Norişor, poartă-mi un gînd
pe aripile de vînt
du-l în grabă, te-aş ruga,
printre fulgii albi, de nea,
şi fă-l zîmbet dacă poţi,
mîngîiere pentru toţi!
La un pahar de rouă, Bacău, 2009
Category Archives: La un pahar de rouă – poezii pentru copii
Averea
Proţăpită pe o frunză
de arţar – o buburuză
se fălea cum, c-aşa sus
singurică a ajuns,
făr’ măcar un ajutor.
Şi era şi primul zbor!
Mîndră foc de-aşa ispravă
făcu-n jur atîta zarvă,
tot strigînd în gura mare
că ce tare zburătoare
este ea, şi cît de mică
îi părea sora furnică,
forfotind în iarba udă.
“Ce bezmetică, zăludă,
este această creatură!
-hohoti roşia făptură
bucuroasă de-înălţime.
Te mai poţi uita la mine?
Mamăăă, ce mai chef îmi vine
să vă spun acum la toţi
că aţi fost nişte netoţi
cînd mă învăţaţi, desigur,
că nu poţi de unul singur
ca în viaţă să răzbeşti!
Ei, care mai îndrăzneşti
să mă contrazici acum
cînd eu singură, pe drum,
am pornit-o la apus
şi-am ajuns atît de sus?!”
Uite-aşa rîdea făptura
dîndu-se în zbor, de-a dura,
cînd, de jos, cu-n zîmbet blînd,
o împinse la un gînd
furnicuţa cea cu minte:
“Ia, mai bine adu-ţi aminte
că, de n-aveai un părinte,
şi o soră şi-un amic
ai fi fost doar… un nimic.
Fără sufletul – avere
de şi-au dat, draguţa mea,
pentru tine, nu-i aşa?,
zborul ‘nalt nu îţi era,
decît…liberă cădere…”
La un pahar de roua 2009
Buburuzele
Chicotindu-se prin şoapte,
neavînd somn bun, în noapte,
hotărîră şapte amice
la aripi să-şi pună-alice,
şi să-şi urce lumea în cap,
s-o străbată-n zori, la trap.
“Unde mergem, ştiţi voi oare?
Că eu nu cunosc cărare
decît de la mam’ de-acasă
pîn’ la coana florăreasă!”
-zise îngrijorată tare,
prima dintre zburătoare.
“Păi, de assta esste vorba
ssă ne umplem bine tolba
si ss-o luăm la întîmplare,
pe-o cărare oarecare,
fără ţintă, fără sscop
pur si ssimplu, la noroc!”
-spuse-o altă gîză mică,
roşie-n aripi şi peltică.
“Eu propun, dragele mele,
să-i dăm bice la pingele,
că acuş’ e răsăritu’,
iară noi, cu ciondănitu’
nici că pare s-o gătim!
Hai, odată, să pornim:
uite, vă propun, pe soare
să ne cocoţăm călare!”
-se-auzi din bătătură
şi a treia creatură.
“Ba, eu zic, că nu-i de noi,
şi-s pusă pe tărăboi!
Eu pe soare nu mă urc,
nici să-mi dai frunze de nuc
să-mi fac rochie de mireasă!
Ţine-ţi minţile acasă!”
– ripostă, dînd din mînuţă
cea de-a patra, roş’ gîzuţă.
“Ştiţi ceva? Deja-i tîrziu,
şi la glume nu mai ţiu,
ori plecăm acum, îndată,
ori n-o facem niciodată!”
-se iţi, plină de-angoase
şi gîngania de la şase.
Uite-aşa, se tot certară,
pînă se făcu…iar seară,
ba, mai mult, ce grozavie
se-ntîmplă, să nu te ţie!
Că, din cîte se ştiau,
numai şase mai erau!
“Vai, dar unde-i mărunţica?
Voi îi mai zăriţi burtica?”
“Vai, păcate, surioară,
unde-o fi, că pe – aseară,
Cînd ne sfătuiam în şoapte,
eram toate, toate şapte!”
“Unde-o fi de nu-i cu noi?”
“Stai să vezi, că în trifoi,
cîtă vreme ne-am sfădit
ea, parol, s-a rătăcit!”
-hohoteau, acum, în iarbă,
lacrimi grele, pînă-n barbă,
cele şase surioare!
