Să nu mă cerți,
atîta doar,
din cînd în timp,
uit să mai fiu mare!
Ca-n vremea aceea,
– o știi! – cînd,
uitînd că sînt mică,
mă transformam cu roșu pe buze
și-mi greșeam cu negru, colțul ochilor.
Îmi plăceau, pe atunci,
pantofii cu toc și,
cu șalul mamei pe umeri,
la braț cu sofisticată poșetă,
mă defilam pretinsă domnișoară,
în fața oglinzii, pe coridor…
Să nu mă cerți, atîta doar,
dacă acum, din gînd, în timp,
fără să suni,
mă vei găsi naivă,
încolăcită la perete
sau poate în fața oglinzii,
ori pe coridor,
la piept atît, cu o zînă de cîrpă.
Lipsită de fard,
în rupte sandale,
dezgolită de șal
și fără poșetă,
să nu mă cerți!
Din cînd… în timp,
uit să mai fiu mare
și-mi place să zbor…
Prin ritmuri și cuvinte picante, amărui pe alocuri, Bobi (chitară acustică, voce), Bobo (chitară acustică, voce), George (chitară bas) și Alex (tobe), adică Fără Zahăr, au supus vineri seară, în The Stage, circa două sute de omuleți mari și mici, unui regim de hohote de rîs sănătos, (auto)reflecție și zbînțuială.
Și a naibii să fiu, au fost extrem de bucuroși să o facă, motiv pentru care au promis – și-i credem! -că în mai puțin de jumătate de an se vor întoarce!
Gata,
plec să mă rătăcesc
puțin, măcar puțin, prin frunzele astea
nebune de toamnă,
să mă foșnesc,
mă răsfoiesc,
să înnebunesc,
să mă-ocrotesc,
ba, să mă scutur,
ba, să mă vîntur,
adică nu, doar să mă flutur
și să mă gudur
frunză la rîndu-mi,
sub tălpile cui o vrea să mă calce,
sau poate, doar să mă culce,
să mă răsfoiască,
să mă-înnebunească,
să mă-ocrotească,
ba, să mă scuture,
ba, să mă vînture,
adică nu, doar să mă fluture
și să mă gudure,
puțin, măcar puțin, prin frunzele astea,
nebune, de toamnă…
Am să scriu, da! Am să scriu în noaptea asta, intens, pînă mi se topește cărbunele și-apoi tot am să scriu, pînă mi se rod unghiile și cînd n-o să mai am unghii, o să scriu cu buricele degetelor pînă se topesc și ele și n-am să mă las, am să scriu în continuare, pînă la coate și pînă la umeri, am să scriu pe toți pereții, mă scriu pe mine pe ei, mă înscriu.
Pentru zilele acelea scriu, da, și pentru ca – în nopțile-n care, nedefinindu-mi chipul, forma și culoarea, vorbesc la pereți – pereții, prin înscrisu-mi, să-mi poată răspunde…
Aș scrie cîteva rînduri, pocnită, într-un asemenea magic moment, de buna-mi inspirație. Știu cu certitudine, însă, – sînt trecută prin asta – că un cineva întîmplător din sală o să-mi întoarcă privire-acuzatoare și-o să-și țuguie aspru buzele într-un stînjenitor, înțepător, brutal: ”Ssssssst!!! Se cîntă aici, ce Dumnezeu!”.
Mergeam lălîi, cu toamna prea repede în nări, tînjind la soarele de ieri, rușinată de toată apăsarea asta, de faptul că-s așa de luni, mîhnită, obosită, cu capul plecat, posomorîtă de-a dreptul, fără s-aștept ceva să-mi schimbe starea, dezamăgită totuși pe-undeva că drumul meu, același de fiecare zi, nu are azi cu ce să mă surprindă.
Aproape de casă, pe trotuar, în fața mea, trei băieți pe biciclete. ”Să aibă nouă-zece ani”, mi-am spus, dînd să mă feresc din calea lor, joacă-obișnuită.
”Veniți să luăm?”, aud, aproape șoptit, conspirativ, vocea unuia dintre ei, aflat mai deoparte.
”Nu… nu venim…”, vine răspunsul, la fel, conspirativ, dar nu lipsit de speranța că nu va fi așa.
Încetinesc suspicioasă, picată brusc din alte generații, pasul. Voiam s-aud ce pun “golanii” la cale.
Șovăielnic: ”Nu mă, nu venim… Daaa’ cît ai?”
Scurt: ”Douăzeci de mii!”
Șovăielnic: ”Păăi… ăăă, și ne ajung?”
Tăcere…
Triumfător: ”Și cu zece mii de la Mihai, fac treizeci de mii!”
Exploziv: ”Uraaaaaa! Fix de două pachete de mentosaaaneeeeeeee!”
Trei băieți pe biciclete au cotit-o rapid spre alimentară.
Zîmbesc.
Rîd de-a dreptul, de fapt, fericită că drumul meu spre casă mi-a dat motive să-l parcurg, cu dragoste, și mîine.
S-a cocoțat pe creanga aia din arboru’ de-acolo, neașteptînd – cu minte, cum îi spuseseră alții – să treacă vara fără niscaiva copilării. Fără cîteva kilograme de cireșe, de afine și mure, vreo trei Vămi sau, cine știe, patru, fără cîteva arsuri de mare, niște simțuri, multe simțiri, bătăi din palme și fremătat din călcîie.
