Category Archives: oaza de (in)cultură

Încă puțin

Încă puțin și în municipiul Bacău vor demara lucrările la construcția primului Centrul de Îngrijiri Paliative pentru Copii din țară, proiect implementat de Asociația Lumina din Bacău. Totul se va petrece în cadrul proiectului O șansă la demnitate derulat de organizația amintită, cu finanțare de 1.200.000 de euro de la Fundațiile Velux din Danemarca, valoarea totală a proiectului (sumă care acoperă ridicarea, dotarea și funcționarea Centrului pentru o perioadă de maxim doi ani!) fiind de 1.800.000 euro.

De la demararea proiectului până în prezent, Asociația Lumina a reușit să atragă și alte surse de finanțare și parteneriate prin care primul Centru de Îngrijiri Paliative pentru Copii din România să poată deveni dintr-un vis (în urmă cu un an jumătate), o realitate (până la finele lui 2016). Și-au dat mâna, astfel, pentru susținerea proiectului O șansă la demnitate: SC Dedeman SRL, SC Cemacon SRL, SC Electric Plus SRL și Consiului Local Bacău, pentru ca de miercuri, 16 martie 2016, Consiliul Județean Bacău, prin Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bacău, să se alăture, prin semnarea acordului de parteneriat.

From Muzele sustin!

Prin documentul semnat, Consiliul Județean Bacău cofinanțează lucrările de construcție și echipare a noului hospice, cu suma de 1.000.000 lei. ”CJ și DGASPC, anual, sunt asaltate de fel de fel de propuneri de parteneriate. Fără a diminua importanța vreunei astfel de propuneri, trebuie să precizez că acest proiect la care devenim parteneri astăzi, parteneriat care se întinde pe durata a aproximativ doi ani, are zona lui sensibilă, adresându-se unui segment căruia nimeni până acum, în această formă, nu i s-a adresat: îngrijirea paliativă pentru copii”, a spus Dragoș Benea, președintele CJ Bacău, în conferința de presă organizată cu ocazia semnării parteneriatului.

Steve Cooper, președintele Asociației Lumina, prezent la eveniment, a ținut, cu bucurie, dar seriozitate în același timp, să mulțumească tuturor partenerilor români care s-au alăturat și se vor alătura proiectului, cu atât mai mult cu cât el este, în 2016!!!, o premieră națională. ”Vreau să mulțumesc tuturor românilor care s-au implicat în acest proiect. Este foarte important ca românii să înțeleagă că trebuie să se ajute singuri. Probabil asistăm la un moment istoric, vorbind despre punerea temeliei primului Centru de Îngrijiri Paliative pentru Copii din România, dar, chiar și așa, cei mai importanți pentru noi rămân copiii. Probabil, vom reuși să avem circa 400 de beneficiari lunar (pacienți și familiile acestora, n.r.) și sperăm ca Centrul să deservească întreaga Regiune N-E prin ajutorul pe care-l vom da copiilor aflați în faze terminale ale unor boli”, a spus Cooper.

Pe 21 martie 2016, în Bacău, vor începe lucrările de construcție a Centrului. Orice cărămidă contează. Oricine poate contribui cu o cărămidă. Cum, aflați aici: www.sansalademnitate.ro

Măcar o dată pe unde am mai fost

From Oameni lumina

Sunt oameni care poartă în ei o lumină aparte, oameni a căror lumină ți se arată, necunoscându-i chiar, dintr-un cuvânt, dintr-un gând pe care ajungi să-l citești aparent din pură întâmplare, așa cum a fost el – gândul-cuvântul – redat de emițător, într-un context sau altul, acel context fiind uneori chiar o rețea de socializare. O astfel de lumină – care te face să-ți dorești apoi să-l și cunoști pe cel care o poartă – a fost, pentru mine, cea întrezărită în persoana unui tânăr băcăuan, a cărui menire e în plină împlinire, iar o primă dovadă a acestei meniri în împlinire a fost hirotonirea lui, pe 24 iunie 2015, la Catedrala Romano-Catolică Sfânta Maria Regina din Iași. Numele lui este Mădălin Bărbuț (26 ani) și este, în prezent, vicar la Parohia Fericitul Ieremia Valahul din Roman.