Cînd de-odată, de prin zare,
se auzi un mic chibiţ:
“Mamăăăă, ce vă mai jeliţi!
Iacă, eu, cît v-aţi certat,
m-am retras, că e păcat
să v-auz cum vă văitaţi
care încotro s-o luaţi!
Mi-am văzut de drumul meu,
n-am lungit-o teleleu,
şi-am ales prima cărare”-
spuse chicotind o muză,
aţi ghicit: a şaptea gîză!
“Haideţi, nu mai zaboviţi,
chiar e timpul să porniţi!
Sînt aicea, sus, pe floare,
mai aproape şi de iarbă,
mai aproape şi de soare!”
La un pahar de rouă, 2009
Confesiunea unui cuţu mic
Am de-acum, aproape-un an
de cînd mama, pe maidan,
s-a-ntîlnit cu tatăl meu:
S-au iubit… şi-am ieşit eu.Am crescut cam repejor
şi, cum m-am pus pe picior
a-nceput comicăria
şi scandalul, nebunia!Deseori am fost certat
că am rupt şi am stricat,
că am ros ce-a fost de ros,
de pe sus şi de pe jos,tot ce mi-a ieşit în cale:
uşă, clanţă, balamale,
nu mai zic de canapele,
toate sînt numai surcele!Muscă, vrabie, albină
-pe la mama prin grădină –
le-am gonit…pînă la nori
şi-am stricat straturi cu flori,şi-un strat plin de zarzavaturi
fugind după codobaturi!
Iar odată, cu năduf,
în piscină-am făcut buf!!
Pentru toate aceste fapte
uneori, n-am păpat lapte
şi-altădat’ am fost certat!
Dar eu… nu m-am supăratCă ai mei doi dragi stăpîni
sunt la suflet taaare buni
şi ei ştiu, chiar de-i cu foc
c-aşa pot eu să mă joc…Şi, cînd au fost în necaz,
i-am lins dulce, pe obraz
ba, le-am şters din ochişori
lacrimi, de mai multe ori.Iară seara, la culcare,
mă aşează pe picioare
şi, indiferent de gafă,
mă mîngîie-uşor pe ceafă,mă alintă şi-mi dau os
şi-şi şoptesc, cu glas duios:
Ozzy, Ozzy, scump căţel…
ce ne-am face fără el?…
Pricina
Toţi ai mei dragi nepoţei,
trei năzbîtii – prichindei
Victor, Tudor, Măriuca
au zbughit-o ca năluca
auzind că în grădină
se dezbate-o mare vină:“Ce-i cu atîta tărăboi
jos, în iarbă, la trifoi?”“Ce să fie, ce să fie…
-spuse tuşa Ciocîrlie-
Astăzi, dis de dimineaţă
am surprins o oaie creaţă
dînd tîrcoale, pe furiş
la trifoi şi la măcriş.
Şi-apoi… ştiţi care e treaba,
că, în toată verde-ograda,
deşi plină de trifoi,
unul singur e de soi
şi-are patru, nu trei foi…
Şi văzîndu-l gras şi verde,
zicînd: Las’ că nu mă vede
nimeni la această oră
că se dănţuie în horă,
Oaia hoaţă, scai în laţe
a dat ‘foiul să-l înhaţe!
Eu, de sus, am fluierat
şi grăbită-am alertat
să veniţi urgent încoace
să vedem ce-avem a face!”Şi-astfel, desluşind pricina,
vinovatul şi cu vina
începu proces de soi,
între oaie şi trifoi:
(www.openclipart.org)
“Ascult, Oaie, ce-ai de spus
la acuzele de sus?
-spuse aspru Victoraş-
Astăzi nu plec în oraş
pîn’ nu aflu de la tine
că mai ai pic de ruşine!
Haide, sincer, recunoaşte
că trifoi ai vrut a paşte!…”“Dar… n-am vrut să-l pasc defel,
ci, să-l pun la piept niţel,
să-mi aducă norocel”
-zise oaia îndrăzneaţă.
“-Vezi? De ce eşti nătăfleaţă,
un trifoi, un firicel
(zise şmecher, Tudorel)
ar putea noroc s-aducă?…
Norocel ţi-aduce o nucă!”“Da, dar nuca este tare,
aş putea s-o mestec oare?…”
-spuse oaia salivînd
şi în sec tot rumegînd…“Deci aşa! Ăsta ţi-e gîndul
că norocul…. fu ca vîntul
dacă nu-i bun de păpat
iute, repede-a zburat!
