O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-și leagană oaza.
Generații secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci –
Cine-și va pierde credința-n izbândă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?
Cine din noi va muri
Înainte ca trupul să-i moară?
Cine-o să-și lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rânduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!
Uau, și totuși cum fost în Vama? C-am văzut la televizor ce mizerie era pe plajă și pe unul dormind îmbrăcat în nisip și cîți bețivi și drogați! Să știi ca chiar ne-am gîndit la tine… Da, știu, așa se vede mereu de departe, de după ecranul ăla rece, de sticlă, pe care de-atîtea ori voi înșivă îl condamnați pentru că știți prea bine că nu tot ce v-arată e adevărat…
Nu știu alții, dar NOI refuzăm să fotografiem inutilul, mizeria și orice alte lucruri sau aspecte urîte – oriunde am fi – și care ni se aruncă, voit sau nu, în față. NOI am fost de 1 Mai într-o Vamă în care n-am avut timp decît de frumos. O Vamă frumoasă deci, îmbrățișată de oameni unii mai frumoși ca alții.
O Vamă în care cîteva mii de oameni frumoși și-au găsit, rînd pe rînd, colorat, locul…
…care și-au perindat apoi pașii, fiecare pe unde știa că-i drumul lui mai bun. Unii am ales, fără regret, mai noul The Stage! Aici, vineri noapte, 30 aprilie spre 1 mai, avea să se întîmple ceva nu mai puțin extraordinar ca-n alte părți, printre ore de dans pe ritmuri reggae și El Negro.
În Vama, am găsit apoi, distracție la maxim și prietenii de-o zi, într-un ”concert” ad-hoc de amiază…
…în deschiderea, parcă, superbei cîntări de noapte Trupa Veche la care ți se poate întîmpla chiar să te rătăcești pentru cîteva minute, printre niște sori…
În Vama, ne-am iubit, într-o altă dimineață, din priviri, cu marea…
…ne-am rătăcit pașii, aiurea, prin nisip…
…pentru ca în noapte să ne reîncălzim puțin…
…și-apoi, din nou, neprogramat, să ne împrietenim mai mult, cu Trupa Veche…
Știam că a doua zi, totul, lăsat în urmă, o să, de dor, ne doară!
Două zile și-alte două jumătăți plus trei nopți fără de două-trei ore am primit condamnare în Vama Veche. Una dintre cele mai frumoase condamnări pe care cineva, vinovat doar de faptul de a se fi născut într-o lume avidă de scadal, grotesc și mizerabil, ar fi putut-o, vreodată, pentru fapta sa, primi. Și cînd la condamnare îți sînt părtași alți vinovați ca tine, totul devine și mai frumos, incredibil de frumos…
De la Doamna mea am păstrat, pînă astăzi, definiția lui Eminescu a poeziei -dintre multele definiții date aceluiași concept de marii autori ai vremurilor – ca fiind cea mai aproape sufletului meu.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,
Strai de purpură și aur peste țărîna cea grea.
(Epigonii)
În toți acești mulți ani, a recita ”definiția” eminesciană pe post de răspuns, oricui m-ar fi întrebat ce este poezia, a devenit aproape o rutină. N-am mai stat, ce-i drept, niciodată de-atunci, să reflectez asupra conceptului, să mă întreb dacă nu cumva, poezia este (și) altceva decît un înger, joc de icoane sau purpură de aur. Nu m-am gîndit nici măcar la propria-mi definiție, dacă oi avea una, în mod real, sau dacă, în mod real, ea există.
Astăzi însă, gîndurile acestea m-au izbit prin a-mi da seama că poezia mea nu se regăsește totuși, nu s-a regăsit, de fapt, niciodată, în definiția lui Eminescu. În esență , poezia mea nu se desprinde de divinitate, dar ea nu se regăsește în haina definiției pe care o dă poeziei, Eminescu. M-am trezit, astăzi, spuneam, pusă în fața acestor constatări, după ce m-am conștientizat emoționată la maxim de percepția altcuiva asupra poeziei: Alexandru Vakulovski.
senzaţia aia că eşti copil şi tata te ia la plimbare ţinându-te de mână. asta e poezia.
SUPERB, nu-i așa?
Întreabă-mă acum, ce este poezia?