L-am descoperit pe Mădălin Bărbuț undeva prin 2011, pe rețeaua de socializare Facebook. Nu mai știu – și nici relevanță nu cred să aibă – cine, cui a cerut „prietenia” virtuală. Ce știu însă fără nici o îndoială este că gândurile, cuvintele, fotografiile postate de Mădălin îmi apăreau, în „news feed”, încărcate cu lumină, iar urmarea citirii acestor gânduri era – și a rămas – un zâmbet pe chipul meu. Și un profund sentiment de admirație-respect.

From Oameni lumina

Căutări pentru regăsiri, în Africa: praf și duioșie

Până în vara lui 2015, când ne-am și întâlnit (după ce mi-am făcut curaj să-i mărturisesc că mi-ar plăcea mult să scriu, așa cum pot eu, puțin din povestea sa), am urmărit cu drag devenirea lui Mădălin prin postările sale în general și prin relatările sale scurte despre experiența trăită în Africa, în mod special. Pentru că Mădălin Bărbuț – pe atunci student la Institutul Teologic Româno-Catolic „Sf. Iosif” din Iași (absolvent, anterior, al Colegiului Național Catolic „Sf. Iosif” din Bacău) – a avut o experiență de șase luni (2012 – 2013) în Africa – Coasta de Fildeș, mai exact în localitatea Djebonova (sat de pe lângă orașul Boake).

„După primii patru ani de studii la Institut – a povestit Mădălin – se face un an de practică pastorală. Este vorba despre așa-numitul an Pastoral. Trebuia să alegem dacă rămânem în țară pentru a-l face sau dacă alegem străinătatea. Eu am ales străinătatea pentru că am simțit că am nevoie să întâlnesc noi mentalități și modul în care este perceput Dumnezeu în altă parte decât în țară. Am ales, așadar, Coasta de Fildeș…”.

Odată ajuns aici, Mădălin a luat la „pas” experiența sa, în strădania de a descoperi o lume mai puțin știută din care facem totuși, cu toții, parte, dar, se poate spune, și pentru a se descoperi pe sine. Despre această lume, despre acest colț de Africa, Mădălin ne spune: „Am călătorit într-o epocă în care am fost și noi. O lume surprinzătoare, cu mult praf la propriu pe de o parte, dar cu o viață liniștită, unde bărbații în general stau, iar femeile muncesc foarte, foarte mult. Legat de asta îmi amintesc că într-o zi m-a surprins cum doi bărbați s-au oprit pe drum să-i pună pe capul unei femei un lighean mare și greu, cu fructe, legume și ignam – un fel de cartof mare cât o sfeclă”…

Până la ajungerea „acasă” – „pentru că acolo a fost acasă pentru șase luni” – călătorii au fost nevoiți să treacă peste controale foarte serioase – „fuseseră revolte!” -, au fost întâmpinați totodată de oamenii din sat într-un mod cu totul înduioșător.

„La vederea unui alb, de fiecare dată, pe stradă, toți copiii vin să te înconjoare, să te atingă – povestește Mădălin Bărbuț. Un copil mi-a cerut un fir de păr de pe mână. M-a înduioșat. E înduioșătoare toată această întâmpinare a lor, curiozitatea amestecată cu ușoară teamă”…

Zi de zi, timp de șase luni, viața lui Mădălin pe meleagurile africane a însemnat un întreg proces în parcurgerea conștiinței/conștienței de sine. Nu i-au lipsit suferințele, fricile, dar nici bucuriile și împlinirile. „La o lună după ce am ajuns acolo, am fost nevoit să mă operez de apendicită. Mi-a fost tare teamă. Nu cunoșteam spitalul – spitalele arată groaznic! -, nu cunoșteam nimic despre actul medical de acolo. În plus, pentru că a trebuit să țin regim, cred că din 100 de zile, 90 am fost nevoit să mănânc numai orez, pentru că bucătăria lor, deși foarte gustoasă și variată, este foarte picantă. Mi-a fost foarte greu în acele zile. Pe de altă parte – își amintește tânărul vicar – am intuit în acei oameni o liniște aparte, personală, a lor. La o zi după ce am fost operat, m-am trezit cu oameni de acolo la spital. Îmi zâmbeau și atât. Nu spuneau nimic. Apoi am remarcat că, de fapt, această liniște este o caracteristică a lor: vezi oameni adunați în diferite locuri care stau împreună un timp destul de lung fără să-și spună nimic”.

