povești, neîntinate, visarea, nostalgia, iubirea și fericirea a tot ce trăiesc zilnic, în formă pură, împreună cu toți palpabilii din jurul meu, adică Voi.
Crunta resemnare
Cîteva lucruri, haine de schimb, o pătură şi acte. Locuitorii comunei Săuceşti se îndreaptă, inexpresivi, cu două-trei ore înainte de a veni viitura, spre tabăra de sinistraţi. De aici ar trebui să-i ia autocarele să-i ducă spre internate.
Oamenii nu mai au putere, parcă, nici de lacrimi. În aşteptarea prăpădului, în ochii lor, se citeşte doar o cruntă resemnare. “Ne-am luat haine de schimb, o pătură şi buletinele. De aici, Dumnezeu cu mila”…
Mulţi refuză să plece la internat. Cu doar cîteva bagaje, cîteva pîini şi cîteva bidoane de apă, unii şi-au instalat corturile personale în tabără, în comună la ei, “mai la deal” de prăpăd. “De dimineaţă, de la 7 sîntem aici, ce să facem?”… Femeia, de 60 de ani, aşezată pe o pătură întinsă pe iarbă, nu are putere să plîngă. A plîns destul, acum doi ani, cînd a rămas prima oară fără casă, fără animale. “Acum doi ani am pierdut tot. De atunci, nu ne-am mai încumetat să ne luăm nici animale, nici să cultivăm prea multe. Ne-om descurca, aşa cum o vrea Dumnezeu. Important e să scăpăm cu viaţă”… Nu are asigurare pe casă, nu ştie ce e aceea.
Dintr-un cort albastru, de cîteva locuri, şi-au făcut apariţia alţi sinistraţi. Încă de acum două nopţi, aceştia se află în tabără. Şi lor, în 2008, Siretul le-a luat totul. “Animalele, două vaci şi-un cal, atîta am, le-am dus pe deal. Aici stăm, în cort, pînă trece apa”… Iar după? Tulburător de simplu: “O să facem, doamnă, ce face toata lumea. Cu cine să mă bat?”…
Jucarii
Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips…
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim cîteodată
Că ne lipsesc jucăriile.Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rînduri de pînze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze odată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gînd să facem
Nişte fapte grozave”.O, cît ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plîngem din tot sufletul,
Ţinîndu-ne cu mîna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mîngîie.
Jucării, vol. “Tinereţea lui Don Quijote”, Marin Sorescu
,
Pofta buna!
O portie de cirese, pentru fiecare, chiar din Livada mea! S-aveti pofta! 🙂