Și s-a bălăngănit pe creanga aia din arbou’ ăla, o zi și o noapte și-apoi încă ”niște multe” zile și nenumărate nopți, copilărindu-se așa, în bătaia unora de joc care au uitat defintiv de joacă. Le-a arătat ea, cum știe mai bine, că prin a te copilări nu faci decît să-ncerci și uneori să reușești să te descarci de ”niște multe” zilnice, cumplite, apăsătoare, mizerabile griji și obsesii.
O să continue, da, le-a spus, să se copilărească astfel, nu numai vara, dar și-n alte resturi de-anotimp, cocoțîndu-se mereu pe cîte o creangă din cîte un arbor’, pînă cînd se vor fi epuizat toate pădurile.
Ne-am regăsit vreo șapte zile (și tot aîtea nopți!) – cuminți, dar nu foarte, cum ne spune mama, să fim, încă de cînd eram nebuni de facultate – în povestea noastră cu nume Vechi, de Vamă.
Ne-am zbînțuit sălbatici pe plaja de la Stuf,
ne-am alintat tălpicile, genunghii, palmele și coatele-n nisip,
ne-am răsfățat, în zi și în noapte în apa lină a mării, am rîs prea mult și-am plîns puțin.
Ne-am relegat și dezlegat prieteni, ne-am reînnodat apoi cu mult mai strîns, fiecare cu adevărul lui, dependenți total de adevărul celorlalți,
ne-am Șuit și ne-am Paparudit în The Stage, ne-am jucat de-a noi înșine, că asta-i joaca noastră preferată și nu ne-am plictisit.
Am mai trăit și un perfect ratat răsărit de soare, pe ritmuri de Ravel, perfect că am fost doi, ratat că soarele zăcea ascuns printre nori.
M-am descoperit cu ceva timp în urmă, chiar pe aici pe undeva, nelămurită, în joaca mea zilnică, de ceea ce mă inspiră sau, mă rog, care-i inspirația primă, cea care, de bună seamă, odată instalată provoacă imediat următoarea-mi inspirație și tot așa. Acum, chiar acum, nu știu dacă joaca mea în paint a fost inspirată de muzica în surdină sau dacă desenul, pe măsură ce prindea formă, mi-a inspirat alegerea muzicii. Din start pot lămuri doar faptul că, atunci cînd mă pocnește în moalele sufletului cheful de odihnă pură, mi se întîmplă să deschid paint-ul, neștiind efectiv cum urmează să mă joc, ci doar că mă voi juca. Acum, chiar acum, a ieșit asta:
Terminată joaca, mi-am adus aminte – cu siguranță m-am procopsit și cu un zîmbet!- de ”Ascuțirea simțurilor de vară” la care continui, după o săptămînă de la citire – să muncesc. Care o fi propriu-mi (bun)simț și ce mi-l inspiră?
Azi, în drum spre casă m-au fericit deopotrivă parfumul și văzul unor trandafiri de curte, auzul mai apoi, al unui tril de vrăbiuță ascunsă într-un gard viu. Atingerea imediată a unei frunze mi-a înfiorat degetele mîinii stîngi, pentru ca, o picătură de apă provenită de la un aparat de aer condiționat, izbită de frunte, să mă elibereze o secundă, suprem, de arșiță. Gustul mi-a fost și el fericit, odată intrată în casă, de boabele dulci ale unui porumb fiert. Laolaltă, pentru cîteva secunde, toate acestea m-au trimis să mă copilăresc puțin, în grădina bunicilor.
Pe drum, am avut însă, la fel de acut, și senzația de inspirație pentru a scrie cîteva versuri. A ieșit desenul. Acest desen. După, m-am conștientizat (din nou) în povestea asta halucinantă, din care nu știu cum să ies. Pentru că povestea asta este zilnic, aceeași, bîntuită de simțuri. De bunele mele simțuri și inspirații de care, încă, nu mi-s lămurită și pe care, dacă stau mai bine să mă gîndesc, mai bine le las așa. Nelămurite.
Am un sertar, anume l-am numit. E singurul sertar în care n-am făcut niciodată curățenie, pentru că e singurul, între toate sertarele palpabile și ne- din lume, din care, efectiv, nu am ce să arunc. Nimic nu se învechește în el, nimic nu se-alterează, nimic nu se împute în el, niciodată, de bună seamă, tocmai pentru că-i anume…
Îmi place uneori să mă ascund, în sertarul anume, fără să-mi fie teamă că ar fi nevoie, vreodată, de-o explicație sau vreo justificare pentru asta. În sertarul anume miroase a praf de nori pentru preparat înghețată, a nuci prăjite cînd am chef, a toamnă cînd e primăvară, a ploaie cînd e soare sau invers, că-n sertarul asta ai voie orice, oricînd, oriunde și oricum.
N-am nici măcar nevoie de cuvinte pentru a mă defini, ascunsă în sertar, pentru că aici nu există nimeni care să aibă noțiunea de curiozitate asupra definiției mele. În acest ceva anume o să port mereu, pînă la adînci bătrîneți, ca-n povești, neîntinate, visarea, nostalgia, iubirea și fericirea a tot ce trăiesc zilnic, în formă pură, împreună cu toți palpabilii din jurul meu, adică Voi.