Această liniște, precum și tot ce i-a fost dat să vadă și să trăiască lui Mădălin în prezența comunității Djebonova, el le-a „tradus” ca fiind simplitatea prin care acești oameni percep lumea: „Sunt niște simpatici. Dacă vorbim despre ei – a zâmbit Mădălin – cred că sunt niște oameni foarte calzi, asta și pentru că este foarte cald acolo unde locuiesc ei. Au o liniște a lor, iau viața ca atare”…

From Oameni lumina

Divinitate, ritualuri și percepții

Această liniște a oamenilor din comunitatea în care Mădălin s-a aflat – alături de încă un coleg de Institut – a regăsit-o și în modul în care ei participă la slujbe. „În misiune – povestește tânărul slujitor al lui Dumnezeu – am fost împreună cu încă un coleg, de lângă Iași. Există un preot romano-catolic român care este misionar în acea comunitate, de circa nouă ani. În fiecare zi mergeam și țineam Sfânta Liturghie sub un copac, în vreo casă sau în capelele lor”…

La Dumnezeu, ne explică Mădălin, oamenii de acolo ajung prin dans, astfel că pentru fiecare celebrare a lor, ei au un dans. „Au cumva dansul în sânge”. Fascinant (pentru noi) este și ritualul înmormântării, așa cum misionarul băcăuan l-a descoperit și ni l-a dezvăluit. „O înmormântare, la ei, durează trei zile, înmormântarea propriu-zis având loc doar sâmbăta, iar momentul este unul cu muzică și bucurie. Murise cineva chiar lângă locul unde eram noi stabiliți. Îmi amintesc că muzica a răsunat la propriu de vineri până duminică, zi și noapte. Înmormântările, la ei, sunt prilej ca rudele să se întâlnească, să-și facă daruri și să pună la cale viitoare căsătorii”.

Surprinzătoare și frumoase sunt și alte obiceiuri, cum ar fi cel al atașamentului și recunoștinței. „Ei iau viața ca atare, nu se plâng. Îmi amintesc că atunci când am ajuns acolo, toți ne întrebau ce le-am adus. Asta pentru că acolo este o mentalitate că dacă cineva îți oferă un lucru, se creează automat o legătură între tine și el. Iar dacă eu, cel care am primit ceva, îl respect pe cel ce mi-a dat, atunci acesta din urmă va avea mereu grijă de mine să nu mor de foame”, a povestit Mădălin Bărbuț.

Odată Anul Pastoral încheiat și cu acesta misiunea sa în Africa, Mădălin s-a reîntors la Institut pentru a-și finaliza anul cinci și șase de studii. Despre experiența de acolo, ne spune că i-ar plăcea să o repete, cumva. „M-aș duce oricând în vizită. Sunt conștient că acolo este o parte din mine. De altfel, mi-am propus ca în viață să trec măcar încă o dată pe unde am mai fost pentru a sta exact pe aceleași bănci și a mă privi”…

From Oameni lumina

Menire în continuă împlinire

Mădălin Bărbuț (26 de ani), vicar la Parohia Fericitul Ieremia Valahul din Roman, a absolvit în 2015 Institutul Teologic Româno-Catolic „Sf. Iosif” din Iași, iar într-o zi de marți, 24 iunie, a fost hirotonit la Catedrala Româno-Catolică „Sfânta Maia Regina” din Iași. Despre această zi, Mădălin mi-a spus: „A fost o Așteptare de 11 ani. Cu o zi înainte (de hirotonire, n.r) îți spui: mâine voi fi preot. Te întâlnești cu limitele tale pentru că ești om și ai mare încredere în Dumnezeu”. Prima slujbă, Mădălin a ținut-o pe 28 iunie 2015 în satul natal: „A fost… A fost foarte multă lume, au fost educatori, profesori, colegi, prieteni. Am simțit recunoștință”.