Am să-ți dau probabil, același răspuns pe care ți l-am dat atunci cînd mă întrebai despre iubire, emoție, trăire, intens, frumos, urît, tot și nimic, sublim, ”sine” și ”în sine”: puf de păpădie…
Deliciul unor ”blind date-uri” constă în aceea că, necunoscîndu-ți viitorii – pentru cîteva ore – parteneri de conversație (îi putem spune și pahar) nu știi, evident, la ce să te aștepți. Și pleci la întîlnire, puțin emoționat, puțin îngrijorat dar consolat (pe undeva) cu ideea că ”la urma urmei, dacă nu o să fie ok, nu mă ține nimeni acolo, mă ridic, pur și simplu, și plec”. Dureroase, totodată (iar pe undeva), aceste gînduri; nu e ușor să porți povara propriilor tale îndoieli date de idei preconcepute și de imaginarea, cînd e vorba de confruntarea cu ceva nou, mai întîi a eșecului și apoi, abia, a reușitei.
În stilul meu complicat nu simt nevoia decît, de fapt, să-mi cer scuze partenerilor mei (acum cunoscuți) de conversație (pahar) pe care, pentru cîteva ore, vinerea trecută, i-am avut în Subway și pe care, îi știam de fapt, dar doar din ”virtuala realitate” sau invers sau cum o fi, ca fiind semnatarii blogurilor lor/jurnalelor/site-urilor lor. Îmi cer scuze pentru că, recunosc, am fost dominată, înainte de a ne cunoaște efectiv, de îndoială, de teama unei întîlniri eșuate. Culmea, propunerea întîlnirii, am primit-o cu extrem entuziasm.
Întîlnirea a fost, într-un cuvînt, din punctul meu de vedere, minunată . Pentru că, dincolo de orice, am avut ocazia să cunosc niște oameni minunați, o mînă de adolescenți și maturi care au avut nebănuit de multe de împărtășit unii altora, fără a se plictisi, fără a pune, între ei, bariere de timp (Laura a vorbit deja, atît de frumos și de bine despre asta).
A fost minunat poate și pentru că a fost prima întîlnire. La început, se spune, toate lucrurile sînt frumoase. A fost minunat poate și pentru că, cei deja știuți între noi ne-am comportat ca și cum ne-am fi aflat la prima întîlnire. A fost minunat pentru că, dincolo de orice, m-am simțit la fel de bine precum mă simt, cîteva ore pe săptămînă, la un pahar (sau convesatie) cu prietenii mei. Am plecat de la întîlnire cu sentimentul că pe acești oameni îi cunosc de-o viață. Și nu e puțin lucru, zic eu…
A doua zi, de data asta însă, întîmplător, am avut marea bucurie de a-l cunoaște și pe Mugur, cel care din motive cît se poate de obiective nu a putut să participe la ”blind date-ul” nostru, cîțiva ”bloggeri” băcăuani.
Așteptăm cu nerăbdare a doua (mai) mare întrunire! 🙂
”Cînd te văd cu cîtă poftă tragi din țigara aia, mai că-mi vine să-mi aprind una!” – mi s-a spus, nu de puține ori, de către unii care, în viața lor, nu și-au aprins, vreodată, o țigară. Iar eu, încercînd să-mi ascund jena, dezlănțuiam, prin rotocoalele de fum, hohote de rîs.
Am treizeci de ani. Jumătate fără un an din viața mea de pînă acum mi-am petrecut-o fumînd. De necaz, de bucurie, de emoție, de nervi, de trează, de amețită, de iubire, de ură, de extaz, de scîrbă, de interes sau de lehamite, de plictiseală sau de prea multă activitate, de succes sau de eșec, de bogăție sau de sărăcie, de foame sau de sațietate, mi-am petrecut aproape jumătate din viața mea de pînă acum, cu țigara aprinsă.
Dacă n-ai drame, ți le inventezi pentru ca flacăra paiului de chibrit, arsura aceea care ți se apropie tot mai repede de buze, gustul acela amar și fumul acela grațios sau nu, să-ți ofere senzația de senzație de rezolvare a acestor drame. Dacă ești fericit, îți savurezi momentul, alegînd, mai presus de toate , să-ți împărtășești trăirea, cu țigara aprinsă. Degeaba îți sînt prietenii alături, degeaba se bucură împreună cu tine. Dacă n-ai țigara aprinsă, trăirea nu e autentică. Timp de paisprezece ani, aș putea fi determinată să cred, mi-am trădat prietenii, familia și pe mine însămi, cu țigara și am fost trădată!