-chicoteşte şi Maria.“Gata cu bazaconia:
eşti o oaie vinovată!
haide, fugi, pleacă de-ndată!”Şi… oiţa pofticioasă,
creaţă şi cam mincinoasă
de acum… tot neamul ştie
nu mai vine-n ani o mie
în livadă pe la noi.
Nici măcar pentru-un trifoi!
Omul de zăpadă
Hai, fuguţa în livadă
Că e plină de zăpadă
Şi-o să facem, uite-aşa,
Un năstruşnic Om de Nea:
Cu cărbuni în loc de ochi
Guler roşu, de deochi
Ca năsuc – un morcovel
Şi guriţa – colăcel.
Îi vom pune şi ilic
Şi centură la buric
Şi-n mînuţă măturoi
Ca, în caz de e noroi
Să deretice prin curte…
Iar în pauzele scurte
Să vă spună o poveste
De-unde vine, cine este
Cum credea că-i pui de stea
Dar de fapt… e fulg de nea…
La un pahar de rouă, 17.10.2006
Musafirul
În livadă, la stupine,
printre roiuri de albine
robotind în ziua mare,
apăru, aşa deodată,
o… Căldare răsturnată.
Şi să vezi minune mare,
mai era şi mergătoare!
Albinuţele-ncurcate
mai să cadă rău pe spate
că în veci n-au mai văzut
o… Căldare… s-aibă trup.
Mai exact, patru lăbuţe:
una albă, trei negruţe
şi-un năsuc micuţ, ca mura
ducînd greu de tot armura…
“Stai pe loc! Strigă Regina.
Voi, ai mei, păziţi stupina,
treceţi toţi acum la praguri,
păziţi miere, păziţi faguri!
Că… ceva-mi miroase mie,
că-i o mare şmecherie
şi… că Domnu’ bot de mure
a venit de fapt, să fure…
Unde-am mai văzut eu oare,
O Găleată mergătoare?…
-zise Albina, gînditoare.
Stai, că-mi amintesc de-ndată!
Da, da, da, ieri, în poiată,
după ce găina soră
s-a ouat
şi-apoi, la horă,
cu suratele a plecat…
Vă spun eu! Cînd s-a întors
Tot era întors pe dos!
Şi… să-şi pună pofta-n cui
Oul, ia-l de unde nu-i!
Las’, că ştiu eu cum să fac,
am pentru mustaţă leac…”
“Bine ai venit, Căldare!
-zise Albina zîmbitoare.
Dar, pofteşte, nu mai sta
casa mea-i ca şi a ta
şi-am să te cinstesc, să ştii,
haide, nu mai şovăi,
că… la noi, şi-un Nepoftit,
e oricînd bine venit!”
Şi Căldarea răsturnată
se pofti. Cam… încurcată
de asemenea primire…
“Dar, de ce să mă mai mire,
cînd primesc totul de-a gata?”-
cugetă, sfătos, Găleata.
Şi-aşezîndu-se la masă,
la Albina Mamă-n casă,
aşteptă cu nerăbdare
să primească de mîncare.
Şi primi! Să ţină minte,
să tot tragă-nvăţăminte:
că… Albina-n loc de miere
îi pusese-n faţă… fiere!
Simţind asta, de îndată,
Patru labe, din găleată
o zbughiră – nu ştiu unde,
că nu s-au putut ascunde.
Şi să vezi misterul mare
cu Căldarea mergătoare!
O sa rîdă tot maidanul
Că era… Pixi motanul!
“Ei, motane –zise Albina
îţi cunoşti acuma vina?
N-ai fi fost un caraghios
de spuneai Te rog frumos!”…
Ce-i al tău e pus deoparte
Plecă Furnicul într-o seară,
îndrăzneţ, pe ulicioară,
spre căsuţa mititică
unde-a lui dragă Furnică
avea-n sfîrşit, să-i spună “Da!”
Cel puţin, aşa credea…
Costumat în fracul roş’,
ţanţoş, precum un cocoş,
Furnicuţu-îndrăgostit
o pornise… la peţit
c-un buchet imens de flori,
o splendoare de culori!
Ajungînd, bătu-n fereastră
pînă se ivi, măiastră,
Duduiţa lui Furnică,
aşteptînd ce-avea să-i zică.