La întrebarea – pe care am știut că risc ridicând-o, pentru că eu, personal, nu mai aveam nevoie de vreun răspuns – de ce ai ales să fii preot, Mădălin a zis doar atât: „Știința (în sensul de rațiune, n.r.) nu poate răspunde la întrebarea de ce? am ales asta. Pentru că nu e de ce?, ci CUM?. E un sentiment care-ți oferă liniște. Alegem ceea ce ne face bine. Pentru mine, preotul rămâne omul Speranței. Și cu asta cred că am spus tot”.

From Oameni lumina

O mărturisire

Sunt oameni care poartă în ei o lumină aparte, oameni a căror lumină ți se arată, necunoscându-i chiar, dintr-un cuvânt, dintr-un gând pe care ajungi să-l citești aparent din pură întâmplare, așa cum a fost el – gândul-cuvântul – redat de emițător, într-un context sau altul, acel context fiind uneori chiar o rețea de socializare. Despre un astfel de om-lumină v-am spus.
Mărturisesc că am fost botezată și am rămas creștin-ortodox. E, poate, acest fapt un cu atât mai mare semn – pentru mine – că, dincolo de religia pe care fiecare o poartă, dincolo de culoare și alte asemenea criterii, gândul bun, comunicarea, liniștea interioară și respectul față de seamăn sunt temelii ale unei lumi bune, frumoase, cu iubire și pace…

FOTO: ARHIVA PERSONALĂ A LUI MĂDĂLIN BĂRBUȚ
Material apărut în cotidianul Deșteptarea în data de 19 februarie 2016

În acest spațiu, fumatul este OBLIGATORIU!

Tevatura pe marginea legii care prevede interzicerea fumatului în spații publice a stârnit, la rândul ei, în mine, o mică regândire a conceptelor de libertate și drept. De altfel, despre încălcarea unor drepturi și libertăți este tevatura în sine. S-au format tabere pro și contra fumatului în pub-uri, restaurante și cafenele de parcă singurul război din care n-am făcut parte până acum ar fi ăsta. De parcă n-avem atâtea alte războaie (iar eu rămân la premisa că orice război, înainte de a fi unul exterior este al interiorului fiecărui „ostaș„ în parte), de parcă n-am avea, spuneam, atâtea alte războaie de dus.

În acest război, însă, „al fumatului”, despre libertatea și dreptul CUI vorbim? Și despre „cucerirea” căror granițe? Că mie, între dreptul/libertatea de a alege și a-ți asuma statutul de fumător (conștientizând, astfel, că fumul pe care-l generezi odată cu aprinderea unei țigări nu e chiar plăcut unei respirații naturale) și dreptul de a respira mi se pare o mică-mare diferență…

From Muze peste tot

Pentru unii, interzicerea fumatului în anumite spații reprezintă o încălcare a libertății personale. Ok, poate că așa este, în fond fiecare are dreptul să-și interpreteze libertatea după cum vrea. Pe de altă parte, ce faci cu dreptul de a respira natural, nemodificat – drept care este un dat, nu o alegere –, cu acest drept al prietenului tău nefumător ce faci?

Propun fumătorului (începând cu mine, pentru a nu fi acuzată de ipocrizie!) un mic exercițiu de imaginație. Cum ți-ai gândi libertatea și dreptul de a alege dacă într-o zi vei vedea pe ușa unui pub un anunț scris cu litere de-o șchioapă „ÎN ACEST LOCAL, FUMATUL ESTE OBLIGATORIU!” și NU ”În acest local, fumatul este permis!”? 🙂

O personală, despre demnitate și sine

From Muzele sustin!