Aproape că-mi vine să spun, uitîndu-mă în urmă acum, că m-am născut fumînd. Că, țigara e parte din mine, că sînt parte din ea, că am venit pe lume arzînd împreună, fumegînd împreună, duhnind împreună.
Și totuși…
În toți acești ani, am fost eu însămi, nu am mințit pe nimeni, nu m-am mințit pe mine si nimeni nu m-a trădat în vreun fel. Toți acești ani, în care eu am fost totuna cu țigara mea, n-ar fi fost altfel decît au fost, dacă nu eram totuna cu țigara mea. Dramele mele, reale sau inventate, ar fi fost aceleași, momentele de glorie, trăirile și simțirile față de cei din jur și de mine la fel de intens m-ar fi dominat, iar timpul, timpul ar fi trecut la fel de repede sau de anevoios și la fel de drepte pe cît de nedrepte mi s-ar fi părut toate lucrurile, stările, faptele și încercările prin care am trecut… Aș fi fost, pe scurt, aceeași, adică tot eu!
Și atunci mă întreb acum, țigara… la ce bun?
M-am lăsat de fumat. Mi-e greu, fizic vorbind, să știți, dar sînt fericită. Sînt fericită pentru că, ciudat?!, la fel de mult îmi iubesc soțul, la fel de mult îmi ador familia, la fel de minunați îmi văd colegii, la fel de prieteni prietenii, la fel frumoși îmi apar oamenii și la fel de urîți. La fel de mult îmi place să merg pe jos, la fel de îndrăgostită sînt de Bob Dylan și Janis Joplin, la fel de zgomotos și cu poftă rîd, la fel de pătimaș mă smiorcăi… Pentru prima dată însă, conștientizez, cu adevărat, toate acestea.
De aceea, pentru prima dată, lăsatul țigării nu mi se mai pare o povară… Și, da, cafeaua e la fel de delicioasă! 😀
Vă mulțumesc din suflet tuturor celor care mă ajutați să trec peste perioada de ”greu fizic”, mai ușor! Love you! 😀
O pastilă cu gust de Led Zeppelin ne-a fost administrată, mie și cîtorva prieteni, vineri, în The Stage. Locul acela în care se mai leagă, din cînd în cînd, prietenii cît pentru o noapte albă.
Vineri noapte, spuneam, ni s-a administrat o (altă) pastilă, una cu nume de Mike Godoroja&Blue Spirit, dar cu gust, dulce gust, de Led Zeppelin.
Mike Godoroja – voce, Iann Chepa – bass, Mac Marian Aciobăniței – chitară și mandolină și Marius Vintilă – tobe ne-au ținut nouă, cîțiva pacienți addicted Led Zepp, prin sunete aproape perfecte, un fascinant discurs. Unul despre sinceritate, bun simț și bun gust, reamintindu-ne totodată lecții de mult învățate de istorie a blues-ului și rock’n’roll-ului, dar pe care, din cînd în cînd, fără să ne dăm seama,uităm din ce ”carte” le-am aflat.
“Renaște, în fiecare dintre noi, o serie de întrebări atunci cînd sîntem foarte aproape de sinceritate. Oare ce a fost mai frumos în viața mea de pînă acum? Cu siguranță nu statul la coada la ulei sau la pîine. Ne vom aminti atunci că, cel mai frumos moment a fost acela în care am intrat în posesia unui vinil Led Zeppelin II, pentru că îi adoram pe Led Zeppelin”, a deschis una din cărțile prăfuite, Mike Godoroja.
Am înghițit pastila încetul, cu senzația acută că nu se va dizolva niciodată. Pentru că în acel moment, efect de pastilă, timpul s-a oprit în loc. ”Să mă fi născut oare, puțin mai tîrziu decît ar fi trebuit?”…
“No Quarter”, “Gallow’s Pole” sau “Whole Lotta Love”, “Bring It On Home”, “Goin’ to California”, ”Babe, I’m gonna leave you” sînt cîteva posibile răspunsuri la întrebare.
Pastila s-a topit totuși, după vreo trei ore. Dulceața, însă, nu.