Peţitorul, înfocat,
se şi puse pe cîntat:
“Te iubesc atît de mult
şi ce-mi place să te-ascult,
inima mi-e doar fiori…
Vei primi aceste flori?
Îmi vei spune oare, DA?
Vrei să fii… Furnica mea?”
Şi galant, cu plecăciune,
îndreptă spre-a lui minune
bucheţelu’ înmiresmat,
şi-un inel, din ac de brad.
Dar, Peţita, dînd din gene,
c-un căscat mare de lene,
îi răspunse în sictir,
ghimpe crud, de trandafir:
“Îmi eşti drag şi ştii prea bine.
Dar cu…flori? Nu prea mai ţine!
Aş fi fost mai bucuroasă
dacă-ai fi avut o casă,
o maşină cît de mică
pentru Doamna ta Furnică…
Nu doar flori culese-n noapte!
A trecut vremea de şoapte
şi cîntări pe sub pervaz.
Pe cuvînt, n-ai nici un haz!”
Şi trîntind fereastra-n nas,
îi mai spuse-un “Bun rămas!”
lui Furnicu-îndrăgostit,
acum mut şi-încremenit…
Şi cu-aceste vorbe grele
aruncate din perdele,
făcu drum întors spre casă,
doar cu flori, fără mireasă.
Pîş, pîş, pîş, prin iarba udă,
nu mai vrea nimic s-audă,
un cer negru se prăvale
tot în jur, e cînt de jale.
Totuşi, cînd credea că-i gata,
că nu-şi poate duce soarta,
se-ntîmplă ceva anume
spuneţi-i de vreţi, minune!
Cînd era bezna mai mare,
dintr-o margine de floare,
se ivi puţin sclipici.
O fetiţă-Licurici,
care-i spuse doar atît:
“Dacă vrei, îţi ţin de-urît,
nu mai fi mîhnit, nu foarte,
Ce-i al tău e pus deoparte!”
Doamna Toamna
Într-o zi, nu oarecare,
printre ierburi, la plimbare,
ostenit de-a sa cîntare,
ieși Greierul să vadă
ce mai este prin livadă.
Și cînd colo, să nu crezi!
Pomii nu erau prea verzi,
iarba, galbenă și ea
sta pitită sub perdea
într-o umedă răcoare,
iar în jur… nici o mișcare!
“Vai, dar ce se-întîmplă oare?
Unde-i Coana Furnicuță,
Rînduneaua cea drăguță,
unde-i leneșul Bondar?!
Ce bizar să n-am habar!
Frunzele-n copaci, ciudate
cad, de parcă-s apucate
și ce palide-s la față,
galbene… pic de verdeață!
Și… O, Doamne! E cutremur?!
Ce-i cu mine, de ce tremur,
unde aș putea să strig?
Unde, cine…
Asta este!
Nu-i cutremur! Îmi e frig!
Iară tu, galbenă Doamnă,
tre’ sa fii vestita Toamnă,
gata! M-am elucidat,
nu mai e nimic ciudat!
Nu mă sperii chiar deloc
că-mi iau de la iarmaroc
și mîncare, și ghetuțe
și mănuși pentru lăbuțe,
ce, credeai că am să-îngheț?…
Uită-te c-am fost isteț
și-am schimbat în vară, treaba:
am cîntat! Dar… nu degeaba!”
Gîza muza
Voiam să scriu o poezie
cînd, pe coala de hîrtie,
poposi neinvitată
o… Gîzuță… cam ciudată:
îmbrăcată-n haină albastră,
dănțuind ca o măiastră,
mititica nepoftită
părea tare aiurită:
“Ei, poftim!”, îmi zic nervoasă.
“Ei, poftim!”- spuse, ciudoasă.
“Dă-te jos de pe foiță,
că te las fără rochiță!”
-am certat-o pe Gîzuță-
“Hai, fuguța acasuță!
Tu nu vezi că-ncerc să scriu?
Și… deja este tîrziu!”
“Vorbe grele tu mi-ai spus,
gata, plec, uite, m-am dus!”
zise, îndurerată foarte,
retrăgîndu-se-ntr-o parte…
Și, cu ochii-n lacrimi, Gîza,
tristă, tremurîndu-i buza,
îmi mai spuse doar atît:
“De ce te-ai purtat urît?
Uite, ai scris o poezie
și-asta… datorită mie!”