Am participat cu bucurie, pe 14 ianuarie 2015, la vernisajul expoziției de pictură naivă purtând semnătura tânărului băcăuan Răzvan Laurențiu Lăcătușu, ce a avut loc la Universitatea ”George Bacovia” din Bacău. Văzusem, cu câteva zile înainte, pe Facebook, evenimentul creat, dar invitația personală pe care doamna conf. univ. dr. Ramona Florea, Decan al Facultății de Științe Economice, Juridice și Administrative al Universității amintite, mi-a adresat-o, a fost cea care mi-a și purtat efectiv, pașii, până acolo. Și pe Răzvan îl știam, intrasem cu el în contact (doar viziual, ce-i drept), cu câteva luni înainte, la expoziția aniversară dedicată Bădiței Ioan Măric și artistei ”naive” Catinca Popescu, nu știam însă, atunci, că el însuși este un artist.

Am aflat, participând la vernisajul expoziției personale, că aceasta nu e nicidecum prima, Răzvan Lăcătușu având deja la activ alte patru expoziții, participări la concursuri cu specific, la simpozioane pe temă și chiar câteva premii și diplome de onoare. Mai puțin, poate, contează însă toate acestea, importantă fiind, dincolo de ele, bucuria pe care, așa, din scaun cu rotile, o poartă și o răspândește Răzvan, pentru el însuși și pentru noi, prin ceea ce face. Adică prin pictura lui naivă.

Ajungând de mic la Palatul Copiilor, la Cercul de pictură coordonat de profesor Veronica Călin, Răzvan a fost descoperit și îndrumat de primul lui mentor spre descoperirea artei naive. ”Intuindu-i lui Răzvan potențialul, l-am rugat pe domnul Ioan Măric să-l îndrume. Și iată, i se potrivește de minune arta naivă. Se văd în lucrările lui Răzvan preocuparea de a se autoperfecționa, bucuria de a crea precum și latura psiho-terapeutică”, a spus prof. Veronica Călin.

From Muzele sustin!

Elev al Școlii Populare de Artă din Bacău, Răzvan și-a croit încet, încet, cu muncă și pasiune, un drum pe care, din scaunul lui cu rotile, nimic nu-l împiedică să circule. Un drum frumos, al regăsirii de sine și al comunicării cu exteriorul prin culoare. Picturile sale – am remarcat – poartă încă amprenta mentorului său, Bădița Ioan Măric (ex. Cafeneaua Cocoș, Dansul urșilor, Pisici pe gheață, 1 Decembrie). Există însă, lucrări din care iese o lumină aparte, iar acea lumină este exclusiv a lui Răzvan: Gramofonul lui Bădița, ”ansamblul” Zodiile (12 lucrări) – Protecție divină (1 lucrare), Familia Floare sau Lîngă Florența. Acestea din urmă sunt lucrări din care se vede, așa cum au spus-o la vernisaj și Ioan Măric, prof. Carmen Voisei sau prof. Aurel Stanciu, talentul, unicitatea, metodica și stilul în perfecționare ale lui Răzvan Lăcătușu.

From Muzele sustin!

Fără a fi critici de artă, au simțit nevoia să vorbească frumos și să-și arate admirația față de Răzvan și lucrările sale și alți prezenți – din drag – la cea de-a cincea sa expoziție: psihologi, terapeuți, prieteni.

Răzvan Lăcătușu este pentru mine nu numai un tânăr talentat, ci și un model de viață – este mărturisirea sinceră, tare, tare sinceră!, a conf. univ. dr. Ramona Florea -, un tânăr care ne arată că, în viață, putem învinge orice obstacol, oricât de greu sau de nedrept ni s-ar părea, că putem rămâne frumoși, că putem visa și lupta pentru idealurile noastre, că putem învinge și reuși împreună”.

From Muzele sustin!

(Lucrarea Protecție divină)

Răzvan ne-a vorbit și el: ”Îmi place să pictez,îmi place arta naivă și poate pentru că arta naivă e arta unei lumi ce crede în basme și vorbește în poezie și poate pentru că operele naivilor emană o puternică forță de atracție, nu numai datorită valorii estetice, cât și celei psihologice. Și, îmi mai place să pictez și să expun ce pictez pentru că arta este capacitatea de a dărui celorlalți fără să te întrebi de câștiguri și, în mod gratuit, să oferi frumosul. Este ce pot și eu să fac pentru toți cei care fac mai mult pentru mine decât eu pentru ei”…

Răzvan, ai toată admirația mea! 🙂

Expoziția – care poartă numele Laur – a fost posibilă prin parteneriatul dintre Universitatea ”George Bacovia” și Școala Populară de Artă Bacău.

Al doilea Mic tratat despre război

From Muze peste tot

Iar dintre războaie (un război, pentru mine, înainte de a fi al exteriorului, rămâne unul ce ține strict de interior), poate că cel mai greu de dus este cel împotriva înrăirii. Lupta pentru neînrăire e cumplită, de lungă durată și profund dureroasă, dar mai cumplită decât lupta în sine mi se întrevede – de la exterior, odată ce vei fi învins înrăirea – pierderea acestei lupte. Pentru că, odată pierdută lupta împotriva înrăirii, înrăindu-te, nu-ți dai seama că TE-ai învins… Al doilea Mic tratat despre război

Lumina duce lumina îngrijirilor paliative în afara județului

Apropierea sărbătorilor de iarnă înseamnă pentru echipa de la Asociația Lumina Bacau nu doar preocuparea permanentă față de viața copiilor din Centrul de Zi sau tinerii de la Comănești. Înseamnă, mai mult de atît, perseverență și conștiinciozitate în ducerea la îndeplinire a oricărui lucru început. Zilele acestea, echipa asociației și-a continuat cu aceeași dedicare activitatea în cadrul proiectului ,,Îngrijiri paliative- măsuri integrate pentru incluziune socială”, implementat de către Asociaţie în parteneriat cu Direcţia Generală pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bacău.

sibiu (Lumina, coaching la Sibiu)

Demarată recent, a treia etapă, cea de COACHING în cadrul proiectului, continuă în luna decembrie prin deplasarea echipei Lumina spre locurile de muncă ale fiecărui participant care a parcurs primele două etape, cele de training și job-shadowing.

”Dupa participarea la training şi job-shadowing, fiecare participant primește un mentor din echipa de formatori a Asociaţiei Lumina, care merge în vizită la locul de muncă al participanţilor pentru a vedea cum aceştia aplică informaţiile primite in programul initial de formare”, ne-a spus Mara Matei reprezentant Asociația Lumina.

Ecourile sunt, ne-au spus reprezentanții echipei, foarte bune! Nu se putea altfel! 🙂

Proiectul ,,Îngrijiri paliative- măsuri integrate pentru incluziune socială”, început în martie 2015, se încheie în aprilie 2016, scopul cred eu – urmărind aproape pas cu pas ceea ce s-a întâmplat – urmând să fie atins: creşterea gradului de acces la îngrijiri paliative a copiilor şi tinerilor, care fac parte din grupuri vulnerabile la excluziune economică şi socială din județele, Bacău, Roman și Vaslui.

Valoarea proiectului este 758.908,66 lei, din care 683.017,79 lei finanţare prin programul RO10-CORAI, program finanţat de Granturile SEE 2009-2014, administrat de Fondul Român de Dezvoltare Socială şi 75.890,87 lei cofinanţare din partea Asociaţiei Lumina.

Mic tratat despre sihăstrie

Am ales sihăstria în orașul care ar fi numit orașul tristeții dacă cineva s-ar încumeta să-l scrie vreodată într-o poveste… Că, odată ce ai înțeles ce-i pacea, te îndrepți spre chilie. Dar pentru că nu putem fi toți sihaștri în chilii departe de orașele tristeții, ne facem unii, din trupurile proprii, cochilii să ne petrecem pacea în singurătate.

From Muze peste tot

Mic tratat despre onestitate

Onestitatea se traduce și prin curajul (chiar în ultimul ceas) de a recunoaște că, de ani, trăiești amăgirea/minciuna unei vieți într-o comunitate/realitate pe care ți-ai asumat-o din teamă, din comoditate, din lenea de a întreprinde ceva pentru ca realitatea/comunitatea să se adapteze la tine și nu tu la ea. Comunitatea în care trăiești, realitatea a ceea ce trăiești sunt create, din orice sens le-ai privi, de tine, de alegerile tale…

From Muze peste tot

FOC

From Muzele sustin!

Nu mi-am găsit cuvinte potrivite pentru a descrie la cald- cum se spune – ceea ce am trăit duminică seară, 15 noiembrie, la Teatrul Municipal Bacovia, o scenă pe care actorii Vali Braniște (Teatru de Cartier) și Neagu Alina Vasilica au oferit, in memoriam Colectiv, piesa FOC. Nu am găsit cuvinte pentru că le-am topit în emoții, aplauze și lacrimi.

Piesa a fost scrisă de Vali cu doar câteva zile înainte de a și fi pusă în scenă, iar prea puținul timp avut la îndemână de către cei doi actori pentru a învăța tot textul n-a făcut decât să facă piesa și mai ”adevărată”. Pentru trei sferturi de oră, a fost regie, un sfert de oră – lectură publică. Eu nici n-aș învăța textul, aș lăsa spectacolul exact așa, exact, exact așa. Pentru că ”exact așa” ne izbește printr-un mesaj puternic, foarte puternic: ”prea puțin timp”…

O ironie despre dezechilibrului sufletesc, cultural, economic, social, politic în care de ani ne aflăm – asta este spectacolul FOC. Și multă durere. Ne grăbim să cădem dintr-o extremă în alta, extreme ale furiei, urii și patimii, uitând că avem prea puțin timp la îndemână. Un timp pe care l-am putea trăi în iubire unii față de alții.

Valentin Braniște și Alina Vasilica Neagu nu au vrut aplauze. Nu s-au întors pe scenă odată ieșiți, lăsând o sală plină în picioare, în aplauze udate la propriu de lacrimi pentru EI. Pentru noi, Colectiv…

O colecție superbă de fotografii din cadrul spectacolului poate fi văzută la ALIN LEANCĂ

#Colectiv

From Muze peste tot

Ce răspuns mai căutăm și unde? Și dacă există un sens unic al răspunsului, ce sens îți dă el ție și ce sens dă el întrebării ”DE CE” trecem noi, în lumea mare CU hotare, prin toate acestea?

Nu mi-ar ajunge toți copacii din lume transformați în hârtie să pot așterne stările mele din aceste zile. Durerile, zbaterile, intrigile, furiile, mâhnirile, revenirile, lacrimile, zâmbetele, fricile, uitările, iertările, speranța. Toate, alături de cele ale semenilor, ale mele.

Între lumânări, printre lumânări, se strigă mult, tare mult în aceste zile, parcă mai mult ca niciodată pentru unii dintre noi, zale firave în lanț de generații. Durerea s-a strigat și zbaterea s-a strigat, minciunile, intrigile și furiile s-au strigat, mâhnirile, revenirile, lacrimile, zâmbetele fost-au și ele strigate, fricile, uitările și iertările, speranța sunt și ele un strigăt. În numele Adevărului se strigă. Și niciuna dintre aceste stări nu-și mai găsește, parcă, definiția în dicționare. Să fie oare, pentru că unite în STRIGĂT, acesta este dat EXTERIORULUI?

Nu, nu mi-ar ajunge toți copacii din lume transformați în hârtie pentru a putea așterne, la exterior, Colectivul meu de stări. Un Colectiv care va rămâne însă mereu acolo, în perpetue transformări, definind și devenind, înainte de a-i defini și deveni pe alții, propriu-mi sine. Nevoia mea interioară de Iubire și Adevăr. Care Adevăr este, nu mai am nevoie de vreun dicționar, Iubire. În absolut orice!

Așa că… las copacii la locurile lor ca, fiecare anotimp, fiecare mugur, fiecare frunză, fiecare foșnet de frunză și fiece cădere de frunză să-mi spună povestea lor, a celor ce nu mai sunt, și pe a mea. Povestea noastră trăită Colectiv, dar atât de în sine.
Strigătul meu nu se mai află pe stradă. Strigătul meu, am înțeles, pleacă din mine pentru mine, un strigăt în tăcere, de și pentru Iubire…